Numărul celulei mele.
Numărul hainei vărgate.
Numărul cheii turbate
intrând în lacăt, scrâşnind din măsele,
ronţăind ciolanele mele
Şi oasele Veciei uscate.
Numărul cu care mă strigă
la terciul cu mămăligă,
la dus hârdăul afară…
Numărul meu de fiară.
Numărul care arde mereu
pe cuşca mea milenară.
Numărul plânsului meu,
numărul săngelui meu.
Îl simt bătut în piept cu ciocane,
îl simt infipt în piroane…
adânc, adânc, pân’n inima-adâncă,
şi incă, şi încă
mai adânc, mai departe,
până în moarte.
Două sute optzeci şi unu…
Numărul ca un blestem,
cu el înfulec tutunul,
cu el hăpăi ciorba, cu el dorm ghem
cu el scuip flăcari şi gem,
cu el fierb în lava.
Îl văd zugrăvit enorm, cu otravă,
pe somnul meu, până’n stele…
Numărul zodiei mele.
Două sute optzeci şi unu.
Până’n celulă, la mine,
alte două sute optzeci,
de lanţuri, de cuşti, de jivine,
zăngăne, hăpăie, urlă ca mine, –
alte două sute optzeci,
de bestii, cu ghiare haine,
zgârie pietrele reci,
gâtuie viaţa, ca mine,
rup hălci din aduceri aminte,
muşcă, prin somn, o ţâţă fierbinte,
se izbesc de pereţi ca nişte lilieci,
sau doar putrezesc înainte,
ca nişte morminte,
alti două sute optzeci…
Două sute optzeci şi unu.
Numărul cu care mă târâi
prin sângele cuştei, şi latru, şi mârâii.
Două sute optzeci şi unu.
Numărul cu care râd ca nebunul,
scriu coapse şi sexe pe zid,
si’n fiece clipă ucid…
*
Dimensiunile tragice se amplifică când, dincolo de vers, descoperi drama unei generaţii pentru care cuvântul în sens lumesc, omenesc, fie el scris sau vorbit, dar şi Cuvântul-Dumnezeu sunt interzise.
Mai cumplită decât orice chin pentru deţinut a fost pierderea identităţii, a deveni – deşi sensul cuvântului nu este deloc potrivit în acest context – un simplu număr, fără nicio rezonanţă interioară. Poate că şi din acest motiv putem vorbi despre temniţa comunistă ca fiind un laborator satanic de pregătire a intrării în împărăţia numerelor. Iar Radu Gyr descrie magistral sentimentul cumplit al omului înlocuit de un număr: 281. Există în tradiţia populară obiceiul poreclirii oamenilor. Întotdeauna, însă, porecla porneşte de la un fapt real şi surprinde calităţi sau defecte definitorii ale purtătorului de poreclă. În temniţă, numărul era golit de orice semnificaţie, de orice încărcătură spirituală. Celula, haina vărgată, cheia celulei sunt elemente ale spaţiului concentraţionar care se identifică total cu eul poetic, purtând acelaşi nume-număr.
Este „numărul meu de fiară”, marcând procesul de dezumanizare la care erau supuşi deţinuţii politici.
Este „numărul plânsului meu”, care nu mai are glas, nici lacrimă.
Este „numărul sângelui meu” vărsat în temniţă şi contopit, cum apare într-o altă creaţie de detenţie, cu „un şuvoi subpământean” venit din mereu şi urcând spre Veşnicie:
„îl simt bătut în piept cu ciocane
îl simt înfipt în piroane…
adânc, adânc, până-n inima-adâncă,
şi încă, şi încă
mai adânc, mai departe,
până-n moarte”.
Văduvirea de identitatea de nume şi confundarea cu numărul devin „ca un blestem” ce însoţeşte fiecare gest, fiecare sentiment, până şi în spaţiul oniric, rămas parcă unică şi minimă şansă de evadare din iadul real. Asumarea este deplină şi conştientă, căci este semnul resemnării: „aşa mi-a fost dat…”, pare a spune poetul. Gesturile de o violenţă extremă denotă îndârjirea, lupta, zbaterea interioară, furia împinsă la extrem, chiar nebunia. Finalul poeziei dezvăluie ţelul reeducării: starea de dezumanizare, de animalizare la care depersonalizarea împinge fiinţa umană la gesturi şi stări străine de ea (…).
(Crina Palas – Poezia detenţiei, lucrare în curs de apariţie la Mănăstirea Petru Vodă)