La anul 308 ucenicul Marelui Antonie, Sfîntul Ilarion cel Mare, s-a dus în pustia Gazei, în Palestina, spre a zidi o mănăstire căreia avea să i se alăture, mai târziu, şi Sfîntul Epifanie de Salamina.

Pe la 316, în Egyptul de Sus Sfîntul Pahomie cel Mare, intrînd ucenic la Sfîntul Paramon – la rîndul său ucenic al unor ucenici ai Sfîntului Antonie -, primeşte o mică pravilă, în primele sale zile de nevoinţă monahală, dimpreună cu cuvintele: „Să ţii cele pe care le-au rînduit Bătrînii”. Deci exista deja o pravilă pustnicească păstrată cu stricteţe.

La anul 320, Avva Amun, unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai Marelui Antonie, îşi face Chilie în Nitria, între braţele Nilului ce cuprind lacul Mareotis de lîngă Alexandria, unde Sfântul Antonie l-a şi vizitat în 338 şi, împreună umblînd prin pustie, au pus temelia viitoarei comunităţi a Chiliilor.

Dragostea de Hristos a Dumnezeiescului Antonie a aprins către sfinţenia nevoinţelor monahale întreaga lume creştină şi nu numai. Spre anii 350-400, monahismul antonian se răspîndise deja în toată lumea, din Persia pînă în Irlanda şi din Carpaţi pînă în Nubia. Dar tocmai această răspîndire a monahismului, întocmai cu cea a Creştinismului apostolic din veacul întîi, a pus o serie de probleme care s-au rezolvat aidoma cu cele apostolice: prin scris, prin alcătuirea unor legi monahiceşti, numite Aşezăminte sau Reguli / Pravile.

Aşezămintele Dumnezeiescului Antonie se cuprind în patru scrieri: Porunci celor ce se leapădă de lume, 12 Porunci, Aşezămînt în 100 de capete şi Cuvînt despre nevoinţă (pentru vieţuirea monahală, în chilie). Prin Voia lui Dumnezeu, descoperindu-ni-se după 17 veacuri de tăinuire, aflăm, din mărturiile cercetate de noi în anii aceştia, că cel ce a scris prima dată Aşezămintele Sfîntului Antonie cel Mare a fost ucenicul său, Avva Ştefan din Thivaida.

Unimea de cuget dintre autorul ideilor şi autorul-scrib este cea mai puternică dovadă a Autorului unei pravile revelate. Motivele pentru care Avva Antonie nu le-a scris el însuşi, ca şi cele pentru care Avva Ştefan s-a păstrat în smerenie ca autor sunt cercetate şi argumentate pe larg în cartea în curs de apariţie – Asceticonul Avvei Antonie cel Mare şi al Avvei Ştefan Thiveul -, la care am ostenit începînd cu anul 1997, cînd Părintele Ioanichie Bălan m-a trimis la Biblioteca Academiei din Bucureşti, unde am găsit primul text al Avvei Ştefan, continuînd cu cercetările din bibliotecile athonite şi încheind anul trecut, când am primit ultimul text în limba arabă şi am putut finaliza traducerile.

De ce nu a semnat însuşi Sfîntul Antonie cel Mare cele patru scrieri? Cel mai cunoscut motiv pe care îl voi menţiona aici este că, chiar dacă întrecea în cunoaştere duhovnicească pe toţi ucenicii săi, Marele Antonie nu ştia să scrie – lucru confirmat de ucenicul său, Sfîntul Athanasie cel Mare – şi se exprima destul de greu în ellineşte, limba oficială a Egyptului vremii sale şi limba pe care o pricepeau majoritatea celor ce ştiau să citească. Pentru aceea, Sfîntul Antonie a dictat în limba coptă Aşezămintele sale lui Ştefan Thiveul, ucenicul său, iar acesta le-a tradus şi le-a dat mai departe celor ce veneau la marele pustnic după povăţuire. Din exprimările folosite, Avva Ştefan se vădeşte a fi fost un om învăţat al vremii sale şi e aproape sigur că, deşi nu s-a semnat pe cele patru texte, monahii care le-au copiat de la el i-au atribuit autoritatea asupra scrierilor.

De unde ştim că Marele Antonie este autorul Aşezămintelor? Din mai multe argumente:

– sînt cele mai scurte şi mai pline de conţinut aşezăminte monahale scrise vreodată;
– exprimă (doar) realităţile vieţii monahale ale primilor ani ai secolului al IV-lea;
– o pravilă a vieţii monahale exista deja în anul 316, cînd Marele Pahomie intră ucenic la Avva Palamon (cine altul decît Marele Antonie să fi dat deja o pravilă la acei ani?)
– sînt explicate şi precizate mai pe larg de Sfîntul Pahomie cel Mare, care şi-a scris primele aşezăminte pe la anul 329;
– Avva Matois din Pateric citează (în apofthegmele 10 şi 11 din ediţia noastră) din învăţăturile Cuviosului Pafnutie Chefala, unul din ucenicii cei mai apropiaţi ai Marelui Antonie. Aceste învăţături sînt extrase, cuvînt cu cuvînt, din Aşezămintele aflate sub numele Avvei Ştefan Thiveul. E limpede că ele deveniseră literă de lege şi de viaţă pentru ucenicii Dumnezeiescului Antonie.
– Regula Sfîntului Antonie, păstrată în limba arabă şi publicată în 1646 la Paris, conţine mai multe fragmente din cele 4 scrieri existente sub numele Cuviosului Ştefan Thiveul. Titlul acestei scrieri este: “Reguli, adică canoane, ale Sfîntului părintelui nostru Antonie cel Mare, pentru monahi, fiii săi duhovniceşti, trimise de el celor din Mănăstirea Naqlun” (în regiunea Arsinoe, foarte aproape de Pispir, locul nevoinţelor marelui ascet).

*

Prima mărturie scrisă despre prezenţa Cuviosului Ştefan între autorii monahi citiţi în aceste părţi ni s-a păstrat de la apariţia monahismului chinovial isihast, adus în Ţările Române de Sfîntul Nicodim de la Tismana, ucenicul Sfîntului Grigorie Sinaitul (1275-1347), principalul ctitor al Filocaliei. Cîţiva ucenici ai Sfîntului Nicodim pleacă în Moldova şi întemeiază pe la 1380-1390 mănăstirile Neamţ şi Bistriţa, chinovii mari cărora voievozii moldoveni le fac multe danii şi care devin în cel mai scurt timp cele mai mari centre de cultură scrisă în principat. Ucenicii Sfîntului Nicodim au adus în Moldova manuscrisele patristice copiate la Tismana şi Bistriţa olteană, care proveneau din marile centre monahale de la Paroria, Kilifarevo şi Tîrnovo (în Bulgaria de azi). Copiştii nemţeni s-au remarcat pe tot parcursul veacului al XIV-lea, iar manuscrisele lor în limba slavonă se găsesc azi în mai toate bibliotecile mari din Europa.

Un manuscris provenit de la Mănăstirea Neamţ, B.A.R. m.sl. 160, catalogat în 1959 ca fiind din sec. XV, este un mic zbornic filocalic, extrem de bine păstrat, conţinînd între filele 277-286 două din scrierile Avvei Ştefan (cele 12 Porunci şi Aşezămîntul). Pe prima copertă interioară catalogarea ca fiind din secolul XVII a fost tăiată de un cercetător anonim, care a scris XIV (în loc de XV, precum este în catalog).

Deşi este destul de greu de stabilit o datare exactă în lipsa însemnărilor autorului / autorilor unui manuscris, sînt cîteva aspecte care se pot lămuri printr-o cercetare atentă. Prin purtarea de grijă dumnezeiască am putut să aflu că manuscrisul aparţine şcolii de la Tîrnovo (Bulgaria), că a fost copiat între 1365-1370 [filigranul întregului manuscris este al unei hîrtii produsă în anul 1365 şi atestată la nr. 4747 în catalogul Mosin, Vladimir A., Traljic, Seid M. – Filigranes des XIIIe et XIVe siècles / Vodeni Znakovi, XIII i XIV Vijeka – Tome 2, Zagreb, 1957, p. 133 (mulţumiri d-nei Luminiţa Kovari pentru informaţie).] şi că textul slavon al celor două scrieri ale Sfîntului Ştefan este extrem de valoros, el fiind copiat după o traducere din secolele IX-XI (adică de la începuturile literaturii în limba slavonă, începuturi puse de Sfinţii Kyrill şi Methodie în Moravia după vechi şi valoroase texte în limba ellină), păstrată pînă în acea vreme într-un arhetip glagolitic. La puţină vreme după scrierea sa, manuscrisul a ajuns într-una din mănăstirile Sfîntului Nicodim sau a fost dus direct la Mănăstirea Neamţ de un monah precum marele cuvios şi cărturar Grigorie Ţamblac.

Asceticonul Avvei Antonie şi al Avvei Ştefan a stat, împreună cu alte aşezăminte monahale, la baza monahismului din toată lumea, ca şi la baza reînnoirii al celui românesc ce a urmat întemeierii Principatelor Româneşti şi venirii aici a ucenicilor Sfîntului Grigorie Sinaitul.

Icoana de mai sus este prima reprezentare iconografică cunoscută a Avvei Ştefan (prăznuit în Sinaxare la data de 12 Mai), realizată la Mănăstirea Paltin. Să avem parte de rugăciunile lui!

Monahul Filotheu Bălan

*

Ale Sfîntului şi ale Marelui Antonie şi ale Prea-cuviosului Părintelui nostru Stefan,

Porunci 12

[transcriere din Filocalia paisiană – BAR mr 1455, f.67v-68r]

1. Să nu ai prieteşuguri cu muiere, ca să nu te arzi cu focul ei.
2. Să nu ai prieteşug cu copiii cei mici, ca să nu cazi în cursa diavolului cu ei.
3. Să nu ai prieteşug cu cel mai mare; ci ascultă cuvintele lui, dar după lucrurile lui nu face.
4. Nu ieşi des în cetate; nu grăi întru sine că ai curat ochiul sufletului, că îndegrabă vei face pe el necurat.
5. Nu bea vin, ca să nu ţi se facă spurcată inima ta.
6. Nu mînca de două ori în zi, ca să nu ţi se îngroaşe trupul, şi se vor întări spre tine patimile.
7. Nu închide uşa ta străinului, ca nu şi Domnul să-Şi închidă uşa Sa înaintea ta; că cu ce măsură, zice, veţi măsura, se va măsura vouă.
8. Cercetează pe cei ce bolesc, ca şi Dumnezeu să te cerceteze pe tine cu bun Darul Său.
9. Nu dormi mult, ci roagă pe Dumnezeu trezvindu-te, ca să-ţi ajute ţie a scăpa din cursele diavoleşti.
10. Mergi des în biserica lui Dumnezeu spre rugăciune, că grăieşte: Pe cei ce Mă proslăvesc îi voi proslăvi. Acestea făcînd, şi însuţi te vei mîntui, şi cei ce sînt cu tine.
11. Păzeşte-ţi trupul întru sfinţenie, şi orice vei cere de la Dumnezeu degrabă vei primi, ca un curat cu sufletul.
12. Să nu-ţi agoniseşti ţie peste trebuinţă, ci vieţuieşte viaţă cu măsură, ca să ai să dai celor ce le trebuiesc. Acestea făcînd vei via şi te vei mîntui întru Domnul. Căruia slava în veci. Amin.