Mănăstirea Petru Vodă

Sinodiconul Ortodoxiei

Lămuriri: Cuvîntul „Sinodicon” înseamnă hotărîre a unui Sinod (Ecumenic, de cele mai multe ori) al Bisericii Ortodoxe, care cuprinde adevărurile teologice care stabilesc dogma Bisericii şi condamnă învăţăturile eretice, cît şi numele ereticilor care au tulburat Biserica prin înţelegerea greşită şi strîmba tălmăcire a conţinutului Dumnezeieştilor Scripturi.

Acest Sinodicon este cuprins în cele mai vechi manuscrise şi ediţii ale cărţii Triodului în limba greacă, nu ca un supliment, ci în chiar slujba din Duminica Ortodoxiei. Textul conţine hotărîrile Sinodului al VII-lea Ecumenic din anul 787 de la Nikeia şi cîteva completări ale Sinodului local de la Constantinopol din anul 843 şi ale altor cîtorva sinoade locale ulterioare cu privire la erezii în general şi în special împotriva iconoclasmului. Aceste completări au fost făcute de-a lungul vremii, în funcţie de luptele Bisericii cu felurite erezii care au apărut după cea iconoclastă. Ultimele adăugiri din ediţiile tipărite au fost făcute la sfîrşitul veacului al XIV-lea, cînd biruinţa mişcării isihaste a pecetluit adevărata şi dreapta înţelegere a învăţăturilor Domnului Hristos.

Sinodiconul Ortodoxiei se citeşte la sfîrşitul slujbei Utreniei din Duminica Ortodoxiei, deoarece în această zi, la 11 Martie 843, a fost citit pentru prima dată şi, la iniţiativa împărătesei Teodora, se prăznuieşte de atunci pînă azi sărbătoarea Ortodoxiei spre amintirea triumfului dreptei credinţe prin înălţarea şi cinstirea definitivă a Sfintelor Icoane.

În Biserica Română şi în Bisericile slave textul Sinodiconului nu a existat în primele traduceri manuscrise din secolul IX şi din cele următoare, şi pentru aceea introducerea sa a fost şi încă este anevoioasă, de vreme ce implică schimbarea unor rînduieli deja cunoscute. Încercări au existat, atît în Bisericile slave, cît şi la români, mai ales în ultimele sute de ani (spre exemplu, o traducere destul de bună se păstrează într-un manuscris de secol XIX existent la Arhivele Statului din Iaşi), dar ele nu s-au impus, din diferite motive.

Textul din Triod spune că după utrenie, înainte de Dumnezeiasca Liturghie din Duminica Ortodoxiei, se săvârşeşte litanie / procesiune cu sfintele icoane în lăuntrul şi în afara bisericii, apoi se citeşte textul Sinodiconului. Rânduiala citirii Sinodiconului Ortodoxiei se păstrează până astăzi în Biserica Greciei, a Ciprului, în Sfântul Munte, la Ierusalim şi în eparhiile nou întemeiate în America şi Europa, precum şi în alte locuri. Slujba, astăzi mutată la sfîrşitul Sfintei Liturghii, este necesară mai mult ca niciodată şi în bisericile româneşti, în contextul invaziei ideilor eretice în ultimul secol, ca şi a exodului populaţiei ortodoxe româneşti în mijlocul unor popoare neortodoxe.

La sfârşitul procesiunii se citeşte cel puţin în parte Sinodiconul, iar hotărârile dogmatice sunt repetate întreit cu glas mare de cler şi de popor (fie „Veşnica pomenire!”, fie „Anatema!”).

În textul iniţial din secolul al IX-lea sunt cuprinse şi numele diferiţilor eretici din perioadele mai vechi, iar completările sinoadelor locale osândesc ereziile şi ereticii din secolele X – XIV.

Întrucât în ultimii 600 de ani au apărut şi alte erezii asupra cărora ierarhi ortodocşi întruniţi în sinoade au exprimat un punct de vedere ortodox, sobornicesc şi tradiţional, şi le-au osândit, s-ar cuveni o aducere la zi corespunzătoare a textului Sinodiconului prin completările aduse de aceste sinoade ortodoxe. Astfel s-ar trezi conştiinţa dogmatică a turmei celei cuvîntătoare şi s-ar surpa atacurile fără de număr împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Sfintei Biserici.

Ultima mare controversă dogmatică apărută se leagă tot de chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din om şi este în continuarea ereziilor iconomahe din ultimii 1300 de ani. Este vorba de cyborgizarea / transumanismul tehnologic aplicat omului şi virtualizarea vieţii umane, rătăciri amendate de marii Sfinţi Părinţi din ultimul veac. Ofensa adusă chipului şi asemănării dumnezeieşti de către identitatea electronică este fundamentul teologic al luptei ortodoxe împotriva iconomahiei contemporane, cu toate ereziile subsumate ei.

 

(lămuriri de ieromonahul Parthenie şi de monahul Filotheu)

*

Se săvîrşeşte litania / procesiunea cu Sfintele Icoane, Sfintele Moaşte, Sfintele Cruci, Sfintele Vase şi Sfintele Cărţi, cîntîndu-se Canonul Sinodiconului, apoi în mijlocul bisericii se citeşte

BM_add_ms_28816_f140r

Manuscris din anul 1087 al Sinodiconului (British Museum add.ms.28816, f.140r)

SINODICONUL

sau

HOTĂRÂREA CU PRIVIRE LA DREAPTA CREDINŢĂ

 

Datori suntem lui Dumnezeu ca o dată pe an să-I aducem mulţumire în acea zi când am redobândit Biserica lui Dumnezeu, s-au dovedit dogmele adevăratei credinţe şi s-au aruncat hulele răutăţii.

Urmând ziselor prooroceşti, învăţăturilor apostolice şi întemeindu-ne pe cele din Evanghelii, prăznuim în această ziua înnoirii. Căci Isaia spune: înnoiţi-vă, ostroave înaintea lui Dumnezeu [1], înţelegând [prin ostroave] bisericile neamurilor, prin biserici nu măreţele lăcaşuri bisericeşti, ci plinătatea celor ce cu credinţă şi evlavie se roagă în ele cu laude şi cântări. Apostolul îndeamnă la acelaşi lucru, când ne porunceşte ca aşa şi noi întru înnoirea vieţii să umblăm [2], şi – spunând că oricare s-a făcut întru Hristos, făptură nouă este [3] – să ne înnoim.

Apoi sunt cuvintele Domnului, care trebuiesc luate profetic: Şi se făceau atunci înnoirile în Ierusalim, şi era iarnă, a spus El. [4] [Prin iarnă se înţelege] fie cea duhovnicească [iarna] potrivit căreia neamul jidovesc ridică vârtejuri de sete de sânge şi turbare împotriva Mântuitorului nostru, fie ceea ce tulbură simţurile trupeşti când se schimbă vremea şi se face ger.

Căci venit-a şi asupra noastră iarnă – nu cea obişnuită, ci cea îndelungată şi grea a marii răutăţi, revărsând cruzime, dar acum a înmugurit nouă întâiul anotimp, primăvara darurilor lui Dumnezeu, în care ne-am adunat împreună să aducem jertfă de laudă lui Dumnezeu, roada faptelor bune; sau, cum spune mai bine psalmul: vară şi primăvară Tu ai zidit pre ele. Adu-ţi aminte de aceasta. [5]

Pentru vrăjmaşii care Îl ocărăsc pe Domnul şi în cele din urmă defăimează Sfânta Lui slăvire în sfintele icoane, înălţându-se cu semeţie întru necuvioşíi: Zdrobitu-i-a Domnul minunilor, zbuciumările apostaziei le-a doborât, n-a trecut cu vederea glasul celor ce-I strigă: Adu-Ţi aminte, Doamne de ocara robilor Tăi, care am sprijinit în sânul meu, a multe limbi. Care ocărâră pizmaşii Tăi, Doamne, cu care au ocărât răscumpărarea unsului Tău. [6]

Iar răscumpărare a lui Hristos sunt cei ce au fost mântuiţi prin moartea Sa şi au crezut în El, prin propovăduirea cuvântului şi prin întipărirea chipului în icoane, cu care marea lucrare a iconomiei Sale se face cunoscută celor izbăviţi: prin Cruce şi patimile îndurate şi minunile pe care le-a lucrat atât înainte cât şi după Cruce. De la acestea pilda patimilor Sale trece la Apostoli şi apoi la mucenici, şi coboară prin ei, la mărturisitori şi asceţi.

De această ocară, cu care vrăjmaşii Domnului au ocărât, cu care au ocărât ceea ce unsul Său a răscumpărat, [7] aducându-Şi aminte Dumnezeul nostru, Cel rugat de cele dinăuntru ale Sale, care Se înduplecă de cererile Maicii Sale, şi ale Apostolilor şi ale tuturor sfinţilor, care împărtăşesc ocările ce I S-au adus, şi cu El împreună s-au batjocorit şi în icoane, aşa încât în felul în care au împărtăşit cu El pătimirile cărnii, în acelaşi fel au împărtăşit cu El şi necinstirea icoanelor.

Dumnezeu a lămurit în cele din urmă voia Sa de acum şi a făcut încă o dată ceea ce a îndeplinit mai înainte. Căci mai înainte, după ce au trecut mulţi ani când sfintele icoane au suferit defăimare şi ruşine, El Şi-a recăpătat dreapta-închinare. Acum, pentru a doua oară, după treizeci de ani de răutate, El a redat sufletelor noastre nevrednice slobozirea din defăimare, mântuirea celor ce pătimesc, a reînnoit mărturisirea evlaviei, a întărit cinstirea icoanelor, şi praznicul ce aduce toate aceste daruri mântuitoare.

Căci în icoane noi contemplăm patimile învăţătorului pentru mântuirea noastră, Crucea, mormântul, porţile şi încuietorile iadului, luptele mucenicilor, cununile lor, mântuirea însăşi, pe care Judecătorul luptei şi Dătătorul de premii şi de cununi a dat-o în mijlocul pământului.

Astăzi prăznuim această sfântă zi, şi bucurându-ne împreună în psalmi şi cântări aducem rugăciuni şi ectenii.

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Cel Ce faci minuni! [8] (de trei ori)

Căci Tu îi ruşinezi pe cei ce nu Te slăvesc, şi pe cei ce îndrăznesc cu semeţie să lupte împotriva icoanei Tale i-ai arătat mişei şi fără de bărbăţie.

Aici este mulţumirea către Dumnezeu şi izbânda strălucită asupra vrăjmaşilor credinţei; şi încă o hotărâre puternică şi amănunţită limpezeşte aceste neînţelegeri şi lupte [ce au avut loc] împotriva iconoclaştilor.

Acum când ne sălăşluim în Ierusalimul cel de sus, în locul de odihnă de după trecerea prin pustie, urmându-i lui Moise, şi mai mult, supunându-ne dumnezeieştii porunci, aşezăm un stâlp din pietre tari, gata să fie scris, este drept şi cuviincios ca să înscriem în inimile fraţilor binecuvântările ce se cuvin celor ce au păzit Legea şi blestemele pe care şi le-au atras asupra lor nelegiuiţii. De aceea într-un glas zicem:

Celor ce mărturisesc Întruparea Cuvântului prin cuvinte, cu gura, în inimă şi minte, în scris şi în icoane:

Veşnica lor pomenire!

Celor ce cunosc deosebirea după firi ale unuia şi aceluiaşi ipostas al lui Hristos şi Îi recunosc însuşiri atât create cât şi necreate, văzute şi nevăzute, ca pătimitor şi nepătimitor, mărginit şi nemărginit; cei ce atribuie naturii dumnezeieşti cele necreate, iar naturii omeneşti celelalte însuşiri, printre care şi mărginirea, şi proclamă aceasta atât în cuvânt cât şi în icoane:

Veşnica lor pomenire!

Celor care crezând şi mărturisind, propovăduiesc cuvintele Evangheliei în scrieri, în fapte şi în forme, şi adună acestea într-o singură datorie ce cuprinde atât propovăduirea prin cuvinte, şi întărire sigură a adevărului prin icoane:

Veşnica lor pomenire!

Celor care îşi sfinţesc buzele prin cuvânt, şi celor ce se sfinţesc prin auzirea acestor cuvinte, cunoscând şi propovăduind, ca şi ochii celor ce se sfinţesc prin sfintele icoane, conducând astfel mintea către cunoaşterea de Dumnezeu, ca şi prin bisericile sfinţite, sfintele vase şi alte sfinte comori:

Veşnica lor pomenire!

Acelora ce cunosc faptul că toiagul şi tablele, chivotul şi candela, năstrapa şi altarul înfăţişau şi prefigurau pe Prea-Sfânta Fecioara Maria, Maica Domnului; şi de asemenea că aceste lucruri o prefigurau, iar ea nu s-a prefăcut în ele, căci era fecioară şi după naştere a rămas fecioară, şi prin urmare Fecioară trebuie să fie înfăţişată în icoane şi nu preînchipuită în chipuri (tipuri):

Veşnica lor pomenire!

Celor ce cunosc, primesc şi cred în vedeniile prooroceşti cărora însuşi Dumnezeu le-a dat formă şi chip, pe care corul proorocilor le aduc şi le tâlcuiesc; şi care, întăriţi de predania scrisă şi nescrisă a Apostolilor, următori Părinţilor, înfăţişează cele sfinte în icoane şi le cinstesc:

Veşnica lor pomenire!

Celor ce înţeleg ceea ce zice Moise, şi spun: fiţi cu luare-aminte la voi înşivă ce n-aţi văzut toată asemănarea în ziua în care au grăit Domnul către voi în muntele Horeb, din mijlocul focului, [9] şi cunosc răspunsul potrivit, şi anume că atunci când vedem ceva, vedem cu adevărat, aşa cum ne-a învăţat fiul tunetului: ce era dintru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit, şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, [10] şi pe acestea le mărturisim; şi iarăşi, ca şi ceilalţi ucenici ai Cuvântului, am mâncat şi am băut împreună cu El, nu numai înaintea Patimilor Sale, ci şi după Patimi şi după ce a înviat din morţi [11];celor ce se pricep să deosebească poruncile Legii de învăţătura harului şi văd că El este nevăzut în cea dintâi, dar văzut şi pipăit în cea de-a doua, şi prin urmare că ceea ce a fost văzut şi pipăit trebuie să fie zugrăvit în icoane şi slăvit:

Veşnica lor pomenire!

Aşa cum au văzut proorocii, cum au propovăduit Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită [oikumene], cum luminează harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea să proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, Îl slăvim pe Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu, şi pe sfinţii Săi, în cuvinte, în scrieri, în gânduri, în jertfe, în biserici, în icoane, slujind şi preaînălţându-L pe Unul Dumnezeu şi Domn, şi cinstindu-i pe sfinţi din pricina Domnului lor ca pe cei ce sunt aproape de El şi îi slujesc, şi le dăm cinstirea cuvenită.

Aceasta este credinţa Apostolilor; credinţa Părinţilor; credinţa ortodocşilor; această credinţă ţine lumea.

 

Pe aceşti propovăduitori ai adevăratei credinţe îi lăudăm ca pe nişte fraţi şi ca pe cei ce dorim să îi avem ca pe părinţii noştri, spre slava şi cinstea adevăratei credinţe pentru care au luptat ei, şi grăim:

Lui Gherman, Tarasie, Nichifor şi Metodie, adevăraţii arhierei ai lui Dumnezeu, care au propovăduit ortodoxia şi au luptat pentru ea:

Veşnica lor pomenire!

Lui Ignatie, Fotie, Ştefan, Antonie şi Nicolae, prea sfinţiţii patriarhi ortodocşi:

Veşnica lor pomenire!

La orice s-a scris sau s-a vorbit împotriva sfinţilor patriarhi Gherman, Tarasie, Nichifor şi Metodie, Ignatie, Fotie, Nichifor, Antonie şi Nicolae:

Anatema!

Fiecărei inovaţii şi acţiuni potrivnice Predaniei Bisericii, şi învăţăturii lăsate de către sfinţii şi cinstiţii Părinţi, sau orice înnoiri ce se vor face mai apoi:

Anatema!

Lui Eftimie, Teofil şi Emilian, cinstiţii mărturisitori şi arhiepiscopi:

Veşnica lor pomenire!

Lui Teofilact, Petru, Mihail şi Iosif, fericiţii mitropoliţi:

Veşnica lor pomenire!

Lui Ioan, Nicolae şi Gheorghe, de trei ori binecuvântaţii mărturisitori şi arhiepiscopi, şi tuturor episcopilor care au propovăduit ca ei:

Veşnica lor pomenire!

Lui Teodor, prea sfinţitul stareţ al studiţilor:

Veşnica lui pomenire!

Lui Isaac făcătorul de minuni, şi prorocescul Ioanichie:

Veşnica lor pomenire!

Lui Ilarion prea-sfinţitul arhimandrit, şi stareţul mânăstirii Dalmata:

Veşnica lui pomenire!

Lui Simeon, prea sfinţitul stâlpnic:

Veşnica lui pomenire!

Aceste binecuvântări au ajuns până la noi, ca de la părinţi la fiii ce sunt râvnitori pentru credinţa lor, iar blestemele îi covârşesc pe ucigaşii de părinţi, care dispreţuiesc poruncile Stăpânului. De aceea, noi, în comuniunea evlaviei, le aruncăm obşteşte blestemul pe care şi l-au atras asupra lor.

Celor ce primesc cu mintea lor iconomia întrupată a Dumnezeu Cuvântului, dar nu îngăduie ca aceasta să lucreze prin icoane, şi astfel par a primi în vorbe mântuirea noastră, dar în adevăr o leapădă:

Anatema!

Celor ce se joacă necuviincios cu cuvântul „nescris-împrejur” şi prin urmare refuză să-L picteze în icoane pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Care S-a făcut părtaş sângelui şi trupului nostru, [12] şi prin aceasta s-au arătat a fi nişte aiuriţi:

Anatema!

Celor ce recunosc, chiar şi nevrând, vedeniile prooroceşti, dar primesc facerea icoanelor a ceea ce au văzut – O, minune! – chiar mai înainte de întruparea Cuvântului, dar spun prosteşte că însăşi firea cea neînţeleasă şi nevăzută a fost văzută de cei ce au contemplat-o, sau hotărăsc că acestea se pot înfăţişa ca chipuri, figuri şi forme ale adevărului celor ce le văd, dar nu ar primi faptul că om S-a făcut Cuvântul şi că patimile Sale pentru mântuirea noastră pot fi zugrăvite în icoane:

Anatema!

Acelora care Îl aud şi-L înţeleg pe Domnul ce zice, Că de aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, [13] şi celelalte, şi pe Moise zicând, Prooroc dintru fraţii tăi ca mine va ridica ţie Domnul Dumnezeul tău, [14] şi apoi spun că Proorocul este primit, dar că ei nu vor zugrăvi prin icoane harul Proorocului şi mântuirea pe care Acesta a adus-o pentru întreaga lume, chiar dacă El a fost văzut şi a trăit printre oameni, şi a tămăduit suferinţe şi boli cu lucrări puternice de vindecare, şi a fost răstignit, şi îngropat, şi S-a sculat din morţi, şi a făcut şi a suferit toate acestea pentru mântuirea noastră; acelora care nu primesc că aceste lucrări mântuitoare, împlinite pentru întreaga lume pot fi zărite în icoane, şi nici slăvite şi cinstite în ele:

Anatema!

Celor ce stăruie în eresul luptei împotriva icoanelor, iar mai ales în apostazia luptei împotriva lui Hristos, şi nu voiesc să fie duşi la mântuire nici prin legea lui Moise, nici nu aleg să trăiască evlavios după învăţătura apostolică, şi nici nu se conving să se întoarcă de la înşelarea lor prin pildele şi sfaturile Părinţilor, nici sunt mişcaţi de armonia fiecărei părţi a Bisericii lui Dumnezeu ecumenice, ci o dată pentru totdeauna s-au supus sorţii jidovilor şi păgânilor; căci de îndată au hulit împotriva Arhetipului, şi nu s-au dat în lături să facă chipul Arhetipului identic cu Însuşi Arhetipul. Acestora, deci, care au căzut nesăbuit în această greşală şi şi-au astupat urechile la orice cuvânt dumnezeiesc şi învăţătură duhovnicească, şi sunt deja putreziciune şi s-au tăiat pe ei înşişi de la trupul Bisericii:

Anatema!

Lui Anastasie, Constantin şi Nichita, cei ce au pornit ereziile isauriene, oameni păcătoşi şi călăuze spre prăpastie:

Anatema!

Lui Teodot, Antonie şi Ioan, ce-şi dau răutăţile unul altuia, şi [se arată a fi] urmaşi mincinoşi ai necredinţei:

Anatema!

Lui Pavel care s-a întors la Saul şi Teodor numit Gastes şi Ştefan Molutes, ca şi Teodor Criteanul, şi Louloudie leul, şi oricine este asemenea lor în necredinţă, în orice stare a clerului sau altă cinste sau stare s-ar afla; tuturor acestora ce stăruie în necredinţa lor:

Anatema!

Tuturor ereticilor:

Anatema!

Acelora ce folosesc spusele dumnezeieştii Scripturi ce sunt împotriva idolilor la cinstitele icoane ale lui Hristos Dumnezeul nostru şi sfinţilor Săi:

Anatema!

Acelora ce împărtăşesc părerea celor ce batjocoresc şi necinstesc sfintele icoane:

Anatema!

Acelora ce spun că creştinii fac din icoane zei:

Anatema!

Acelora ce spun că altul decât Hristos Dumnezeul nostru ne-a izbăvit de rătăcirea idolească:

Anatema!

Acelora ce îndrăznesc să spună că Biserica Sobornicească a primit idoli şi astfel întinează toată taina şi batjocoresc credinţa creştinilor:

Anatema!

 

SYNODIKONUL EPOCII COMNENILOR

Contra lui Gerontios din Lampe (între 1052-1081)

Lui Gherontie, originar din Lampe, care a împroşcat veninul ereziei lui în Creta, şi s-a numit pe sine Hristosul, spre răsturnarea, vai, a Iconomiei mîntuitoare a lui Hristos, dimpreună cu dogmele şi scrierile sale viclene şi cu cei ce cugetă la fel cu acesta:

Anatema!

Contra lui Ioan Italos (1076-1077; 1082):

Celor ce încearcă să plăsmuiască o nouă tulburare şi învăţătură în ce priveşte Iconomia Întrupării Mîntuitorului şi Dumnezeului nostru, şi să cerceteze în ce mod Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu S-a unit cu frămîntatura omenească, şi să iscodească după care raţiune a îndumnezeit trupul luat, şi se silesc prin cuvinte întortochiate să işte contraziceri cu privire la „fire” şi la „locul celor două firi”, dumnezeiască şi omenească:

Anatema!

Celor  ce se numesc pe sine drept-cinstitori, dar introduc fără ruşine şi fără evlavie în Biserica ortodoxă şi sobornicească necredincioase dogme ale Ellinilor referitoare la sufletele omeneşti, la cer, la pămînt, şi la celelalte creaturi:

Anatema!

Celor ce aleg mai degrabă „nebuna înţelepciune” (I Cor. 3, 19) a filozofilor celor din afară, şi urmează celor ce propovăduiesc, primind metempsihoza sufletelor oamenilor, sau că şi acestea pier în nimic ca şi cele ale vieţuitoarelor neraţionale şi se întorc în nefiinţă, respingînd de aici Învierea, Judecata şi răsplătirea finală a celor făcute în viaţă:

Anatema!

Celor ce dogmatizează că materia si Ideile sînt fără de început (eterne) sau co-eterne cu Ziditorul a toate Dumnezeu, şi că cerul şi pămîntul şi celelalte creaturi sînt veşnice şi fără-de-început, dăinuind pururea neschimbate; împotrivindu-se deci Celui ce a zis: „cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mat. 24, 35), glăsuind cele deşarte şi pămîntesti şi atrăgînd astfel blestemul dumnezeiesc asupra capetelor lor:

Anatema!

Celor ce zic, ca înţelepţii ellinilor, cei dintîi ereziarhi, şi care au fost deja zvîrliţi anatemei de cele şapte sfinte Sinoade Ecumenice şi de toţi Părinţii care au strălucit în Ortodoxie, ca unii (ce sînt) străini de Biserica sobornicească, deci cei care zic ca acestia, pentru bogăţia stricată şi necurată din scrierile lor, sînt cu mult mai buni, şi acum şi la judecata ce va să fie, decît bărbatii cei binecinstitori şi ortodocşi, dar care au putut greşi pentru patima şi neştiinşa omenească:

Anatema!

Celor ce nu primesc cu credinţa curată şi simplă, din toată inima şi din tot sufletul, minunile mai presus de fire ale Mîntuitorului şi Dumnezeului nostru şi ale Stăpînei noastre care L-a născut fără prihană şi ale celorlalti Sfinti, ci încearcă să le defăimeze prin demonstratii şi rationamente sofistice drept (lucruri) imposibile sau să le răstălmăcească după cum li se pare lor şi să le potrivească după părerea lor:

Anatema!

Celor ce se apleacă asupra învăţăturilor păgâneşti şi nu se ocupă de ele doar de dragul educaţiei, ci urmează părerilor deşarte din ele, şi le cred ca adevărate, iar astfel petrec în acestea ca fiind neîndoielnice, încât şi pe alţii, ba pe ascuns, ba pe faţă îi aduc la ele şi îi învaţă fără şovărire:

Anatema!

Celor care pun în chip neadevărat crearea noastră alături de cea a altor pseudo-făpturi care ar fi apărut singure, admiţînd ca adevărate Ideile platonice, şi zicînd ca materia de sine subzistentă îşi primeste forma de la (aceste) Idei, defăimînd astfel deschis libertatea Ziditorului, Care a dus toate dintru nefiinţă la fiinţă şi Care, în calitate de Făcător, a fixat tuturor cu libertate suverană un început şi un sfîrşit:

Anatema!

Cei ce zic ca la învierea cea de pe urmă şi de obşte oamenii vor învia şi vor fi judecaţi cu alte trupuri şi nu cu cele cu care au vieţuit în această viaţă, întrucît acestea se strică şi pier, şi flecăresc lucruri deşarte şi zadarnice, în vreme ce Însuşi Hristos Dumnezeul nostru şi ucenicii Lui, învăţătorii noştri, ne-au învăţat că oamenii vor fi judecati în trupurile cu care au vieţuit în această viaţă, şi încă şi marele Apostol Pavel a învăţat în mod limpede adevărul pe larg şi cu exemple în cuvîntul lui despre înviere (I Cor. 15, 12-55) dovedind pe cei ce cugetă astfel a fi fără de minte; aşadar, cei ce se împotrivesc acestor dogme şi doctrine:

Anatema!

Celor ce primesc şi predau altora cum ca ar fi o preexistenţă a sufletelor, că nu toate s-au făcut şi adus din nefiinţă, că ar exista un sfîrşit al pedepsei sau o restabilire (apocatastază) a creaţiei şi a lucrurilor omeneşti, şi de aici înţeleg împărăţia cerurilor ca ceva destructibil şi trecător, în vreme ce Însuşi Hristos Dumnezeul nostru ne-a învăţat că ea este veşnică şi indestructibilă, ba şi din întreaga Scriptura veche şi nouă am primit învăţătura că iadul va fi nesfîrşit, ca şi împărăţia cerurilor; aşadar, cei care se pierd cu asemenea cuvinte şi se fac şi altora pricină de osîndă:

Anatema!

Dogmelor şi doctrinele elineşti şi heterodoxe sau potrivnice credinţei celei soborniceşti şi neprihănite a ortodocşilor introduse împotriva credinţei crestine şi ortodoxe de Ioan Italos si de acei dintre ucenicii lui care iau parte la pierzania lui:

Anatema!

 

[Celor ce spun că firea omenească a lui Hristos a fost făcută dumnezeiască prin adopţie], tuturor celor dogmatizate fără evlavie de monahul Nil dimpreună cu cei ce au părtăşie cu ele:

Anatema!

*

Ediţia de mai sus reproduce prima parte din textul publicat de J. Gouillard – Le Sinodicon de l’Ortodoxie, Paris 1967.

*

[1] Isaia XLI, 1

[2] Romani, VI, 4

[3] 2 Corinteni V, 17

[4] Ioan X, 22

[5] Psalm 73, 17-18.

[6] Psalm 88, 49-50.

[7] Psalm 88, 50.

[8] Psalm 76, 13.

[9] Deuteronom, IV, 15

[10] 1 Ioan I,1.

[11] Fapte X, 4l.

[12] Cf. Evrei II, 14.

[13] Ioan V, 46.

[14] Deuteronom XVIII, 15; cf. Fapte III, 22.

Categories:   Apologetică ortodoxă, Dogmatică, Imnografie, Scrieri patristice

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE