Mănăstirea Petru Vodă

Monahul Iustinian Georgian, un sfînt al închisorilor, făcător de minuni (+16 Aprilie 1961)

Scurtă biografie a Monahului Iustinian Georgian (Mănăstirea Cernica – Ilfov; 1914 – 1961):

Ne temem că am păcătui dacă am trece sub tăcere numele, viaţa şi sfârşitul părintelui Iustinian de la Cernica, un călugăr minunat al zilelor noastre.

Născut în părţile Brăilei din părinţi foarte credincioşi, tânărul Justin, cum se numea din Botez, a fost dat de mic la învăţătură. Fiind foarte iscusit la minte, a reuşit să termine cu bine mai multe facultăţi: academia comercială, filosofia, literele, dreptul şi teologia. A fost director şi apoi ministru adjunct la Ministerul Economiei Naţionale. De asemenea, a fost şi autor de cărţi, scriind lucrări de filosofie care au fost publicate. În anul 1941 se căsătoreşte. Era în portul Constanţa. Acolo a văzut o tânără care stătea pe geamantan şi plângea că n-avea bani să plătească vamă pentru lucrurile aduse, care erau nişte haine pentru cei zece fraţi ai ei. Justin i-a plătit taxele si mai apoi, ca s-o salveze din lume, s-a căsătorit oficial cu ea, dar au trăit în feciorie. Căsătoria au sărbătorit-o – la sfatul lui – în smerenie, cu cartofi fierţi fără ulei.

Dar sufletul său nu-şi afla odihnă în lume. Mereu singuratic, mereu dornic de linişte, de biserică, de rugăciune. Nici cinstea, nici banii, nici hainele bune, nici rudele şi prietenii nu-l puteau mulţumi. Sufletul său dorea să slujească lui Hristos. Odată, când mergea pe Stradă prin centrul capitalei, a strigat: „Sunt un păcătos, un mare păcătos, un mare păcătos! Eu am atât salariu pe lună şi alţii n-au nimic şi mor de foame!…”.

O mare virtute a lui era milostenia. Îi era milă de orice om, de fiecare vietate, de toată zidirea lui Dumnezeu. De aceea dădea milostenie la săraci tot ce avea, până şi hainele de pe el. Cum vedea un sărac pe stradă, un om lipsit, îi punea în buzunar o suma de bani. Iar dacă termina şi nu avea bani la el, îi trimitea acasă a doua zi bani. Altădată, fiind în drum spre casă, lua câte un sărac cu el, se dezbrăca în lift şi îi dădea hainele şi încălţămintea. Venea de multe ori aproape dezbrăcat acasă. Zadarnic îl certau soţia, rudele, prietenii. Când lua salariul se ducea în Pantelimon, cartier de oameni săraci, îşi descosea buzunarele şi lăsa să-i cadă în urmă banii. Oamenii săraci ajunseseră să-l cunoască şi să-l aştepte când ştiau că e ziua lui de salariu. Iar când vedea o înmormântare de oameni simpli din cartierele sărace, se ducea să-i ajute cu bani şi pe urmă pleca repede ca să nu aibă timp să-i mulţumească şi să-l întrebe cine este.

În anul 1950 smeritul acesta creştin s-a sfătuit cu soţia şi au plecat amândoi la mănăstire să slujească lui Hristos. El la Cernica şi ea la Tigăneşti. De acum viaţa fratelui Justin se schimba din zi în zi. Nelipsit de la biserică, îmbrăcat ca cel mai de pe urmă frate, cu haine rupte, tăcut şi smerit, îi întrecea pe toţi. Tăcând se ruga, se bucura, asculta, mergea, făcea toate ascultările. Apoi a fost călugărit cu numele de Iustinian. Nevoinţa sa de chilie nimeni n-o ştia. Poate priveghea, poate se ruga mult, poate plângea mereu, poate se bucura neştiut. Un lucru ştiau părinţii: că el era cel mai sărac şi mai smerit decât toţi. Făcea ascultare la biserică, la bucătărie, la cancelarie. A vrut să rămână simplu monah şi să duca o viaţă cât mai modestă. Chilia lui nu era niciodată încuiată, căci era păzită de săracii pe care îi miluia cu tot ce avea. Mânca o dată pe zi, după asfinţitul soarelui, cartofi copţi. Dormea pe o scândură acoperită cu o rogojină, iar pe rogojină presăra bolduri. Odată, fiind întrebat de ce face aşa, smeritul nevoitor a răspuns: „Ca să nu dorm mult, căci somnul mă duce în iad”.

A cunoscut până la urmă şi calvarul temniţelor comuniste, unde a fost purtat din închisoare în închisoare şi supus la chinuri grele. Era dus iarna prin munţi desculţ pe zăpadă, cu capul descoperit, fiind lovit şi întrebat: „Banditule, mai vrei să fii călugăr?”. L-au chinuit şi în alte feluri, pentru a termina mai repede cu el, încât din închisoare a ieşit bolnav de cancer la plămâni. Dar el nu a apelat la doctori. De aceea unii îl numeau „călugărul nebun”. Părintele Iustinian însă dobândise, pentru smerenia, suferinţele şi milostenia lui, darul înainte-vederii.

În primăvara anului 1961, în timpul Postului Mare, el a spus părinţilor din mănăstire:

– Peste trei săptămâni, în ziua de Duminica Tomei, la ora opt dimineaţa, eu mă voi duce din lumea aceasta! Părinţii, unii credeau, alţii spuneau: „este înşelat de vrăjmaşul”. Dar părintele Iustinian se pregătea de cale lungă. S-a mărturisit din copilărie, a primit Prea-curatele Taine, s-a iertat cu toţi şi aştepta cu bucurie luna, ziua şi ceasul dinainte ştiut. Ba a chemat şi pe sora sa de suferinţă, monahia Iustina de la Tigăneşti. Dar ea, greu bolnavă, nu a putut veni la Cernica.

– Să nu alergi la doctor, i-a scris părintele Iustinian. Un singur Doctor avem, pe Hristos. Strigă la Marele Doctor!

În ajunul Duminicii, cu câteva ceasuri înainte de plecare, a venit la chilia părintelui Iustinian un creştin de la câmp.

– Părinte, tare ne bate Dumnezeu cu secetă. De două luni nu plouă. Arde pământul, se strică toată recolta din cauza păcatelor noastre…

– Nu te întrista, frate… Mâine ne despărţim… Şi de voi avea har înaintea Celui de Sus, mă voi ruga lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ. Numai să ne rugăm…

Şi iată că proorocia părintelui Iustinian s-a împlinit întocmai. A doua zi, de Duminica Tomei, la ora opt, când clopotele sunau pentru Sfânta Liturghie, părintele Iustinian şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, senin şi luminat la faţă. Tot soborul mănăstirii s-a uimit de sfârşitul său. Apoi a treia zi l-au petrecut părinţii la locul de veci. Era arşiţă şi zăpuşeală mare, iar cerul încins ca arama. Iar din ceasul când părinţii au slobozit trupul părintelui Iustinian în mormânt, Domnul s-a milostivit poate pentru rugăciunile sfinţiei sale, a îmbrăcat văzduhul cu nori şi a plouat, cu mici întreruperi, timp de 40 de zile… Toţi au dat slavă lui Dumnezeu pentru o minune ca aceasta.

Cu o zi înainte de a se face parastasul părintelui Iustinian de 40 de zile, maica Iustina, foarte bolnavă, voia să se ducă la operaţie. În noaptea aceea însă i s-a arătat Sfântul Ierarh Calinic şi i-a zis:

– Pentru părintele Iustinian te vindec! Şi minunea s-a făcut. A doua zi s-a simţit vindecată definitiv şi a venit la parastas.

„Fericiţi sunt, Doamne, cei pe care i-ai ales şi l-ai primit!”.

Arhimandrit Ioanichie BălanChipuri de călugări îmbunătăţiţi, vol. 1, p. 279-282

Categories:   Aghiografie, Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.