Un text fundamental despre cea mai importantă dintre virtuţi / fapte bune (după definiţia Sfîntului Antonie cel Mare), textul Sfîntului Ioann Scărarul reprezintă cea mai aleasă sinteză posibilă a moştenirii primelor 300 de ani de monahism egyptean şi sinaitic. Redăm mai jos, în poate cea mai accesibilă traducere românească făcută pînă astăzi, apărută recent la Mănăstirea Sihăstria, conţinutul capitolului / treptei 26 din Scara Sfîntului Ioann Sinaitul. Traducerea publicată de părinţii Sihăstriei a circulat în formă manuscrisă din vremea „Rugului aprins” pînă de curînd, fiind zămislită de nevoinţele iubitorilor de rugăciune isihastă de la Mănăstirea Antim din anii 1945-1955. Îndemnăm din tot sufletul pe iubitorii de Hristos să aibă în casă această carte mîntuitoare de suflet, în special în forma acestei ediţii.

*

Despre dreapta socoteală a gândurilor, patimilor şi virtuţilor

Dreapta socoteală este, la cei începători, adevă­rata cunoaştere a aşezării lor sufleteşti; la cei din mijloc ea este o simţire a minţii care fără de greş deosebeşte lucrul într-adevăr bun de cel firesc şi de cel ce este po­trivnic celui bun; iar la cei desăvârşiţi, dreapta socoteală este priceperea cea duhovnicească aflată întru ei şi dăru­ită de dumnezeiasca luminare, care prin lumina sa poate să lumineze şi ceea ce este întunecat în sufletele altora.

Sau, într-un înţeles mai larg, dreapta so­coteală constă şi se recunoaşte în priceperea dreaptă şi întocmai a Voii lui Dumnezeu, în toată vremea, în tot locul şi în tot lucrul. Ea se află numai în cei curaţi cu inima, cu trupul şi cu gura.

Cel ce a doborât cu evlavie primele trei patimi mai de seamă[1], acela le-a doborât dimpreună cu ele şi pe cele cinci de la urmă[2]; dar cine nu se îngrijeşte să le doboare pe cele dintâi, acela nu va birui niciuna.

Dreapta socoteală este conştiinţă neîntinată şi simţire curată[3].

Nimeni să nu cadă în necredinţă din nepricepere, văzând sau auzind lucruri mai presus de fire ce se petrec în viaţa monahală; căci unde vine Dumnezeu Cel mai presus de fire, acolo se petrec lucruri mai presus de fire.

Toate războaiele drăceşti provin din trei pricini mai de seamă: sau din negrija noastră, sau din mândrie, sau din pizma diavolului. E de plâns cea dintâi, întru tot ticăloasă cea de a doua, dar cea de a treia este de trei ori fericită.

În toate împrejurările să avem conştiinţa noastră călăuză şi dreptar, după Dumnezeu, pentru ca, aflând de unde bat vânturile, să întindem şi pânzele potrivit îndru­mării ei.

Întru toate lucrările prin care ne străduim să fim bineplăcuţi lui Dumnezeu, dracii ne sapă trei gropi. Întâi se luptă ca să împiedice fapta noastră cea bună. Al doilea, când sunt biruiţi în cea dintâi încercare, atunci se silesc ca cele lucrate să nu fie după voia lui Dumnezeu. Iar dacă furii aceia nu reuşesc nici cu această uneltire, atunci, apropiindu-se în chip liniştit de sufletul nostru, ne fericesc ca pe unii care vieţuim bineplăcând lui Dumnezeu întru toate. Ispitei celei dintâi i se împotrivesc sârguinţa şi cugetarea la moarte, celei de a doua – supunerea şi deşertarea de sine, iar celei de a treia – necontenita de­făimare de sine. Această osteneală este înaintea noastră, până ce va intra în locaşul cel sfânt al nostru acel foc al lui Dumnezeu (Ps. 72, 16-17). Atunci nu vor mai fi în noi asupririle deprinderilor celor rele, căci Dumnezeul nostru este foc care mistuie (Evr. 12, 29) orice aprindere şi mişcare a poftei, orice deprindere rea, orice împietrire şi întunecare dinăuntru şi dinafară, văzută şi cugetată.

Dracii, pe de altă parte, obişnuiesc a face lucruri cu totul potrivnice celor spuse acum. Când pun stăpânire pe suflet şi întunecă lumina minţii, atunci nu se mai găseşte în noi, ticăloşii, nici luare aminte cu trezvie, nici dreaptă socoteală, nici cunoaştere de sine, nici ruşine, ci în locul lor vine nepăsarea, nesimţirea, nesocotinţa şi orbirea minţii.

Cele spuse acum sunt foarte limpezi pentru cei care s-au deşteptat din curvie, şi-au înfrânat îndrăzneala şi au trecut de la neruşinare la stăpânire de sine, căci, după ce li s-a trezit mintea şi după ce au scăpat-o de orbire sau, mai bine zis, de vătămare, se ruşinează în ei înşişi de cele ce au vorbit şi au făcut când erau orbi.

Dacă nu se va însera şi nu se va întuneca mai întâi ziua din sufletul nostru, furii aceştia nevăzuţi nu vor putea să fure, să junghie şi să piardă (In. 10, 10). Fura­rea sufletului este pierderea pe nesimţite a bogăţiei duhovniceşti. Furarea este a face ceea ce nu este bine ca şi cum ar fi bine. Furarea este o neştiută luare în robie a sufletului. Junghierea sufletului este omorârea minţii celei cuvântătoare, prin căderea în fapte necuviincioase, iar pierderea este deznădejdea de după săvârşirea fără-delegii.

Nimeni nu trebuie să se dezvinovăţească cu neputinţa sa pentru neîmplinirea poruncilor evanghelice, căci sunt suflete care au făcut mai mult decât cele cerute prin porunci. Să te încredinţeze pe tine de adevărul celor spuse [Avva Leon Capadocianul] acela care a iubit pe aproapele său mai mult decât pe sine şi şi-a dat sufletul său pentru el, deşi nu primise poruncă de la Domnul pentru aceasta[4].

Să îndrăznească cei pătimaşi care se smeresc, că chiar dacă au căzut în toate gropile şi au fost prinşi în toate cursele şi au bolit de toate bolile, însă după înzdrăvenire se vor face tuturor luminători şi doctori, îndrumători şi povăţuitori, arătând deosebirile şi felurile fiecărei boli şi izbăvind prin iscusinţa lor pe cei ce sunt aproape de cădere.

Dacă unii care sunt încă stăpâniţi de deprinderile de mai înainte pot să-i înveţe măcar cu simplul cuvânt pe alţii, să-i înveţe, însă să nu-i conducă; căci poate odată, ruşinându-se de propriile lor cuvinte, vor începe să lucreze virtutea. Astfel se va împlini şi cu ei ceea ce am văzut că s-a întâmplat cu unii care s-au împotmolit în mocirlă. Aceia, înnămoliţi cum erau, spuneau celor ce treceau prin preajmă cum au căzut acolo; şi făceau aceasta pentru a-i feri pe trecători să nu se împotmolească şi ei. Şi pentru mântuirea altora, Cel Atotputernic i-a izbăvit şi pe ei din mocirlă. Dar dacă cei ce suferă de patimi se dau pe sine de bunăvoie plăcerilor, atunci să-şi arate învăţătura lor prin tăcere. Căci Scriptura zice: Iisus a început a face şi a învăţa (Fapte 1, 1).

Noi, smeriţilor monahi, trecem peste un noian cu adevărat furios şi neîmblânzit, plin de multe vânturi şi stânci, de învolburări şi de tâlhari, vârtejuri şi praguri de nisip, dihănii şi valuri furioase. Stânca în suflet este mânia cea furioasă şi năprasnică. Învolburarea este lipsa de nădejde care cuprinde mintea şi o târăşte în adâncul deznădăjduirii. Pragurile de nisip sunt neştiinţa care primeşte răul în chip de bine. Iar dihăniile sunt patimile acestui trup grosolan şi sălbatic. Tâlharii sunt slugile cele prea cumplite ale slavei deşarte (dracii şi oamenii care ne laudă pe noi), care ne răpesc încărcătura şi ostenelile virtuţilor. Valul este pântecele înălţat şi umflat, care prin pornirea sa ne lasă pradă acelor fiare. Iar vârtejul este mândria care a fost aruncată din cer, care ne înalţă (până la ceruri) şi apoi ne pogoară până în adâncuri.

Cei ce se îndeletnicesc cu ştiinţele cunosc care învăţătură e potrivită pentru începători, care pentru cei din mijloc şi care pentru învăţătorii înşişi. Să luăm bine aminte dacă nu cumva am rămas încă la lecţiile începătorilor, deşi învăţăm de mult timp, căci e mare ruşine a vedea un bătrân mergând la şcoala copiilor. Alfabetul cel mai bun pentru toţi e următorul: ascultarea, postul, sacul, cenuşa, lacrimile, mărturisirea, tăcerea, smerenia, privegherea, bărbăţia, frigul, osteneala, reaua pătimire, umilirea, zdrobirea, neţinerea de minte a răului, iubirea frăţească, blândeţea, credinţa simplă şi neiscoditoare, neîngrijirea de lume, ura cea fără de ură [detaşarea duhovnicească] faţă de părinţii trupeşti, neîmpătimirea, simplitatea unită cu nerăutatea, defăimarea de sine cea de bunăvoie.

Un bun orar pentru cei ce sporesc şi semnele înaintării lor sunt: lipsa slavei deşarte, nemânierea, buna nădejde, liniştirea, dreapta socoteală, amintirea statornică a judecăţii, îndurarea, iubirea de străini, povăţuirea cuviincioasă, rugăciunea nepătimaşă şi neiubirea de argint.

Iar ţelul, regula şi legea duhurilor şi trupurilor care, fiind în înveliş de carne, se desăvârşesc în chip evlavios, sunt următoarele: inimă nerobită, dragoste desăvârşită, izvor de smerită cugetare, înstrăinare a minţii, sălăşluire a lui Hristos, nejefuire a luminii şi rugăciunii, belşug al strălucirii dumnezeieşti, dorinţă a morţii, dispreţuire a vieţii [trecătoare pentru cea veşnică], fugă de trup, mijlocire pentru lume, silire care Îl înduplecă pe Dumnezeu spre îndurare, împreună-slujire cu îngerii, adânc de cunoaştere, casă a tainelor, vistierie a descoperirilor celor negrăite, mântuitor pentru oameni, dumnezeu asupra dracilor, domn asupra patimilor, stăpân asupra trupului, cârmuitor al firii, străin de păcat, casă a nepătimirii, următor al Stăpânului cu ajutorul Stăpânului.

Nu puţină luare aminte ne trebuieşte când trupul e neputincios. Căci dracii, văzându-ne că zăcem la pământ şi că din slăbiciune nu mai putem să luptăm împotriva lor cu nevoinţă trupească, încearcă să năvă­lească asupra noastră cu înverşunare mult mai mare.

În timpul bolii, asupra celor din lume năvăleşte dracul mâniei, iar uneori şi duhul hulei. Pe cei ce vieţu­iesc în afara lumii, dacă ei au din belşug cele de trebuinţă, îi chinuie dracul lăcomiei pântecelui şi al curviei, iar dacă ei petrec în locuri de nevoinţă, lipsite de mângâiere, atunci sunt ispitiţi de dracii akediei [lâncezelii, lenei] şi ai nemulţumirii.

Am văzut că uneori lupul curviei sporeşte dure­rile celui bolnav şi chiar în timpul bolii pricinuieşte mişcări şi scurgeri. Şi era îngrozitor a vedea cum chiar în mijlocul cumplitelor dureri trupul se înfierbânta şi se aprindea. Şi m-am întors şi am văzut bolnavi zăcând pe pat, care în toiul suferinţelor erau mângâiaţi de lucrarea harului dumnezeiesc sau de simţirea străpungerii, şi prin această mângâiere ei înlăturau durerile şi erau într-o astfel de aşezare a duhului, încât nu voiau să se mai izbăvească de boală niciodată. Şi iarăşi m-am întors şi am văzut pe unii suferind din greu, care prin neputinţa trupească, ca şi printr-un canon, s-au izbăvit de patima sufletească, şi am proslăvit pe Dumnezeu, care a vinde­cat ţărâna prin ţărână.

Mintea care a ajuns la înţelegere duhovnicească e îmbrăcată şi în simţire duhovnicească, pe care, fie că o avem sau nu în noi, trebuie neîncetat să ne îngrijim de ea şi s-o căutăm înăuntrul nostru, căci atunci când ea se va arăta, toate simţurile dinafară vor înceta să mai ademe­nească sufletul. Ştiind aceasta, unul dintre cei înţelepţi a zis: Şi dumnezeiască simţire vei afla (Pilde 2, 5)[5].

Viaţa călugărească, în ceea ce priveşte faptele şi cuvintele, gândurile şi mişcările, trebuie trăită întru simţirea inimii. Altfel ea nu va fi călugărească, şi cu atât mai puţin îngerească.

Una este purtarea de grijă a lui Dumnezeu, alta este ajutorul Lui, alta este paza, alta e mila lui Dumnezeu şi alta mângâierea. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se întinde asupra a toată făptura. Ajutorul Lui se dă numai celor credincioşi. Paza Sa e numai asupra acelor credincioşi care sunt cu adevărat credincioşi. De mila lui Dumnezeu se învrednicesc aceia care slujesc Domnului, iar de mângâierea Lui, cei ce-L iubesc pe Dânsul[6].

Ceea ce uneori e leac pentru unul, pentru altul e otravă, iar uneori acelaşi lucru, dat aceluiaşi om, e docto­rie pentru el dacă i se dă la vremea cuvenită, iar dacă i se dă la vreme nepotrivită, e otravă.

Am văzut un doctor neiscusit care, făcându-l de nimic pe un bolnav întristat, nu a făcut altceva decât că l-a aruncat în deznădejde. Şi am văzut şi doctor iscusit, care pe îngâmfarea inimii a tăiat-o cu bisturiul necinsti­rii şi aşa a scos din ea tot puroiul cel rău mirositor.

Am văzut pe unul şi acelaşi bolnav că uneori bea din leacul ascultării, se mişca, umbla şi nu dormea pentru a-şi curăţi întinăciunea; iar alteori, îmbolnăvindu-i-se ochiul sufletului, petrecea fără de mişcare, în liniştire şi tăcere. Cel ce are urechi de auzit să audă (Mt. 25, 30).

Unii, nu ştiu de ce (căci eu nu m-am învăţat a iscodi şi a ispiti cu mândrie darurile lui Dumnezeu), parcă sunt plecaţi din fire spre înfrânare, sau liniştire, sau cură­ţie, sau blândeţe, sau străpungere a inimii. Însă la alţii aproape chiar firea însăşi se împotriveşte acestor însuşiri bune, dar ei se silesc cu putere spre acestea şi, deşi une­ori sunt biruiţi, totuşi eu îi laud pe aceştia mai mult decât pe cei dintâi, fiindcă îşi silesc firea.

Nu te făli, o, omule, cu bogăţia pe care ai pri­mit-o fără osteneală, ci află că Cel ce împarte darurile, mai înainte văzând vătămarea ta cea mare, neputinţa şi pierzarea ta, a vrut ca măcar astfel să te scape, prin darurile acelea preaînalte pe care nu le meritai.

Povăţuirile pe care le-am primit în pruncie, în­văţătura şi îndeletnicirile noastre pot să ne ajute sau să ne împiedice, atunci când înaintăm în vârstă, la dobândirea virtuţilor şi la vieţuirea monahală.

Lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina tutu­ror oamenilor e vieţuirea monahală, şi de aceea monahii să se nevoiască să fie pildă bună întru toate, nimănui nici o sminteală întru nimic dând (II Cor. 6, 3), nici prin fapte, nici prin cuvinte. Iar dacă lumina aceasta se face întuneric, atunci cu cât mai mult se va întuneca întuneri­cul acela, adică cei ce petrec în lume?

Deci, dacă mă veţi asculta, cei care vreţi să as­cultaţi, atunci să ştiţi că e mai de folos pentru noi să nu ne împrăştiem şi să nu împărţim sărmanul nostru suflet, intrând în luptă cu mii de mii şi cu nenumărate zeci de mii de vrăjmaşi nevăzuţi, căci noi nu putem cunoaşte şi descoperi toate vicleşugurile lor.

Cu ajutorul Sfintei Treimi să ne întrarmăm împotriva celor trei patimi mai de seamă cu cele trei virtuţi[7]. Altminteri noi singuri vom atrage asupra noastră o mulţime de osteneli.

Într-adevăr, dacă şi în noi va fi Cel ce întoarce marea în uscat (Ps. 65, 5), atunci fără de îndoială că şi Israilul nostru, adică mintea care vede pe Dumnezeu, fără de învolburare va trece marea patimilor şi va vedea scufundarea acelor egipteni de gând în apa lacrimilor. Iar de nu va avea loc venirea Lui în noi, atunci şi numai sunetele valurilor acestei mări, adică ale trupului aces­tuia, cine le va suferi (Ps. 64, 7)?

Dacă Dumnezeu va învia în noi prin făptuire, atunci se vor risipi vrăjmaşii Lui, şi dacă prin vedere ne vom apropia de El, atunci cei ce-L urăsc pe El şi pe noi vor fugi de la faţa Lui şi a noastră.

Să ne străduim să învăţăm cunoaşterea adevă­rurilor dumnezeieşti mai mult prin sudori şi osteneală, decât prin cuvinte goale, căci nu cuvinte, ci fapte va trebui să arătăm la ieşirea din viaţa aceasta.

Cei ce aud că o comoară e ascunsă într-un loc, o caută şi, pentru multa osteneală a căutării, o păzesc cu grijă când o află, dar cei ce s-au îmbogăţit fără de oste­neală, aceia irosesc cu uşurinţă.

E cu neputinţă să biruieşti fără osteneală de­prinderile păcătoase şi obişnuinţele de mai înainte, iar cei ce nu încetează a adăuga la ele altele noi, aceia sau s-au deznădăjduit de mântuire, sau lepădarea lor de lume nu le-a adus nici un folos. Totuşi ştiu că Dumnezeu pe toate le poate şi nu-I este nimic cu neputinţă (Iov 42, 2).

Unii mi-au pus o întrebare greu de dezlegat, care depăşeşte priceperea tuturor celor asemenea mie şi a cărei desluşire eu n-am găsit-o în nici una dintre cărţile care au ajuns până la mine. „Care, ziceau ei, sunt odras­lele fiecăruia dintre cele opt gânduri ale patimilor, şi care dintre cele trei patimi de căpetenie naşte pe fiecare dintre celelalte cinci?”. Iar eu, arătându-mi fără de ruşine ne­ştiinţa cu privire la această nedumerire, am primit de la acei preacuvioşi bărbaţi o astfel de învăţătură: „Maica curviei este lăcomia pântecelui, maica akediei este slava deşartă; întristarea şi mânia se nasc de la toate cele trei[8], iar maica mândriei este slava deşartă”.

La acest cuvânt al acelor bărbaţi vrednici de pomenire, eu am răspuns rugându-i să mă înveţe care păcate se nasc din cele opt patimi de căpetenie, şi care anume de la care din ele se naşte. Iar acei nepătimaşi părinţi mi-au spus atunci cu toată bunăvoinţa că în pati­mile cele nebune nu este nici rânduială, nici înţeles, ci toată neorânduiala şi dezordinea. Şi fericiţii părinţi mi-au întărit acest lucru prin dovezi foarte convingătoare, arătându-mi multe pilde vrednice de crezare din care pe unele le vom aşeza în acest cuvânt, pentru ca din ele să dobândim înţelegere pentru a le judeca drept şi pe celelalte.

Râsul nelalocul lui, de pildă, se naşte uneori de la dracul curviei, alteori de la slava cea deşartă, când omul singur se făleşte în sinea sa cu neruşinare, iar alteori râsul se naşte şi de la îmbuibare.

Somnul mult vine uneori de la îmbuibare, alte­ori de la post, când cei ce postesc se mândresc; uneori de la akedie, iar alteori pur şi simplu de la fire.

Multa vorbire vine uneori de la lăcomia pânte­celui, iar alteori de la slava deşartă.

Akedia vine uneori de la îmbuibare, iar alteori din lipsa fricii de Dumnezeu.

Hula este fiica mândriei, iar adeseori se naşte şi din faptul că noi am osândit pe aproapele, sau din pizma cea mare a dracilor.

Învârtoşarea inimii se naşte uneori din săturare, alteori din nesimţire, iar alteori din împătimire. Iar îm­pătimirea şi ea se naşte câteodată din curvie, sau din iubirea de argint, sau din îmbuibare, sau din slava cea deşartă şi din multe alte pricini.

Viclenia se naşte din înălţarea de sine şi din mânie.

Făţărnicia se naşte din plăcerea de sine şi din rânduiala de sine.

Iar virtuţile potrivnice acestora se nasc din pă­rinţi potrivnici. Însă fiindcă nu mi-ar ajunge timpul dacă aş vorbi despre fiecare din ele în parte, apoi în mare şi pe scurt voi spune că omorârea tuturor patimilor de mai sus este smerita cugetare, şi cine şi-a agonisit această virtute, acela le-a biruit pe toate.

Iubirea de plăcere şi viclenia sunt născătoarele tuturor relelor; cel cuprins de ele nu va vedea pe Dumnezeu. Însă şi depărtarea de cea dintâi, fără depărtarea de cea de a doua, nu ne va aduce nici un folos.

Frica pe care o simţim faţă de cei mai mari şi de fiare să ne fie pildă pentru frica de Dumnezeu; iar dragostea faţă de frumuseţea cea trupească să-ţi fie chip pentru dragostea faţă de Dumnezeu, căci nimic nu ne împiedică să luăm pilde de virtuţi de la cele potrivnice lor.

Veacul de acum s-a stricat foarte tare şi este cu totul plin de mândrie şi făţărnicie; poate că arată osteneli trupeşti după pilda părinţilor noştri celor de demult, însă de darurile lor nu se învredniceşte, deşi cred că firea omenească niciodată n-a avut aşa nevoie de daruri ca acum. Şi pe bună dreptate suferim aceasta, pentru că nu întru osteneli, ci întru simplitate şi smerenie se arată Dumnezeu. Şi dacă puterea Domnului întru neputinţe se săvârşeşte (II Cor. 12, 9), Domnul nu va depărta pe lucrătorul cel cu smerită cugetare.

Când vom vedea pe vreunul dintre nevoitorii cei întru Hristos într-o suferinţă sau neputinţă trupească, să nu căutăm să ne lămurim cu viclenie pricina durerii lui, ci mai bine să-l primim cu simplitate şi cu dragoste care nu cugetă răul, şi să ne străduim să-l vindecăm ca pe un mădular al nostru şi ca pe un împreună-luptător cu noi care a fost rănit în luptă.

Boala este uneori pentru curăţirea păcatelor, iar alteori pentru ca să ne smerească mândria.

Bunul şi preabunul nostru Stăpân şi Domn, văzând că cineva este foarte leneş întru nevoinţe, îi smereşte trupul său prin boală, ca şi cu o nevoinţă mai uşoară, iar uneori curăţă astfel şi sufletul de patimile şi cugetele cele viclene.

Toate cele ce ni se întâmplă, văzute sau nevă­zute, pot fi primite în trei feluri: după cum se cuvine, în chip pătimaş şi în chip mijlociu. Eu am văzut trei fraţi care au suferit pagubă: unul din ei s-a mâniat, altul a rămas neîntristat, iar al treilea a primit aceasta cu multă bucurie.

Am văzut plugari care aruncau aceeaşi sămânţă în pământ, însă fiecare dintre ei avea scopul lui. Unul se gândea cum să-şi plătească datoriile, altul voia să se îmbogăţească, altul dorea să-L cinstească pe Stăpân cu daruri, altul avea drept scop să primească laudă pentru fapta sa cea bună de la cei ce trec pe calea vieţii acesteia, un altul se gândea să facă necaz vrăjmaşului care îl pizmuia, iar unul se ostenea pentru ca oamenii să nu îl defaime ca pe un leneş. Şi iată care sunt denumirile seminţelor acestor plugari: postul, privegherea, milostenia, slujirea şi cele asemănătoare acestora, iar scopurile felurite ale semănatului să le desluşească singuri cu de-amănuntul fraţii cei întru Domnul.

După cum câteodată, când scoatem apă din fântână, scoatem fără a băga de seamă şi câte o broască odată cu apa, tot astfel, când săvârşim faptele virtuţii, adesea lucrăm şi patimile împletite cu ele în ascuns. De pildă, împreună cu iubirea de străini se împleteşte lăco­mia pântecelui, cu dragostea – curvia, cu dreapta socoteală – viclenia, cu înţelepciunea – şiretenia, cu blândeţea – făţărnicia, încetineala şi lenevirea, vorbirea împotrivă, rânduiala de sine şi neascultarea; cu tăcerea se împleteşte îngâmfarea învăţăturii, cu bucuria – mândria, cu nădejdea – slăbiciunea (moleşirea), şi iarăşi cu dra­gostea – osândirea aproapelui, cu liniştirea – akedia şi lenevia, cu curăţia – asprimea, cu smerita cugetare – îndrăzneala. Însă de toate aceste virtuţi se alipeşte şi slava deşartă, ca o alifie a tuturor sau, mai bine zis, otravă.

Să nu ne mâhnim când cererile noastre nu sunt ascultate multă vreme de către Domnul, căci Domnul ar fi voit ca toţi oamenii într-o clipă să ajungă nepătimaşi (dar, ca un înainte-Cunoscător, ştie că aceasta nu le-ar fi de folos).

Toţi cei care cer ceva de la Dumnezeu şi nu primesc, fără îndoială că nu primesc pentru una din aceste pricini: sau pentru că cer mai înainte de vreme, sau pentru că cer cu nevrednicie şi pentru slavă deşartă, sau pentru că, dacă ar primi cele cerute, s-ar mândri sau ar cădea în nepăsare.

Cred că nimeni nu se îndoieşte de faptul că dracii şi patimile se depărtează de la suflet uneori pentru un timp, iar alteori şi pentru totdeauna, însă puţini ştiu din ce pricină ne părăsesc pe noi.

De la unii, nu numai credincioşi, ci şi necredin­cioşi, s-au depărtat toate patimile, afară de una. Aceasta a rămas în locul tuturor celorlalte patimi, ca răutatea cea mai mare, căci ea e atât de vătămătoare, încât poate să surpe chiar şi din cer.

Materia patimilor, fiind mistuită de focul cel dumnezeiesc, se nimiceşte, iar pe măsură ce materia se dezrădăcinează şi sufletul se curăţă, se depărtează şi patimile, dacă omul însuşi nu le va atrage iarăşi printr-o viaţă iubitoare de materie şi prin lenevire.

Uneori dracii se depărtează ei singuri, ca să ne ducă la nepăsare şi pe urmă pe neaşteptate să năvălească asupra sărmanului nostru suflet şi să-l răpească.

Ştiu şi altă îndepărtare a acestor fiare: atunci când sufletul se deprinde într-o asemenea măsură cu păcatele, încât mai apoi el singur se vatămă şi se luptă împotriva sa. Pilda acestui lucru o vedem la copiii cei mici, care, atunci când nu li se dă pieptul mamei, din obişnuinţa cea îndelungată îşi sug degetele.

Mai cunosc încă şi o a cincea nepătimire, care vine în suflete de la multa simplitate şi de la nerăutatea cea vrednică de laudă. După dreptate li se trimite unora ca acestora ajutor de la Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe cei drepţi la inimă (Ps. 7, 11) şi îi izbăveşte de rele pe nesimţite, aşa cum pruncii nu bagă de seamă când sunt dezbrăcaţi.

Răul şi patimile nu sunt fireşti omului, căci Dumnezeu nu este făcătorul patimilor. Însă multe virtuţi fireşti ne-a dăruit El, dintre care sunt următoarele: milostenia, căci şi păgânii se milostivesc; dragostea, căci adesea şi dobitoacele cele necuvântătoare varsă lacrimi când sunt despărţite unele de altele; credinţa, căci toţi o naştem din noi înşine; nădejdea, căci ne împrumutăm şi împrumutăm pe alţii şi semănăm, şi călătorim pe mare, nădăjduind cele mai bune. Deci dacă, după cum am arătat aici, dragostea este o virtute firească pentru noi, iar ea este legătura desăvârşirii şi plinirea legii (Col. 3, 14; Rom. 13, 10), atunci înseamnă că virtuţile nu sunt departe de firea noastră. Să se ruşineze deci cei care se dezvinovăţesc, spunând că nu pot să le împlinească.

Iar în ce priveşte curăţia, nemânierea, smerita cugetare, rugăciunea, privegherea, postul şi străpungerea inimii cea de toată vremea, apoi aceste virtuţi sunt mai presus de fire. Pe unele le învăţăm de la oameni, pe altele de la îngeri, iar învăţătorul şi dăruitorul altora este Însuşi Dumnezeu Cuvântul[9].

Când suntem puşi în faţa a două rele, trebuie să-l alegem pe cel mai mic. De pildă se întâmplă adesea ca atunci când stăm la rugăciune să vină fraţi la noi, şi suntem siliţi să alegem una din două: sau să părăsim rugăciunea, sau să lăsăm fratele fără de răspuns şi să-l întristăm. Însă dragostea e mai mare decât rugăciunea, căci rugăciunea este o virtute în parte, iar dragostea este o virtute atotcuprinzătoare.

Odată, când eram încă tânăr, am mers într-o cetate sau într-un sat şi acolo, în timpul mesei, dintr-o dată au năvălit asupra mea cugetele lăcomiei şi ale slavei deşarte. Însă, temându-mă de puii lăcomiei, am socotit că e mai bine să fiu biruit de slava deşartă, ştiind că în cei tineri dracul lăcomiei foarte des biruieşte pe dracul slavei deşarte. Şi acest lucru nu e de mirare: la cei din lume rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar la monahi lăcomia pântecelui.

Adesea Dumnezeu, după deosebita Sa purtare de grijă, lasă în oamenii cei duhovniceşti unele patimi foarte uşoare, pentru ca ei să se defaime mult pe sine pentru aceste neputinţe uşoare şi aproape nevinovate, şi prin aceasta să dobândească bogăţia cea nefurată a sme­ritei cugetări.

Cine n-a trăit la început în supunere, acela nu poate dobândi smerenie, căci oricine s-a învăţat un meşteşug de unul singur îşi închipuie despre sine lucruri mari.

Părinţii arată că întreaga vieţuire făptuitoare se cuprinde în două virtuţi de căpetenie: în post şi în ascultare. Şi pe bună dreptate: căci cel dintâi nimiceşte lăcomia, iar aceasta de pe urmă statorniceşte acea nimicire prin smerita cugetare. De aceea şi plânsul are putere îndoită: nimiceşte păcatul şi naşte smerita cugetare.

Celor evlavioşi le este propriu a da tuturor ce­lor ce cer; celor şi mai evlavioşi, a da şi celor care nu cer; dar a nu cere înapoi de la cel ce ţi-a luat, mai ales atunci când este cu putinţă, este propriu numai celor nepătimaşi.

Să ne cercetăm pe noi înşine neîncetat în pri­vinţa tuturor patimilor şi virtuţilor, ca să cunoaştem unde ne găsim: la început, la mijloc sau la sfârşit.

Toate războaiele drăceşti pornite împotriva noastră vin de la aceste trei pricini: de la iubirea de plă­ceri, de la mândrie sau de la pizma dracilor. Fericiţi sunt cei din urmă, întru tot ticăloşi cei din mijloc, dar cei dintâi, netrebnici până la sfârşit.

Este o simţire oarecare sau, mai bine zis, o de­prindere numită „răbdare neobosită”[10]. Cel cuprins de ea nu se va teme niciodată de suferinţe şi nu se va feri de ele. Sufletele mucenicilor, pline de această simţire vred­nică de laudă, lesne dispreţuiau chinurile.

Una este străjuirea gândurilor şi alta este paza minţii, şi pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri (Ps. 102, 12), pe atâta această din urmă lucrare e mai înaltă decât cea dintâi şi cu neasemănare mai anevoioasă decât aceea.

Una este să te rogi împotriva gândurilor, alta să grăieşti împotriva lor, şi alta să le defaimi şi să le dis­preţuieşti. Despre chipul cel dintâi mărturiseşte cel ce a zis: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte (Ps. 69, 1) şi altele asemenea. Iar despre cel de-al doilea chip, cel ce a spus: Şi voi răspunde cuvânt celor ce mă ocărăsc (Ps. 118, 42), adică celor ce-mi vorbesc împotrivă; şi încă: Pusu-ne-ai în ceartă cu vecinii noştri (Ps. 79, 7). Iar despre cel de-al treilea chip mărturiseşte cel ce cântă în psalmi: Amuţit-am şi nu am deschis gura mea (Ps. 38, 13); şi: Pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea (Ps. 38, 2), şi încă: Cei mândri au făcut fărădelege foarte, dar de la vederea Ta nu m-am abătut (Ps. 118, 51). Cel din mijloc adesea aleargă la chipul cel dintâi, pentru că nu este pregătit; însă cel dintâi încă nu poate să-i alunge pe aceşti vrăjmaşi prin mijlocul cel de-al doilea, iar cel ce a ajuns la starea a treia îi dispreţuieşte cu totul pe draci.

După fire este cu neputinţă ca ceea ce este netrupesc[11] să fie îngrădit de trup, însă celui ce L-a dobândit pe Dumnezeu toate îi sunt cu putinţă.

După cum cei ce au simţul mirosului sănătos pot şti dacă cineva are parfumuri ascunse asupra sa, tot astfel şi sufletul curat recunoaşte în alţii atât buna mi­reasmă pe care a primit-o el însuşi de la Dumnezeu, cât şi putoarea cea rea de care s-a izbăvit cu desăvârşire, deşi alţii nu simt acestea.

Nu toţi pot fi nepătimaşi, însă ca toţi să se mântuiască şi să se împace cu Dumnezeu, aceasta nu este cu neputinţă.

Să nu te stăpânească cei de alt neam (Ps. 18, 14), adică cugetele acelea care te îndeamnă să iscodeşti judecăţile cele negrăite ale proniei lui Dumnezeu, sau vedeniile care li se arată oamenilor şi pe ascuns le stre-coară în minte părerea necugetată că la Dumnezeu ar fi părtinire. Aceste cugete sunt semnele şi odraslele vădite ale mândriei.

Este un drac al iubirii de argint care adesea fă­ţărniceşte smerenia; şi este un drac al slavei deşarte care te îndeamnă să împarţi milostenie; tot aşa face şi dracul iubirii de plăceri. Dacă noi vom fi curaţi de aceste două patimi de pe urmă, atunci să nu încetăm a face milă în orice loc.

Unii au spus că anumiţi draci se împotrivesc altora, iar eu m-am încredinţat că ei toţi caută pierzarea noastră.

Oricărei lucrări duhovniceşti văzute sau cuge­tate îi premerge o voie a noastră şi o dorinţă stăruitoare, care se nasc în noi cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu, căci dacă nu vor fi cele dintâi (voia şi dorinţa noastră), atunci nici cea de-a doua nu va urma.

Dacă este vreme pentru fiecare lucru de sub ce­ruri, precum zice Ecclesiastul (Ecl. 3, 1), şi dacă prin spusa „pentru fiecare lucru” se cuprind şi cele ce privesc vieţuirea noastră cea sfinţită, atunci, dacă voiţi, să luăm aminte ce este cuviincios şi potrivit fiecărui timp. Căci este cunoscut că pentru cei ce se nevoiesc este un timp de nepătimire şi este un timp al biruinţei patimilor, din pricina prunciei celor ce se nevoiesc. Este o vreme de lacrimi şi o vreme de împietrire a inimii; este o vreme a supunerii şi o vreme a poruncirii; este o vreme a postului şi o vreme a împărtăşirii de hrană. Este o vreme a războ-iului din partea vrăjmaşului-trup şi o vreme a stingerii aprinderilor; o vreme de furtună sufletească şi o vreme de liniştire a minţii; o vreme de întristare a inimii şi o vreme de bucurie duhovnicească; o vreme de a învăţa pe alţii şi o vreme de a fi învăţat; este o vreme de întinare, poate pentru înălţarea noastră cu mintea, şi o vreme de curăţire prin smerenie; o vreme de luptă şi o vreme de pace statornică; o vreme de liniştire şi o vreme de tulbu­rare netulburată; o vreme de rugăciune neîncetată şi o vreme de slujire nefăţarnică. Deci să nu ne înşele pe noi sârguinţa cea trufaşă, îndemnându-ne să căutăm mai înainte de vreme cele ce vor veni la vremea lor. Să nu căutăm iarna cele ale verii, nici în timpul semănatului cele ce ţin de seceriş, căci este o vreme pentru a semăna osteneli şi o vreme pentru a secera negrăitele daruri ale harului. Altminteri nici la vremea lor nu vom dobândi cele ce sunt cuvenite şi potrivite vremii aceleia.

Unii, după nepătrunsa purtare de grijă a lui Dumnezeu, au primit darurile duhovniceşti[12] înainte de osteneli, alţii chiar în timpul ostenelilor, alţii după osteneli, iar unii numai la moarte. Se cuvine să ne întrebăm: care dintre ei a devenit mai smerit decât ceilalţi?

Este o deznădăjduire care vine de la mulţimea păcatelor, împovărarea conştiinţei şi nesuferita întristare, când sufletul se scufundă din pricina mulţimii rănilor şi se îneacă de greutatea lor în adâncul deznădejdii. Însă este o deznădăjduire de alt fel, care vine din mândrie şi închipuire de sine, când cei căzuţi socotesc că ei n-au meritat această cădere. Dacă cineva va cerceta acestea, va afla că între una şi alta este următoarea deosebire: cei stăpâniţi de cea dintâi se dau pe sine pradă nepăsării, iar cei stăpâniţi de cea din urmă, fiind întru deznădejde, se ţin de nevoinţă, lucruri care se bat cap în cap. Însă prima se vindecă prin înfrânare şi bună nădejde, iar cea din urmă prin smerenie şi prin a nu judeca pe nimeni.

Nu trebuie să ne mirăm ca de un lucru neobiş­nuit când vedem că unii săvârşesc fapte rele şi spun cuvinte bune, căci mândria l-a înălţat şi l-a pierdut şi pe şarpele acela care vorbea frumos în rai[13].

În toate îndeletnicirile tale şi în orice fel de vieţuire, de eşti în supunere faţă de cineva sau nu, de-ţi este lucrarea ta văzută sau duhovnicească, să-ţi fie ţie lege şi dreptar a te întreba dacă ceea ce săvârşeşti este după Dumnezeu. De pildă, dacă noi, fiind începători, facem ceva cu sârguinţă, însă prin această lucrare nu se înmulţeşte în sufletul nostru smerenia dobândită mai înainte, atunci nu cred că osteneala noastră este după Dumnezeu, fie ea mică sau mare. Căci întru noi, cei ce suntem încă prunci, semnul că lucrarea noastră e după voia lui Dumnezeu este sporirea în smerenie, întru cei din mijloc este încetarea luptelor lăuntrice, iar întru cei desăvârşiţi este înmulţirea şi îmbelşugarea luminii celei dumnezeieşti.

Cele mici săvârşite de cei mari pot să nu fie mici; iar cele mari săvârşite de cei mici fără nici o îndo­ială că nu sunt desăvârşite.

Când văzduhul se curăţă de nori, atunci soarele se arată în toată strălucirea sa; aşa şi sufletul care s-a învrednicit de iertarea păcatelor şi s-a slobozit de obiş­nuinţele lui de mai înainte, vede neapărat lumina cea dumnezeiască.

Una este păcatul, alta este trândăvia, alta este nepăsarea, alta este patima şi alta este căderea. Cine le poate cunoaşte acestea în Domnul, să le cunoască[14].

Unii fericesc mai mult decât orice facerea de minuni şi alte daruri duhovniceşti văzute, fără să ştie că sunt o mulţime de daruri mult mai înalte care sunt as­cunse şi deci ferite de primejdia căderii.

Cel ce s-a curăţit cu desăvârşire de patimi vede până şi sufletul aproapelui, deşi nu chiar fiinţa lui, ci numai aşezarea în care se află şi care sunt stările şi simţi­rile lui; iar cel ce încă sporeşte judecă despre suflet după lucrările trupului.

Un mic foc adesea nimiceşte toată materia din cale; precum şi o mică spărtură iroseşte toată osteneala noastră.

Uneori odihna vrăjmaşului nostru, trupul, tre­zeşte puterea minţii, fără a stârni aprinderi trupeşti; iar uneori, dimpotrivă, istovirea trupului pricinuieşte în noi mişcări necuviincioase, pentru ca noi să nu nădăjduim în noi înşine, ci în Dumnezeu, care omoară într-un chip neştiut pofta ce viază în noi.

Dacă vedem că unii ne iubesc pe noi întru Domnul, atunci înaintea lor cu atât mai mult trebuie să fim fără îndrăzneală, căci nimic nu destramă dragostea şi nu pricinuieşte ura ca îndrăzneala în vorbire.

Ochiul sufletului este pătrunzător şi preafru-mos, astfel încât el întrece (cu pătrunderea) orice alte făpturi, în afară de fiinţele cele netrupeşti. De aceea adeseori şi aceia care sunt biruiţi de patimi pot să cu­noască gândurile din sufletele altora, din dragostea cea mare către ei, mai ales atunci când ei nu s-au afundat în întinăciunile trupului. Dacă nimic nu se împotriveşte firii celei nematerialnice ca lucrurile cele materialnice, atunci cel ce citeşte să înţeleagă (Mt. 24, 15; Mc. 13, 14).

La oamenii din lume pândirile (iscodirile) se împotrivesc purtării de grijă a lui Dumnezeu; iar la noi, monahii, cunoaşterii celei duhovniceşti.

Cei neputincioşi cu sufletul trebuie să îşi dea seama de cercetarea lui Dumnezeu şi mila Lui faţă de ei din bolile trupeşti, necazurile şi ispitele lor din afară; dar cei desăvârşiţi recunosc cercetarea lui Dumnezeu din venirea Duhului şi din înmulţirea darurilor.

Este un drac care vine de îndată ce ne-am cul­cat în pat şi ne săgetează cu cugete viclene şi necurate, pentru ca noi, dacă ne lenevim a ne întrarma împotriva lui cu rugăciune şi adormim cu cugetele întinate, să fim cuprinşi pe urmă şi de visuri întinate.

Este printre duhurile cele rele un drac numit înaintemergător, care vine să ne ispitească îndată ce ne trezim şi spurcă primele noastre gânduri. Deci închină Domnului începuturile zilei tale, căci cui le vei da mai înainte, ale aceluia vor fi. Un lucrător dintre cei mai iscusiţi mi-a spus acest lucru vrednic de luare aminte: „După cum începe dimineaţa, zicea el, eu îmi cunosc de mai înainte toată curgerea zilei mele”.

Multe sunt căile evlaviei şi multe sunt căile pierzării; şi adesea se întâmplă că o cale nepotrivită pentru unul este potrivită pentru altul, deşi scopul amân­durora este plăcut lui Dumnezeu.

În ispitele ce ni se întâmplă, dracii se luptă ca noi să spunem sau să facem ceva nechibzuit, iar dacă nu pot să ne biruiască, atunci, apropiindu-se în linişte, ne sfătuiesc în taină să dăm o mulţumire trufaşă lui Dumnezeu.

Cei ce cugetă cele de sus, după moarte se urcă sus; iar cei ce cugetă cele de jos se coboară jos, căci pentru sufletele ce se despart de trupuri nu este un al treilea loc, de mijloc. Dintre toate zidirile lui Dumnezeu, numai sufletul îşi are existenţa sa în altul (în trup) şi nu în sine, şi e de mirare în ce chip poate fiinţà fără de acela întru care şi-a primit viaţa.

Fiicele cele evlavioase se nasc din maici evla­vioase, iar maicile de la Domnul; potrivit cu această pildă putem judeca drept şi despre lucrurile cele potriv-nice acestora[15].

Moise, sau mai degrabă Dumnezeu, porunceşte ca omul cel fricos să nu iasă la luptă, ca nu cumva rătăcirea cea din urmă a sufletului să nu fie mai rea decât căderea cea dintâi a trupului, şi pe bună dreptate.

Ochii trupeşti sunt lumina tuturor mădularelor trupului, iar dreapta socoteală este lumină de gând a virtuţilor dumnezeieşti.

Despre dreapta socoteală cea bine desluşitoare

În ce chip doreşte cerbul ars de sete izvoarele apelor (Ps. 41, 1), astfel şi monahii doresc să cunoască voia cea bună a lui Dumnezeu, şi nu numai aceasta, ci să cunoască şi când se amestecă cu ea voia noastră proprie şi când lucrează una potrivnică. De aceea ne stă înainte un subiect larg şi anevoie de tâlcuit şi anume: care din lucrările noastre trebuie făcute fără de nici o amânare, după cel ce zice: Vai de cei ce amână din zi în zi şi din vreme în vreme (Sir. 5, 8); şi care, dimpotrivă, trebuie făcute cu răbdare şi chibzuinţă, după sfatul înţeleptului care a zis: Cu ocârmuire se face războiul (Pilde 24, 6); şi iarăşi: Toate cu bun chip şi după rânduială să se facă (I Cor. 14, 40). Căci nu toţi pot degrabă şi cu bună price­pere să judece despre aceste pricini greu de lămurit; şi chiar şi prorocul cel purtător de Dumnezeu, care avea în sine pe Duhul Sfânt ce vorbea prin buzele lui, adesea se ruga pentru acest dar, uneori strigând: Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu (Ps. 142, 11), iar alteori: Povăţuieşte-mă întru adevărul Tău (Ps. 24, 5), şi încă: Arată mie, Doamne, calea în care voi merge, căci către Tine am ridicat şi am înălţat sufletul meu (Ps. 142, 10), lepădând toate patimile şi grijile lumeşti.

Toţi cei ce vor să cunoască voia Domnului trebuie mai înainte de toate să omoare în ei înşişi voia lor proprie şi, rugându-se lui Dumnezeu cu credinţă şi sim­plitate fără vicleşug, să întrebe pe părinţi şi pe fraţi, întru smerenia inimii şi fără nici o îndoială în cuget, şi să primească sfaturile lor ca din gura lui Dumnezeu, chiar dacă acelea ar fi potrivnice priceperii lor şi chiar dacă cei întrebaţi n-ar fi foarte duhovniceşti. Căci Dumnezeu nu este nedrept şi nu va îngădui să fie înşelate acele suflete care cu credinţă şi cu nerăutate s-au supus pe sine cu smerenie sfatului şi judecăţii aproapelui; de aceea, chiar dacă cei întrebaţi n-ar avea pricepere duhovnicească, însă prin ei vorbeşte Cel nematerialnic şi nevăzut. De multă smerită cugetare sunt plini aceia care se lasă în­drumaţi după această rânduială fără a se îndoi. Căci dacă cineva în sunet de psaltire îşi dezlega înţelesul cel tainic al gândului (Ps. 48, 4), atunci nu credeţi că graiurile minţii cuvântătoare şi ale sufletului înţelegător întrec pe cele ale unui lucru neînsufleţit?

Mulţi neajungând din plăcere de sine la binele uşor şi desăvârşit descris de noi mai sus, ci încercând ei înşişi şi de la sine să priceapă ce este plăcut Domnului, ne-au lăsat foarte multe şi felurite păreri despre acest lucru.

Unii din cei ce căutau voia lui Dumnezeu îşi desprindeau gândul lor de orice împătimire faţă de unul sau altul din sfaturile sufletului lor, adică şi faţă de cel ce îi îndemna la faptă, şi faţă de cel ce îi povăţuia cele potrivnice; şi mintea lor, dezgolită de voia proprie, o înfăţişau Domnului cu rugăciune fierbinte vreme de mai multe zile dinainte hotărâte, şi astfel ajungeau la cunoaş-terea voii Lui, fie prin aceea că Mintea cea fără de trup vorbea în chip tainic minţii lor, fie că unul dintre acele gânduri dispărea cu totul din suflet.

Alţii, după necazurile şi greutăţile ce urmau după începuturile lor, pricepeau că lucrarea lor e după voia lui Dumnezeu, după cuvântul Apostolului: am vrut să venim la voi şi odată şi de două ori, dar ne-a împiedi­cat satana (I Tes. 2, 18).

Alţii dimpotrivă, după ajutorul neaşteptat pe care l-au primit în lucrarea lor, au cunoscut că ea este bineplăcută lui Dumnezeu, zicând cuvântul acela, că fiecăruia care voieşte a face binele îi ajută Dumnezeu (Rom. 8, 28).

Cine prin luminare de sus a dobândit întru sine pe Dumnezeu, acela se încredinţează de voia Lui, atât în lucrurile cele ce nu suferă amânare, cât şi în cele care mai pot aştepta, în cel de al doilea chip (adică prin rugăciune), însă fără a trece un anume timp.

A te îndoi în judecăţi şi a nu te hotărî vreme îndelungată să alegi una din două este semnul unui suflet neluminat de sus şi stăpânit de slavă deşartă.

Dumnezeu nu este nedrept şi nu închide uşile milostivirii Sale pentru aceia care bat în ele cu smerenie.

În toate lucrările noastre, atât în cele grabnice, cât şi în cele ce pot fi amânate pentru un timp, Domnul priveşte întotdeauna la scopul nostru şi, de aceea, tot ceea ce este străin de împătimire şi de orice necurăţie, şi se face numai pentru Dumnezeu, iar nu pentru altceva, ni se va socoti ca bun, deşi poate n-ar fi tocmai bun întru totul.

Iar ispitirea celor ce sunt mai presus de noi va avea un sfârşit nu lipsit de primejdie, căci judecata lui Dumnezeu în privinţa noastră este nepătrunsă, iar Domnul adesea, în chip proniator, ne ascunde voia Sa, ştiind că noi, chiar şi dacă am cunoaşte-o, nu am asculta-o şi astfel ne-am face vrednici de o mai mare pedeapsă.

O inimă dreaptă rămâne liberă de felurite împrăştieri şi pluteşte fără de primejdie în corabia nerăutăţii[16].

Sunt suflete curajoase, care din dragoste tare către Dumnezeu şi din smerenia inimii se încumetă la lucrări care întrec măsura puterii lor, însă sunt şi inimi trufaşe care cutează la aceleaşi lucrări. Iar vrăjmaşii noştri adesea dinadins ne îndeamnă spre astfel de fapte care sunt mai presus de puterile noastre, pentru ca noi, neizbutind în ele, să cădem în akedie şi să părăsim chiar şi acele lucrări care ne sunt pe măsura puterilor, şi în acest fel să ajungem de râsul vrăjmaşilor noştri.

Am văzut neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, care, pentru mulţimea păcatelor pe care le săvârşiseră, s-au apucat de nevoinţe care erau mai presus de puterea lor, însă nu le-au putut duce. Unora ca acestora eu le-am spus că Dumnezeu judecă pocăinţa nu după măsura ostenelilor, ci după măsura smereniei.

Uneori creşterea primită e pricinuitoarea celor mai mari răutăţi, iar alteori tovărăşiile cele rele, însă adesea şi răzvrătirea sufletului însuşi este de ajuns spre pierzarea sa. Cel ce s-a izbăvit de primele două rele, poate că a scăpat şi de al treilea, însă cel în care stăpâ-neşte al treilea, acela este netrebnic în tot locul. Căci nu este loc mai fără de primejdie decât cerul, însă diavolul nici acolo n-a putut rămâne.

Pe cei necredincioşi şi pe eretici, care cu rea voinţă se ceartă cu noi ca să-şi apere nelegiuirea lor, trebuie să-i părăsim după întâia şi a doua mustrare (Tit 3, 10); însă pentru cei ce doresc să înveţe adevărul, să nu ne lenevim făcând binele (Gal. 6, 9) până la sfârşitul vieţii noastre. Totuşi, să procedăm în amândouă împreju­rările în aşa fel încât să ne întărim inima noastră.

E foarte lipsit de judecată acela care, auzind despre virtuţile cele mai presus de fire ale sfinţilor, se deznădăjduieşte. Dimpotrivă, ele te învaţă una din două: sau te îndeamnă la râvnă prin pilda sfintei lor bărbăţii, sau te conduc pe calea întreit-cuvioasei smerenii la o mai adâncă cunoaştere a neputinţei tale şi la defăimare de sine.

Între duhurile cele necurate sunt unele care sunt mai viclene decât altele; ele nu se mulţumesc ca să ne ducă la păcat numai pe noi singuri, ci ne sfătuiesc ca şi pe alţii să-i avem părtaşi la rău, ca să aducă asupra noastră chinuri mai cumplite. Am văzut pe un om care l-a învăţat pe altul năravul său cel păcătos, iar mai pe urmă, venindu-şi în fire, a început să se pocăiască şi s-a depărtat de păcat; însă fiindcă cel învăţat de el nu înceta a păcătui, pocăinţa lui era neputincioasă.

De multe feluri, într-adevăr de multe feluri şi greu de priceput este viclenia duhurilor celor necurate, şi de puţini este văzută, ba încă socotesc că nici aceşti puţini nu o văd pe deplin. De pildă: de ce se întâmplă că uneori, desfătându-ne şi săturându-ne, veghem cu trezvie, iar aflându-ne în post şi pătimire rea, suntem tare îngre­uiaţi de somn? De ce în liniştire simţim o uscăciune a inimii, iar când ne aflăm împreună cu alţii, ne umplem de străpungere? De ce, fiind flămânzi, suntem ispitiţi prin vis, iar săturându-ne, suntem slobozi de aceste is­pite? De ce în sărăcie şi în înfrânare suntem întunecaţi (posomorâţi) şi lipsiţi de străpungerea inimii; iar când, dimpotrivă, bem vin, suntem veseli şi uşor ajungem la străpungere? Cel ce poate întru Domnul, acela să-i înveţe aceasta pe cei neluminaţi, căci noi nu ştim acest lucru. Însă putem spune că aceste schimbări nu vin totdeauna de la draci, ci uneori şi de la acest trup grosolan, întinat şi iubitor de plăceri, care mi-a fost dat şi a fost înjugat cu mine într-un fel nepriceput mie.

Pentru toate aceste schimbări greu de înţeles ce se petrec cu noi să ne rugăm stăruitor şi cu smerenie Domnului. Iar dacă şi după rugăciune şi după mult timp, vom simţi aceleaşi lucrări în noi, atunci să cunoaştem că acestea nu sunt de la draci, ci de la fire. Dar adesea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu vrea să ne facă bine prin cele potrivnice, smerind prin toate mijloacele înălţa­rea noastră de sine.

E primejdios să iscodim adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, căci cei iscoditori călătoresc în corabia mândriei. Totuşi, din pricina neputinţei multora, trebuie spus câte ceva.

Cineva a întrebat pe unul dintre cei ce aveau darul vederii: „Pentru ce Dumnezeu, deşi vede dinainte căderea unora, îi împodobeşte cu daruri şi cu puterea de a face minuni?”. Acela a răspuns: „Mai întâi ca prin pilda lor să-i prevină pe alţi oameni duhovniceşti, al doilea, pentru ca să arate libertatea voinţei omeneşti şi, în sfârşit, pentru ca pe aceia care cad după ce au primit astfel de daruri, să-i facă fără de răspuns la înfricoşata judecată”.

Legea Veche, fiind încă nedesăvârşită, zicea: Ia aminte la sine (Deut. 15, 9). Iar Domnul, fiind mai presus de desăvârşire, ne porunceşte să ne îngrijim şi de îndreptarea fratelui, zicând: De-ţi va greşi fratele tău şi celelalte (Mt. 18, 15). Deci, dacă mustrarea ta, sau mai degrabă aducerea aminte, e curată şi smerită, atunci nu te da înapoi de la a împlini porunca aceea a Domnului, mai ales în ceea ce priveşte pe cei ce primesc cuvintele tale. Dar dacă încă n-ai ajuns la măsura aceasta, atunci împli­neşte măcar porunca Vechiului Testament.

Nu te mira văzând că şi cei iubiţi de tine te duşmănesc pentru mustrările tale. Căci oamenii uşuratici se fac unelte ale dracilor, pe care aceştia le folosesc mai ales împotriva vrăjmaşilor lor (adică împotriva robilor lui Dumnezeu).

Mult mă minunez eu de o lucrare ciudată din noi: de ce, având ca ajutoare pentru virtute şi pe Dumnezeu cel atotputernic, şi pe îngeri, şi pe oamenii cei sfinţi, iar spre păcat numai pe dracul cel viclean, mai lesne şi mai degrabă înclinăm spre păcat şi spre patimi, decât spre virtute? A vorbi mai amănunţit despre aceasta nu pot şi nu vreau.

Dacă toate cele zidite rămân aşa cum au fost zidite, atunci cum eu, zice Marele Grigorie, care sunt chipul lui Dumnezeu, sunt amestecat cu această ţărână? Iar dacă una dintre făpturi a ajuns altfel decât cum a fost zidită, atunci ea fără de saţiu doreşte pe cele ce sunt înrudite cu ea. De aceea fiecare dintre noi trebuie să întrebuinţeze toate mijloacele cu putinţă ca să cureţe şi să ridice această ţărână a trupului, şi s-o aşeze, cum s-ar zice, pe scaunul lui Dumnezeu. Şi nimeni să nu se lepede de acest suiş, căci drumul şi uşa spre el sunt deschise.

Auzirea istorisirilor despre nevoinţele şi vir­tuţile părinţilor celor duhovniceşti deşteaptă mintea şi sufletul spre râvnă, iar ascultarea învăţăturilor lor povă-ţuieşte şi îndrumă pe cei râvnitori spre urmarea acelora.

Dreapta socoteală este o lumină întru întuneric, întoarcere la calea cea dreaptă a celor rătăciţi, luminare a celor ce orbecăiesc. Bărbatul cu dreaptă socoteală află sănătatea şi stârpeşte boala.

Aceia care se miră de lucruri neînsemnate fac aceasta din două pricini: sau din prea marea lor neştiinţă, sau cu gândul de a dobândi smerita cugetare, mărind şi înălţând faptele aproapelui.

Să ne străduim nu numai să-i respingem pe draci, ci să ne şi pornim cu război asupra lor. Căci cel care numai îi respinge, acela uneori loveşte duşmanul, iar alteori e lovit el însuşi, însă cel ce poartă război îi hărţuieşte pururea pe vrăjmaşii săi.

Cel ce a biruit patimile îi răneşte pe draci: prefăcându-se că încă este supus patimilor de mai îna­inte, el îi înşeală pe vrăjmaşii săi şi rămâne ferit de atacurile lor. Un frate oarecare a fost odată ocărât şi, neclă-tinându-se câtuşi de puţin cu inima, s-a rugat în mintea sa, dar mai apoi a început să se tânguiască pentru că a fost înjosit şi astfel, prin patima prefăcută, şi-a as­cuns nepătimirea. Alt frate, care nu voia deloc să fie întâistătător, se prefăcea că doreşte cu tărie acest lucru. Dar cum voi descrie curăţia acelui bărbat care a intrat în casa de curvie ca şi cum ar fi mers să păcătuiască, şi a adus la viaţă curată şi plină de nevoinţe pe desfrânata ce se afla acolo? La fel, unuia care se liniştea i-au adus foarte de dimineaţă un strugure, iar el, după plecarea celui ce i l-a adus, îndată s-a repezit asupra strugurelui şi l-a mâncat, însă fără de poftă, ci numai ca să se arate lacom înaintea dracilor. Altul, pierzând câteva nuiele, toată ziua s-a prefăcut mâhnit. Însă unora ca aceştia le trebuie o mare pază, ca nu cumva, încercând ei să-şi bată joc de draci, să fie batjocoriţi ei înşişi. Aceşti oameni într-adevăr sunt aceia despre care apostolul a zis: Ca nişte înşelători şi adevăraţi (II Cor. 6, 8).

Cine vrea să înfăţişeze Domnului un trup curat şi o inimă curată, acela trebuie să păzească nemâ-nierea şi înfrânarea, pentru că fără aceste două virtuţi toată osteneala noastră va fi nefolositoare.

După cum lumina este primită în chip felurit de ochii trupeşti, aşa şi străluminările soarelui înţelegător în suflet sunt felurite şi în multe chipuri. Una din ele vine prin lacrimile trupului, alta prin cele ale sufletului; una prin cele privite cu ochii trupului, iar alta prin cele privite cu ochii minţii. Una este bucuria care vine din auzul cuvântului şi alta cea care se mişcă de la sine în suflet; una din liniştire, alta din ascultare. Pe lângă toate acestea mai este o alta care, într-un chip aparte, prin răpire, înfăţişează mintea înaintea lui Hristos întru lu­mină înţelegătoare, în chip negrăit şi de nepătruns.

Sunt virtuţi şi sunt maici ale virtuţilor. Cel înţelept se nevoieşte mai mult pentru câştigarea maicilor. Pentru maicile virtuţilor învăţător ne este Însuşi Dumnezeu prin lucrarea Sa, iar pentru fiice, povăţuitori sunt mulţi[17].

Să luăm aminte ca nu cumva puţinătatea hra­nei să o împlinim cu prisos de somn, la fel şi invers, căci astfel lucrează cei fără de minte.

Am văzut lucrători plini de bărbăţie care din oarecare nevoie au dat o mică înlesnire pântecelui la mâncare, iar după aceea îşi chinuiau acest trup ticălos prin starea în picioare de toată noaptea şi prin aceasta îl învăţau să fugă cu bucurie de săturare.

Dracul iubirii de argint se luptă cu tărie cu cei neagonisitori, iar atunci când nu poate să-i biruiască, le arată pe cei săraci şi, punând drept pricină îndurarea, îi îndeamnă ca ei din nematerialnici să se facă iarăşi mate-rialnici.

Când suntem târâţi la deznădejde de întrista­rea pentru păcate, să nu încetăm a ne aduce aminte că Domnul i-a poruncit lui Petru să ierte pe cel ce păcătu­ieşte de şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 22); iar Cel ce a dat această poruncă altuia, Acela şi El Însuşi, fără îndoială, va face nemăsurat mai mult. Dimpotrivă, când ne luptă pe noi înălţarea, atunci să ne străduim să ne amintim de zisa Apostolului Iacov: Oricine va păzi toată legea cea duhovnicească, dar va greşi într-o singură patimă – înălţarea minţii, va fi vinovat faţă de toate (Iac. 2, 10).

Printre duhurile cele viclene şi pizmaşe sunt unele care anume se depărtează de la cei sfinţi, ca nu cumva să le dea prilej celor luptaţi de ele să câştige cununi pentru biruinţele asupra lor.

Fericiţi făcătorii de pace (Mt. 5, 9), şi nimeni nu poate grăi ceva împotriva acestui cuvânt, însă eu am văzut şi făcători de vrajbă fericiţi. Doi oameni aveau o dragoste necurată între ei, iar cineva dintre cei cu dreaptă socoteală, foarte iscusit, dorind să curme acest rău, i-a făcut să se certe între ei, spunându-le la fiecare în parte că prietenul lui îl vorbeşte de rău. Astfel acest preaînţe-lept a reuşit prin şiretenie omenească să alunge răutatea dracilor şi să dea naştere la o ură care a nimicit patima cea necurată.

Sunt unii care calcă o poruncă pentru altă po­runcă. De pildă, am văzut tineri legaţi cu legătura dragostei după Dumnezeu; însă ca să nu-i smintească pe alţii şi să nu le rănească conştiinţa lor, s-au sfătuit între ei şi s-au depărtat unul de altul pentru un timp.

După cum nunta şi înmormântarea nu se po­trivesc una cu alta, aşa şi mândria şi deznădejdea nu se împacă între ele, însă prin răul vicleşug al dracilor, amândouă aceste patimi pot fi văzute întru acelaşi om.

Printre duhurile cele necurate sunt şi din acelea care la început ne îndrumă la tâlcuirea dumneze-ieştilor Scripturi. Ele obişnuiesc să facă aceasta în cei cu slavă deşartă şi, încă şi mai mult, în cei învăţaţi în ştiinţa lumească, pentru ca, înşelându-i puţin câte puţin, să-i arunce în eresuri şi în hule. Putem recunoaşte această drăcească teologhisire – sau mai bine zis teomahie (luptă împotriva lui Dumnezeu) – după tulburarea şi bucuria fără de rânduială şi necurată care se simte în suflet în timpul acestor tâlcuiri.

Toate fiinţele cele create au căpătat de la Ziditorul o rânduială a fiinţării şi un început, iar pentru unele a fost hotărât şi sfârşitul, însă sfârşitul virtuţilor nu are hotar. A tot sfârşitul, zice psalmistul, am văzut sfâr­şit, dar porunca Ta e foarte largă şi fără de sfârşit (Ps. 118, 96). Şi într-adevăr, dacă unii buni lucrători merge-vor din puterea făptuirii în puterea vederii; dacă dragostea niciodată nu încetează (I Cor. 13, 8), şi dacă Domnul va păzi intrarea fricii tale şi ieşirea dragostei tale (Ps. 120, 8), atunci e limpede că şi sfârşitul acestei dragoste este fără de sfârşit, şi niciodată nu vom înceta să sporim în ea, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie, adău­gând totdeauna nouă lumină la lumina cunoaşterii. Şi deşi multora li se va părea neobişnuit ceea ce vorbim acum, însă bizuindu-mă pe mărturiile aduse, voi spune, o, fericite părinte, că şi îngerii, aceste fiinţe fără de tru­puri, nu rămân fără de sporire, ci mereu adaugă slavă la slavă şi cunoaştere la cunoaştere.

Nu te mira dacă dracii în chip ascuns adesea ne insuflă şi gânduri bune, iar apoi grăiesc împotriva acestora prin alte cugete. Scopul acestor vrăjmaşi ai noştri este ca să ne convingă prin acest vicleşug că ei cunosc şi gândurile inimii noastre.

Să nu fii judecător aspru al acelora care prin cuvinte învaţă despre marile virtuţi, când vezi că sunt leneşi la lucrarea cea bună, căci adesea folosul acelei învăţături împlineşte lipsa faptei. Nu toţi le-am agonisit pe toate în aceeaşi măsură: la unii cuvântul întrece fapta, iar la alţii, dimpotrivă, fapta e mai puternică decât cuvântul.

Dumnezeu nu este nici pricinuitorul şi nici creatorul răului. De aceea se înşeală aceia care spun că unele patimi sunt fireşti sufletului; ei nu pricep că noi înşine am prefăcut însuşirile fireşti în patimi. De pildă, noi avem din fire sămânţă pentru naşterea de copii, dar o întrebuinţăm pentru curvie. Avem din fire mânie pentru ne împotrivi acelui şarpe de demult, iar noi o întrebu-inţăm împotriva aproapelui. Ne-a fost dată râvnă ca să râvnim virtuţile, însă noi râvnim cele rele. Din fire este în suflete dorinţa de slavă, însă numai pentru slava cea de sus. E fireşte să ne şi mândrim, însă numai asupra dracilor. La fel e în firea sufletului să se bucure, însă numai întru Domnul şi pentru binele aproapelui. Am primit şi ţinerea de minte a răului, însă numai asupra vrăj-maşilor sufletului nostru. Din fire dorim mâncarea, însă numai pentru a ne întreţine viaţa, iar nu pentru neînfrânare.

Un suflet nelenevos îi ridică pe draci la luptă împotriva sa; dar cu înmulţirea luptelor se înmulţesc şi cununile. Cel nerănit de vrăjmaşi nu capătă nici o cunu-nă, iar cel ce nu slăbeşte cu duhul pentru căderile ce i se întâmplă, pe acela îl vor slăvi îngerii ca pe un ostaş viteaz.

Hristos, petrecând trei zile în pământ, a înviat ca să nu mai moară. Nu va muri nici acela care trei cea­suri va rămâne biruitor[18].

Dacă, dintr-o rânduială a proniei lui Dumnezeu menită să ne îndrepteze, soarele cel duhovnicesc, după răsăritul său în noi, şi-a cunoscut apusul său (Ps. 103, 20), negreşit a pus întuneric ascunderea lui (Ps. 17, 13) şi s-a făcut noapte, întru care vor trece spre noi puii leilor sălbatici şi toate fiarele pădurii patimilor celor spinoase, care mai înainte plecaseră de la noi, răcnind ca să apuce de la noi nădejdea mântuirii şi să ceară de la Dumnezeu spre mâncare lor patimile, fie în gând, fie în faptă; însă când din adâncul întunecos al smereniei va răsări nouă din nou soarele acela, şi aceste fiare se vor aduna şi în culcuşurile lor vor zăcea (Ps. 103, 21-23), adică în inimile iubitorilor de plăceri, dar nu în noi; atunci vor grăi dracii între ei: Mărit-a Domnul a face iarăşi milă cu dânşii. Iar noi le vom răspunde: Mărit-a Domnul a face milă cu noi, fost-am veselindu-ne (Ps. 125, 3-4), iar voi aţi fost alungaţi. Iată Domnul şade pe nor uşor, adică pe suflet înălţat mai presus de orice dorinţă pământească, şi va veni în Egipt, adică în inima ce a fost mai înainte întunecată, şi se vor cutremura idolii cei făcuţi de mână, adică cugetele cele deşarte ale inimii (Is. 19, 1).

Dacă Hristos, deşi Atotputernic, trupeşte a fu­git de Irod în Egipt, atunci cei îndrăzneţi să se înveţe a nu se arunca fără socotinţă în ispite. Căci spus este: să nu dai întru clătire piciorul tău, şi nu va dormita îngerul cel ce te păzeşte (Ps. 120, 3).

Îngâmfarea adesea se împleteşte cu bărbăţia, precum planta numită smilax[19] cu chiparosul.

Lucrarea noastră neîncetată trebuie să fie să nu primim nici măcar urmă de cuget că am agonisit vreun bine, ci să cercetăm stăruitor trăsăturile aceluia şi să vedem dacă el se află întru noi. Împlinind aceasta, vom cunoaşte că suntem întru totul plini de lipsuri.

De asemenea cercetează neîncetat şi semnele patimilor, şi vei vedea că în tine se află multe patimi, pe care noi, fiind bolnavi sufleteşte, nici nu le putem cu­noaşte, fie din neputinţa noastră, fie din pricina adâncii înrădăcinări a obişnuinţei păcătoase.

E adevărat că Dumnezeu întru toate priveşte la intenţia noastră, însă în ceea ce este după puterile noastre, El, cu iubire de oameni, ne cere şi lucrare. E mare acela care nu lasă nesăvârşită nici o faptă bună care este după puterile lui, dar încă mai mare e acela care încearcă cu smerenie să facă şi lucruri care sunt mai presus de puterile lui.

Dracii adesea ne împiedică să lucrăm cele mai uşoare şi de folos, şi ne îndeamnă să ne apucăm de cele mai ostenitoare.

Eu găsesc că Iosif este lăudat pentru că a fugit de păcat, iar nu pentru că s-a arătat nepătimitor. Noi însă trebuie să cercetăm: depărtarea de care şi de câte păcate aduce cunună? Căci una este să te întorci şi să te depăr­tezi de întunericul păcatului, şi alta, cu mult mai mare, să alergi la Soarele Dreptăţii.

Întunecarea este pricină de poticnire, potic-nirea – de cădere, iar căderea – de moarte sufletească.

Cei ce se întunecă de vin se deşteaptă adesea spălându-se cu apă, iar cei întunecaţi de patimi se trezesc curăţindu-se cu lacrimi.

Una este tulburarea, alta împrăştierea şi alta orbirea. Prima se vindecă prin înfrânare, a doua prin liniştire, iar pe a treia o vindecă ascultarea şi Dumnezeu, Care pentru noi ascultător S-a făcut (Fil. 2, 8)[20].

Două locuri în care se curăţă lucrurile pă­mânteşti pot fi pildă pentru cele două feluri de curăţire a celor ce cugetă la cele de sus: Viaţa de obşte rânduită după Dumnezeu este o spălătorie duhovnicească care curăţă orice întinăciune şi grosolănie şi toată urâciunea sufletului, iar pustnicia poate fi numită vopsitorie pentru cei care s-au curăţit de desfrânare, de ţinerea de minte a răului şi de iuţime, şi pe urmă s-au depărtat la linişte.

Unii zic că alunecările în aceleaşi păcate provin din lipsa unei pocăinţe potrivite, care să fie pe măsura fărădelegilor de mai înainte. Însă trebuie cerce-tat: oare toţi cei care nu cad în acelaşi fel de păcate s-au pocăit cum se cuvine? Unii cad în aceleaşi păcate fie pentru că au dat uitării cu totul căderile lor de mai înainte, sau pentru că, din iubirea de plăceri, ei şi-L închipuie în chip necugetat pe Dumnezeu prea iubitor de oameni, sau pentru că s-au deznădăjduit de mântuirea lor. Iar de nu mă va mustra cineva, aş zice că şi deoarece nu mai pot să-l lege pe vrăjmaşul lor, care-i sileşte pe ei cu tirania obişnuinţei.

Se cuvine a cerceta, de asemenea, cum de su­fletul, fiind netrupesc, nu poate vedea ce fel de duhuri se apropie de el, deşi sunt de aceeaşi natură. Oare nu pentru că sufletul e legat de trup? Acest lucru îl ştie numai Cel ce le-a unit pe ele.

Unul din bărbaţii cei cu dreaptă socoteală m-a întrebat odată, zicând: „Spune-mi, spune-mi fiindcă vreau să ştiu: care din duhuri smeresc mintea noastră şi care o îngâmfă atunci când păcătuim?”. Însă cum eu nu ştiam ce să răspund la această întrebare şi l-am încre­dinţat cu jurământ de neştiinţa mea, atunci cel ce dorea să se înveţe de la mine m-a învăţat el însuşi şi a zis: „În puţine cuvinte îţi voi da ţie aluatul dreptei socoteli şi apoi te voi lăsa pe tine singur să te osteneşti să cercetezi celelalte. Dracul curviei, cel al mâniei, cel al turbării pântecelui, cel al akediei şi cel al somnului nu obişnuiesc să îngâmfe mintea noastră, dar dracul iubirii de argint, cel al iubirii de stăpânire, cel al multei vorbiri şi mulţi alţii, la răul păcatului mai adaugă de obicei şi răul înălţă­rii; iar dracul osândirii este asemenea lor în această privinţă”.

Dacă un monah, cercetând pe oamenii din lume sau primindu-i pe ei în chilia lui, după un ceas sau o zi de la despărţirea de ei, a fost rănit de săgeata întris­tării, în loc să se bucure că a scăpat de cursa ce-l învăluia, atunci unul ca acesta e batjocorit sau de slava cea deşartă sau de patima curviei.

Mai întâi de toate să cercetăm de unde bate vântul, ca nu cumva să întindem pânzele în partea opusă.

Mângâie cu dragoste pe bătrânii cei lucrători, care şi-au istovit trupurile lor cu nevoinţele cele duhov­niceşti, şi dă-le lor puţină odihnă. Iar pe cei tineri, care şi-au împovărat sufletele cu păcate, sileşte-i spre înfrâ­nare, amintindu-le de chinurile cele veşnice.

E lucru cu neputinţă, după cum am spus, ca la începutul vieţii monahiceşti să fii cu totul curat de lăco­mia pântecelui şi de slava cea deşartă. Însă nu se cuvine să ne luptăm împotriva slavei deşarte cu desfătarea, doar pentru că biruinţa asupra lăcomiei naşte la cei începători slavă deşartă. E mai bine ca prin post şi rugăciune să stăpâneşti această patimă. Căci vine ceasul, iar pentru cei ce voiesc şi acum este, când Domnul va supune sub picioarele noastre şi slava cea deşartă.

Cei tineri şi cei bătrâni, venind la viaţa mona-hală, nu sunt luptaţi de aceleaşi patimi, ci adesea au boli cu totul potrivnice. De aceea, fericită şi preafericită este sfânta smerenie, căci ea şi la cei tineri şi la cei îmbătrâ­niţi le dă tărie şi putere de pocăinţă.

Să nu te tulbure pe tine cuvântul pe care vreau să-l spun acum. Sunt suflete drepte şi nevinovate – rare, dar totuşi sunt – străine de orice rău, de făţărnicie şi vicleşug, cărora petrecerea împreună cu oamenii le este cu totul nefolositoare. Însă ele pot, cu ajutorul povăţuito-rului, ca de la liniştire, precum de la un liman lin, să suie la cer, neavând nevoie să cunoască tulburările şi sminte­lile care se petrec în vieţuirea cea de obşte.

Pe curvari îi pot îndrepta oamenii, pe cei vi­cleni îngerii, dar pe cei mândri numai Dumnezeu.

Adesea un chip al dragostei poate fi şi acesta: a da aproapelui, când vine la noi, libertatea de a face întru toate precum voieşte, şi în acelaşi timp să-i arătăm faţă veselă.

Trebuie cercetat în ce fel şi în ce măsură, când şi dacă într-adevăr căinţa pentru faptele cele bune le şterge pe acelea, după cum căinţa pentru cele rele le şterge pe acestea din urmă.

Cu multă dreaptă socoteală trebuie să cerce­tăm când şi în care împrejurări şi până când trebuie să stăm împotriva materiilor patimilor şi să ne luptăm cu ele, şi când trebuie să dăm îndărăt. Căci uneori, din pricina slăbiciunii, e de preferat să alegem fuga, ca să nu murim sufleteşte.

Să cercetăm şi să luăm aminte (căci poate la timpul potrivit ne vom putea goli fierea cu vreun leac amar) ce fel de draci ne duc la mândrie, care ne smeresc, care ne împietresc, care ne mângâie, care ne aduc întune­ric, care ne ademenesc cu luminare făţarnică, care ne fac zăbavnici, care vicleni, care bucuroşi şi care trişti.

Să nu ne înspăimântăm văzând că la începutul nevoinţei monahale suntem învăluiţi de patimi mai mult decât când petreceam în lume, pentru că la început tre­buie să se ivească toate pricinile bolilor şi abia după aceea urmează însănătoşirea. Aceste fiare şi înainte se ascundeau undeva în noi, numai că noi nu le vedeam.

Când cei ce se apropie de desăvârşire sunt bi­ruiţi de draci în vreo oarecare împrejurare, chiar într-un lucru cât de mic, atunci îndată trebuie să întrebuinţeze toate mijloacele ca să răpească înapoi de la vrăjmaşi de o sută de ori mai mult.

După cum vânturile câteodată, când este vreme liniştită, tulbură numai suprafaţa mării, iar altă-dată răscolesc chiar şi adâncul, astfel trebuie să înţelegem şi pentru vânturile întunericului. Căci în oamenii cei pătimaşi ele clatină însăşi simţirea (adâncul) inimii, iar în cei sporiţi ele tulbură numai suprafaţa minţii; de aceea aceştia din urmă mai repede revin la liniştea lor obişnu­ită, căci inima lor a rămas neîntinată.

Numai cei desăvârşiţi pot cunoaşte întot-deauna care gând vine în suflet de la conştiinţa lor proprie, care vine de la Dumnezeu şi care de la draci, căci la început dracii nu ne strecoară în minte numai lucruri potrivnice. De aceea întrebarea aceasta este foarte întunecată şi greu de dezlegat.

Prin doi ochi simţitori este luminat trupul, iar prin dreapta socoteală a celor gândite şi a celor văzute se luminează ochii inimii.

Cuprinsul pe scurt al tuturor cuvintelor de mai înainte:

1. Credinţa tare este maica lepădării de lume, dar şi lucrul dimpotrivă este vădit de la sine.
2. Nădejdea cea neclintită este uşa neîmpătimirii, dar şi lucrul dimpotrivă este vădit de la sine.
3. Dragostea de Dumnezeu este pricina înstrăinării de lume, dar şi lucrul dimpotrivă este vădit de la sine.
4. Supunerea se naşte din învinuirea de sine şi din dorinţa sănătăţii sufleteşti.
5. Înfrânarea este maica sănătăţii, iar maica înfrâ­nării este cugetarea la moarte şi amintirea nestrămutată a fierii şi a oţetului pe care le-a gustat Stăpânul nostru şi Dumnezeu.
6. Ajutătoarea şi începutul întregii înţelepciuni (cu­răţiei) este liniştirea; stingerea aprinderii trupeşti este postul, iar vrăjmaşa gândurilor spurcate şi necurate este zdrobirea inimii.
7. Credinţa şi depărtarea de lume sunt moartea iu­birii de argint, iar milostivirea şi dragostea dau pentru aproapele chiar şi trupul.
8. Rugăciunea osârduitoare este pierzarea akediei, iar aducerea aminte de judecata cea de apoi naşte râvna.
9. Iubirea de necinstire este tămăduirea iuţimii, iar cântarea de psalmi, milostivirea şi neagonisirea înăbuşă întristarea.
10. Neîmpătimirea faţă de lucrurile cele simţite ne ridică la vederea celor duhovniceşti.
11. Tăcerea şi liniştirea sunt vrăjmaşele slavei deşarte, iar dacă te afli printre oameni, atunci să cauţi necinstirile.
12. Mândria cea văzută o vindecă împrejurările cele mâhnicioase, iar pe cea nevăzută – Cel mai înainte de veci şi nevăzut.
13. Nimicitorul şerpilor simţiţi este cerbul, iar al celor de gând – smerenia.
14. Din cele pe care le vedem în natură putem lua învăţături lămurite şi pentru viaţa cea duhovnicească.
15. După cum şarpele nu se poate dezbrăca de pie­lea cea veche dacă nu va trece printr-o crăpătură îngustă, aşa şi noi nu putem lepăda deprinderile rele de mai îna­inte, vechimea sufletului şi haina omului celui vechi, dacă nu vom trece pe calea cea îngustă şi strâmtă a pos­tului şi a necinstirii.
16. După cum păsările grase nu pot zbura sus, aşa şi cel care face pe placul trupului său nu se poate sui la cer.
17. Mocirla care s-a uscat nu-i mai atrage pe porci, şi trupul veştejit de nevoinţe nu-i mai odihneşte pe draci.
18. Precum adesea prea marea mulţime a lemnelor înăbuşă şi stinge flacăra, făcând o mulţime de fum, tot aşa întristarea peste măsură adesea parcă afumă şi întu­necă sufletul şi usucă apa lacrimilor.
19. Precum orbul este arcaş neiscusit, aşa şi uceni­cul împotrivă-grăitor piere.
20. După cum fierul călit îl poate ascuţi pe cel ne­călit, astfel şi fratele cel osârduitor adesea îl mântuieşte pe cel leneş.
21. După cum ouăle încălzite la sân prind viaţă, aşa şi cugetele nearătate duhovnicului se prefac în fapte.
22. După cum caii care aleargă împreună se silesc să se întreacă unii pe alţii, aşa şi într-o frăţie bună, unul se îndeamnă pe altul.
23. După cum norii întunecă soarele, aşa şi cuge­tele cele rele întunecă şi pierd mintea.
24. După cum cel care a fost osândit la moarte şi merge la pedeapsă nu vorbeşte despre jocurile de la teatru, tot aşa şi cel care cu adevărat îşi plânge păcatele sale nu va face niciodată pe placul pântecelui.
25. După cum cei săraci, văzând comorile împără­teşti, îşi cunosc şi mai mult sărăcia lor, aşa şi sufletul, citind istorisiri despre marile virtuţi ale sfinţilor părinţi, se face mai smerit în cugetele sale.
26. După cum fierul şi fără să vrea se supune mag­netului, aşa şi cei învechiţi în apucături rele sunt târâţi de ele fără de voie.
27. După cum marea şi fără să vrea e îmblânzită de untdelemn, astfel şi postul stinge aprinderile trupului cele fără de voie.
28. După cum apa strâmtorată se ridică în sus, ast­fel şi sufletul, strâmtorat de primejdii, prin pocăinţă se înalţă spre Dumnezeu şi se mântuieşte.
29. După cum cel ce poartă parfumuri asupra sa este vădit de mireasma cea bună chiar şi fără de voia lui, tot aşa şi cel ce are în sine Duhul Domnului se cunoaşte după cuvintele sale şi după smerenie.
30. Precum soarele face aurul să strălucească, tot aşa şi virtuţile îl vădesc pe cel care le-a dobândit.
31. După cum vânturile tulbură adâncul, aşa şi iu­ţimea mai mult decât toate patimile tulbură mintea.
32. După cum cel ce nu a văzut cu ochii, ci numai a auzit despre ceva, nu doreşte prea tare să-l guste; la fel şi cei curaţi cu trupul dobândesc de la neştiinţa lor o mare uşurare în lupta cea duhovnicească.
33. După cum furii nu merg aşa de lesne la furat acolo unde văd armele împăratului, tot aşa şi tâlharii de gând nu pot să-l prade cu uşurinţă pe acela care a unit rugăciunea cu inima.
34. După cum focul nu naşte zăpadă, aşa şi cel ce caută slava cea pământească nu o va căpăta pe cea ce­rească.
35. După cum o singură scânteie adesea aprinde o mulţime de materie, aşa şi un singur bine poate şterge o mulţime de păcate mari (Iac. 5, 20; I Petru 4, 8).
36. După cum e cu neputinţă ca fără de arme să omori fiare, aşa e cu neputinţă ca fără de smerenie să câştigi nemânierea.
37. După cum din fire e cu neputinţă să trăieşti fără hrană, tot astfel, pentru cel ce vrea să se mântuiască, e cu neputinţă ca până la sfârşitul vieţii să fie fără de grijă măcar o clipă.
38. După cum o rază de soare, pătrunzând printr-o crăpătură în casă, luminează tot ce se află în ea, încât se vede chiar şi praful cel mai subţire ce pluteşte în aer, aşa şi frica de Domnul, intrând în inimă, îi arată toate păca­tele ei.
39. După cum racii se prind uşor, fiindcă merg când înainte, când înapoi, aşa şi sufletul care uneori plânge, alteori râde, iar alteori se desfătează, nu poate căpăta nici un folos.
40. După cum cei care dorm sunt furaţi cu uşurinţă, aşa şi cei care lucrează virtutea în apropiere de lume.
41. După cum cel care se luptă cu un leu, dacă îşi întoarce privirea de la el, îndată piere[21], aşa şi cel care se luptă cu trupul său, dacă îi va da odihnă.
42. După cum cel ce urcă pe o scară putredă se primejduieşte, aşa şi orice cinste, slavă şi putere se îm­potrivesc cugetării celei smerite şi îl doboară pe cel ce le are.
43. După cum e cu neputinţă ca cel flămând să nu-şi aducă aminte de pâine, aşa este cu neputinţă ca cel ce vrea să se mântuiască să nu-şi aducă aminte de moarte şi de judecata cea de pe urmă.
44. După cum apa şterge cele scrise, aşa şi lacri­mile pot curăţi păcatele.
45. După cum în lipsa apei unii şterg cele scrise şi în alt chip, aşa şi sufletele lipsite de lacrimi îşi curăţă şi îşi şterg păcatele lor prin întristare şi suspinare şi multă tânguire.
46. După cum o mulţime de gunoi naşte o mulţime de viermi, aşa şi de la mulţimea mâncărurilor vin multe căderi, cugete viclene şi visuri necurate.
47. După cum un orb nu poate să vadă pe unde merge, tot aşa un leneş nu poate să vadă binele şi nici să-l facă.
48. După cum cei cu cătuşe la picioare nu pot să umble lesne, aşa şi cei care adună bani nu se pot sui la ceruri.
49. După cum o rană proaspătă se vindecă cu uşurinţă, aşa şi cele dimpotrivă se întâmplă cu rănile învechite ale sufletului, care anevoie se tămăduiesc, dacă se tămăduiesc.
50. După cum cel mort nu poate umbla, la fel şi cel ce deznădăjduieşte nu se poate mântui.
51. Cine zice că are dreapta credinţă şi totuşi păcă-tuieşte, este asemenea unei feţe lipsite de ochi. Iar cine nu are dreapta credinţă şi face unele fapte bune este asemenea unui om care scoate apă şi o toarnă într-un vas spart.
52. După cum corabia care are un cârmaci bun, intră, cu ajutorul lui Dumnezeu, fără de primejdie în liman, aşa şi sufletul care are păstor bun, lesne se urcă la cer, chiar dacă a făcut multe păcate cândva.
53. După cum cel fără de călăuză lesne se poate rătăci din drumul său, oricâtă grijă ar avea, aşa şi cel care merge pe calea vieţii monahale după voia sa, se prăpădeşte cu uşurinţă, chiar dacă ar cunoaşte toată înţelepciunea lumii acesteia.
54. Dacă cineva e slab cu trupul şi a făcut multe fă­rădelegi grele, acela să meargă pe drumul smereniei şi al însuşirilor acesteia, căci nu va găsi o altă cale de mântuire.
55. După cum cel cuprins de o boală îndelungată nu poate căpăta sănătate într-o clipă, tot aşa e cu nepu­tinţă ca dintr-o dată să biruieşti patimile, sau măcar pe vreuna din ele.
56. Cercetează cu câtă tărie lucrează în tine fiecare patimă şi fiecare virtute, şi îţi vei cunoaşte sporirea.
57. După cum cei care schimbă aurul pe lut îşi pri­cinuiesc lor mare pagubă, aşa şi cei care dezvăluiesc şi spun lucrurile lor cele duhovniceşti pentru a-şi agonisi câştiguri trupeşti.
58. Mulţi au căpătat repede iertarea păcatelor, însă nepătimirea nimeni nu a câştigat-o degrabă, căci se cere timp îndelungat pentru dobândirea ei, stăruinţă mare, multă dorinţă şi ajutorul lui Dumnezeu.
59. Să cercetăm care vietăţi sau păsări caută să ne păgubească în timpul semănatului, care în timpul încol-ţirii şi care în timpul secerişului, ca să întrebuinţăm cursele potrivite pentru vânarea lor.
60. După cum cel care are febră n-are nici o pricină îndreptăţită să se omoare pe sine, tot aşa nimeni, până la suflarea cea mai de pe urmă, nu trebuie să se deznădăj-duiască în nici o împrejurare.
61. După cum e ruşinos ca acela care şi-a îngropat tatăl să meargă îndată după înmormântare la nuntă, aşa şi celor ce plâng pentru păcatele lor nu li se cuvine să caute în acest veac nici odihnă, nici cinste şi nici slavă de la oameni.
62. După cum locuinţele cetăţenilor liberi se deo­sebesc de locuinţele celor osândiţi, aşa şi felul de viaţă al celor ce plâng pentru păcatele lor trebuie să fie cu totul deosebit de cel al celor neprihăniţi.
63. După cum împăratul nu numai că nu porun­ceşte să fie îndepărtat din oaste cel care în timpul luptei a căpătat răni cumplite la faţă, ci dimpotrivă, prin răsplată îl îndeamnă spre mai mare râvnă, tot aşa şi Împăratul cel ceresc îl încununează pe monahul care rabdă multe ne­cazuri de la draci.
64. Simţirea sufletului este o însuşire firească a sa, iar păcatul este o lovitură dată acestei simţiri. Revenirea la simţire aduce sau curmarea răului sau micşorarea lui, fiind rodul conştiinţei, iar conştiinţa este cuvântul şi mustrarea îngerului păzitor, dat nouă de la Botez. De aceea noi vedem că cei neluminaţi prin Botez nu au atâta durere în suflet pentru faptele lor cele rele precum cei credincioşi, ci au o simţire oarecum nelămurită faţă de acestea[22].
65. Împuţinarea răului naşte depărtarea de el, iar depărtarea de rău este începutul pocăinţei. Începutul pocăinţei este începutul mântuirii, iar începutul mântuirii este buna voire. Buna voire naşte ostenelile, iar începutul ostenelilor sunt virtuţile. Începutul virtuţilor este o înflo­rire (a vieţii duhovniceşti), şi înflorirea virtuţilor este lucrarea. Lucrarea este rodul virtuţilor, iar rodul lucrării este statornicia, rodul statorniciei este deprinderea în bine, iar rodul deprinderii este înrădăcinarea în bine. De la această înrădăcinare se naşte frica de Dumnezeu, iar de la frică – păzirea poruncilor, atât a celor cereşti, cât şi a celor pământeşti. Păzirea poruncilor este semn al dra­gostei, iar începutul dragostei este mulţimea de smerenie. Mulţimea de smerenie este fiica nepătimirii, iar câştiga­rea nepătimirii este plinirea dragostei, adică sălăşluirea cea desăvârşită a lui Dumnezeu în aceia care, prin nepătimire, s-au făcut curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8). Iar Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Note:

[1] Lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi slava cea deşartă.

[2] Adică patimile curviei, mâniei, akediei, întristării şi trufiei.

[3] Prin expresia „simţire curată” se înţelege paza tuturor simţuri­lor dinafară. De aceea numai atunci omul judecă cum se cuvine, când pe de o parte îşi păzeşte conştiinţa neîntinată, iar pe de alta îşi fereşte de vătămare şi simţurile dinafară, adică atunci când priveşte la toate cu ochiul întregii înţelepciuni (curăţiei), ascultă numai cele nevătămătoare şi vorbeşte numai cele cuvenite şi de nevoie.

[4] Avva Leon Capadocianul a răscumpărat trei călugări ro­biţi, dându-se pe sine în locul lor, după cum istoriseşte Limonarul.

[5] Simţirea duhovnicească este în noi, fiind unită cu mintea în fiecare om, însă totuşi nu este în noi, fiind acoperită de patimi în cei pătimaşi şi rămânând nelucrătoare şi necunoscută. Mintea în sine, fiind ochiul cel cugetător al sufletului, are o luminare mare şi o pricepere firească şi o bună socotinţă în sine faţă de toate lucrurile, şi le poate încerca pe acestea cu o înţelepciune minunată şi să cunoască ce este bine şi ce este rău. Şi această putere de pricepere e întotdeauna în noi, fiindcă e unită cu mintea omenească şi nedespărţită de aceea; însă adesea, din vina noastră proprie, ea nu lucrează în noi, fiindcă e îngro­pată şi ascunsă de patimile şi păcatele noastre, precum o lumină oarecare acoperită, care arde, dar nu luminează, pentru că e acoperită, iar dacă e descoperită, atunci iarăşi luminează. La fel e şi cu înţelege­rea duhovnicească din noi. De aceea, niciodată să nu încetăm de a o căuta şi a o pune în lucrare, pentru că atunci când este descoperită, ea luminează şi goneşte toate dorinţele noastre cele rele şi lucrările trupeşti, şi după cum întunericul e gonit de lumină, aşa şi mişcările trupului sunt lesne biruite şi nimicite de aceasta şi nu ne mai ispitesc; şi atunci Dumnezeu ne dă o năzuinţă stăruitoare şi o dorinţă dumneze­iască pentru ca să o avem întru noi şi să ne atragă pururea spre tot binele, după cum a zis Sfântul Nil cel preaînţelept, cel ce a încercat şi a cunoscut aceasta cu fapta (Atanasie Criteanul).

[6] Pronia lui Dumnezeu se întinde asupra oricărei făpturi, adică asupra întregii creaturi. Ajutorul lui Dumnezeu se dă credincioşilor, adică creştinilor care ţin credinţa adevărată, adică ortodoxă, însă sunt lipsiţi de fapte bune. Acestora Dumnezeu le dă ajutorul Său, pentru ca ei, pe lângă credinţa cea adevărată, să tindă şi spre faptele bune. Paza lui Dumnezeu este asupra celor credincioşi care într-adevăr sunt credincioşi, adică asupra acelora care, ţinând credinţa cea adevărată, se străduiesc să lucreze şi fapte bune, pe cât le este cu putinţă. De mila lui Dumnezeu se învrednicesc aceia care slujesc Domnului, adică s-au afierosit pe sine slujirii lui Dumnezeu şi Îi slujesc Lui cu osârdie zi şi noapte. De mângâierea lui Dumnezeu se învrednicesc cei Ce-L iubesc pe El, adică cei ce au ajuns la măsura desăvârşită a dragostei de Dumnezeu şi la măsura înfierii. Căci, după cum zic Sfântul Vasile cel Mare şi Ava Dorotei, noi în trei feluri putem fi bineplăcuţi lui Dumnezeu: sau făcând cele plăcute Lui, temându-ne de muncă, şi atunci ne aflăm în starea de robi; sau împlinind poruncile lui Dumnezeu pentru folosul nostru propriu, căutând răsplată, şi atunci ne asemănăm năimiţilor, sau făcând binele pentru binele însuşi, şi atunci ne aflăm în starea de fii.

[7] Adică împotriva lăcomiei de plăceri cu înfrânarea, împotriva iubirii de argint cu neagonisirea, iar împotriva slavei deşarte cu smerenia.

[8] De la iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de argint.

[9] Ilie Criteanul zice: „Povăţuitori pentru întreaga înţelepciune (curăţie) sunt Prorocul Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Teologul; povăţuitori pentru blândeţe – Moise şi David; povăţuitori pentru rugăciune – Fiul lui Dumnezeu şi îngerul care s-a arătat Sfinţilor Antonie şi Pahomie; povăţuitori pentru post – Moise şi Însuşi Mântuitorul; pentru priveghere au îndemnat mulţi pustnici, care prin aceasta au câştigat înfrânare şi luminare duhovnicească. Însă învăţător al smereniei este numai Însuşi Dumnezeu Cuvântul, Mântuitorul tuturor oamenilor, Care S-a făcut om şi a sărăcit pentru noi. Deci cât de mare e virtutea smereniei, dacă Acela, a Cărui măreţie nu are măsură, S-a pogorât la defăimarea cea mai de pe urmă – moartea pe cruce, numai pentru ca să-i înveţe pe oameni smerenia! Însă după cum trufia diavolului a fost începutul păcatului nostru, trebuia ca smerenia lui Dumnezeu Însuşi să fie arma răscumpărării noastre”.

[10] În alte variante: „răbdare a durerilor”, „răbdare (tărie) în sufe­rinţe” sau „răbdare a greutăţilor”.

[11] Adică mintea.

[12] În alte traduceri: cuvioasele răsplătiri.

[13] Noi nu trebuie să ne mirăm şi nici nu trebuie să ni se pară ciudat dacă unii oameni vicleni fac fapte diavoleşti, însă din pricina slavei lor deşarte vorbesc cuvinte bune; pentru că şi aceşti oameni mândri şi fără de socotinţă, dacă vor rămâne nepocăiţi, vor fi aruncaţi din cer precum şarpele cel viclean care a fost în rai şi care prin trufie s-a înălţat şi a pierit, şi din înger s-a făcut drac şi a fost aruncat întru cele mai dedesubt. Tot aşa va pătimi şi acela care din trufia sa îi învaţă pe alţii ceea ce el însuşi n-a încercat cu dorinţa, nici n-a împlinit cu fapta, şi din învăţător plin de slavă deşartă va ajunge drac viclean. Pentru că acelaşi lucru îl face şi învăţătorul cel mincinos, diavolul, care de multe ori se arăta sfinţilor în chip de înger şi le vorbea lor cuvinte dumnezeieşti, cu gândul viclean de a-i batjocori şi a-i arunca în trufie. El li se arăta lor ca bun în cuvinte, dar era plin de înşelăciune, fiind rău pe dinăuntru şi pe dinafară, după cugetul diavolesc şi faptele sale. La fel a făcut întotdeauna şi face şi astăzi cu noi, ca să ne prindă în mrejele sale (Atanasie Criteanul).

[14] Păcatul este o încălcare mare sau mică a legii, care se face cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul. Trândăvia este când omul petrece în nelucrare şi nu împlineşte lucrurile lui Dumnezeu, pe care e dator să le împlinească. Nepăsarea, când omul le împlineşte, însă nepăsător, fără dragoste şi osârdie. Patima este o alcătuire rea şi anevoie de dezrădăci­nat a cugetului şi o vrere a inimii, care năzuieşte la dorinţe vătămătoare de suflet şi la fapte păcătoase. Căderea este când sufletul cade în necredinţă sau trupul în păcatul trupesc (Atanasie Criteanul).

[15] Maicile care se nasc de la Dumnezeu sunt cele trei mari vir­tuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea, din care se nasc restul virtuţilor. La fel se pot judeca şi cele dimpotrivă, adică din trei patimi: lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi slava deşartă, se nasc restul patimilor.

[16] Inima curată, dreaptă şi nevicleană, care se sârguieşte numai cum să placă lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui, este liberă şi străină de orice altă grijă şi nu doreşte să iscodească pricinile mult încurcate, care depăşesc puterea ei, şi astfel pluteşte fără de tulburare, fără de primejdie şi fără de frică în corabia nerăutăţii şi liniştirii, până când va ajunge cu bine la limanul cel ceresc.

[17] Vezi nota 72 de mai sus.

[18] După tâlcuirea lui Ilie Criteanul, cuviosul numeşte trei ceasuri trei feluri de ispitiri: din partea iubirii de slavă, din partea iubirii de plăceri şi din partea iubirii de argint. După altă tâlcuire, este vorba de cele trei perioade ale vieţii: copilăria, maturitatea şi bătrâneţea. Sau: ceasul ieşirii din viaţă, al înfăţişării înaintea lui Dumnezeu şi al hotărâ­rii judecăţii. Sau iarăşi, altă tâlcuire: cel care rămâne nebiruit vreme de trei ceasuri când este cuprins de ispită, poate să o biruiască pe aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu.

[19] Plantă asemănătoare hameiului. Se spune că aceasta se încolăceşte în jurul chiparosului şi îl usucă cu otrava ei.

[20] Una este tulburarea şi întunecarea minţii, când omul nu are cuvenita pază a simţurilor şi a gândurilor şi înfrânarea necesară la mâncare, băutură şi somn. Această stare se vindecă prin post. Şi alta este când mintea omului este distrasă de lucrurile cele pământeşti. Această stare se vindecă prin viaţă însingurată şi liniştită, pentru că atunci omul poate uita cele de care era atras. Şi alta este orbirea minţii, când omul fără de frică şi fără de înfrânare doreşte să-şi împlinească poftele sale cele rele. Această stare o îndreaptă ascultarea şi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Care pentru noi a fost ascultător şi a fost răstignit.

[21] Se zice că leul, chiar şi când stă la pândă, de obicei se îndepărtează când vede omul, căci vederea acestuia parcă îl face să se sfiască, însă el se dă îndărăt încet şi, după ce observă liniştit toate mişcările potrivnicului său, vine foarte aproape de el ca să-l cerceteze în tihnă. Uneori încearcă să-l ocolească şi să se apropie de el pe la spate, ca şi cum ar dori să scape de privirile lui, ca pe neaşteptate să se arunce asupra sa. Dacă în acest caz omului îi trece prin minte să i se împotrivească sau să fugă, atunci se aruncă în cea mai mare primejdie, însă dacă are suficientă prezenţă de spirit ca să privească ţintă la leu, fără să arate teamă şi fără să-l atace, atunci peste câteva minute acela se îndepărtează.

[22] Sufletul are însuşirea de a cugeta şi a-şi recunoaşte păcatul său, şi, recunoscându-l pe acesta, de a se înţelepţi, a se pocăi după cum se cuvine, a îndrepta tot ce este necesar şi a se sili să împuţineze şi cu desăvârşire să curme răul, a împlini virtuţile cu bună dreaptă socoteală, a primi luminarea care vine de la îngerul pe care îl are de la Botez şi care îl păzeşte, îl povăţuieşte şi îl luminează întru cele plăcute lui Dumnezeu şi îl mustră pentru a se depărta de lucrurile cele urâte de Domnul. Iar sufletul nebotezat n-a primit un astfel de înger şi de aceea e orb şi nu simte păcatele cele mari pe care le săvârşeşte, ci se îndărăt­niceşte şi fără de pricepere se bucură de faptele sale cele rele, şi deloc nu se gândeşte la ele, nu se tânguieşte, nu se umileşte, ca să se spele pe sine cu lacrimi, şi nu se înţelepţeşte prin necazurile cele mari, precum se întâmplă cu sufletul botezat (Atanasie Criteanul).