„Au fost în aceeaşi vreme bărbaţi purtători de Dumnezeu şi lucrători de mari semne în multe părţi ale pămîntului, şi a căror laudă a strălucit pretutindeni. Varsanufie, egyptean de neam, astfel a petrecut în trup viaţa cea netrupească într-o oarecare sihăstrie aproape de cetatea Gazei, încît a lucrat minuni multe şi mai presus de pomenire, şi se crede că încă trăieşte zăvorît într-o chilie, chiar dacă de cincizeci de ani şi mai bine nici nu a fost văzut, nici nu s-a împărtăşit de ceva din cele de pe pămînt. Evstohie, patriarhul Ierusalimului, nu a crezut şi spărgînd chilia în care se zăvorîse omul lui Dumnezeu, ieşind foc, puţin de nu i-a ars pe toţi cei de faţă.”

Aceste rînduri sînt scrise de Evagrie Scolasticul pe la anul 593 (Istoria bisericească IV:33). Sfîntul Varsanufie a lăsat posterităţii un chip desăvîrşit al sfinţeniei monahale, chip care reiese din cele mai mult de 800 de scrisori ale sale, scrise către monahii din obştea Avvei Serida, unde îşi avea chilia, şi către mulţi alţii – episcopi, preoţi, demnitari, mireni simpli – vreme de mai multe zeci de ani. Corespondenţa sa şi a prietenului său Ioan Prorocul, şi el tot zăvorît în aceeaşi chinovie, a fost adunată de Avva Dorothei şi publicată. Pînă astăzi, deşi au fost încercări de a-i edita întreaga operă, ele nu s-au încheiat, deoarece încă mai există prin bibliotecile Athosului manuscrise cu scrisori needitate ale Sfîntului Varsanufie.

Într-una din scrisori, Avva Varsanufie dă cîteva sfaturi privind ciuma din anul 542 (Scrisoarea 569). Iarăşi, Evagrie pomeneşte pe patriarhul Evstohie, care a fost arhiereu al Ierusalimului între anii 552-563. Evenimentul relatat de Evagrie Scolasticul trimite la un altul, asemănător, relatat în Scrisoarea 125, în care monahii, necrezînd că Bătrînul Varsanufie trăieşte, au cerut să îl vadă, iar el le-a deschis uşiţa de jos a chiliei, lăsîndu-i să-i vadă picioarele, pe care ucenicii i le-au spălat cu evlavie. Motivul necredinţei monahilor şi al patriarhului este măsura uriaşă, dumnezeiască, a răspunsurilor sale. Faptul că undeva spre anul 560, nemaiprimind nici un semn din chilia bătrînului (care s-a retras într-o desăvîrşită tăcere şi linişte după moartea prietenului său de o viaţă, Ioann Prorocul), cînd s-au apucat de spart chilia a ieşit de acolo foc, îmi aduce aminte de relatarea unor beduini musulmani care pe la anii 600-700 s-au suit în peştera Cuviosului Theoctist (prietenul Sfîntului Efthymie cel Mare) şi au încercat să-i deschidă mormîntul, şi de îndată ce au pus mîna pe piatra de mormînt, a ieşit de acolo foc, iar ei au fugit speriaţi.

Avem în sutele de scrisori rămase de la acest sfînt părinte o radiografie destul de exactă asupra a ceea ce fusese viaţa monahală pînă la jumătatea veacului al VI-lea şi din ele reiese foarte limpede motivul pentru care atîtea mii de oameni au alergat spre monahism începînd cu anul 306: sfinţenia purtătorilor de Dumnezeu monahi. Din ceea ce scrie, se vede limpede că Marele Varsanufie cunoştea, din zăvorîrea chiliei sale, toate cele din cer şi de pe pămînt, direct de la Dumnezeu, cîte Domnul i le descoperea prin rugăciune. Un astfel de dar s-a dat mai rar în istoria creştinismului, dar în vremurile de mai aproape de noi au fost şi sfinţi care s-au împărtăşit de el, precum Sfîntul Serafim de Sarov, Sfîntul Porfyrie Cavsocalivitul şi Cuviosul Părintele nostru Justin Pârvu.

Cine a fost, aşadar, Sfîntul Varsanufie? Din scrisorile sale nu se pot trage prea multe concluzii despre viaţa sa de mai înainte de a se zăvorî în chilia din chinovia Avvei Serida. Nici nu ştim cînd a murit, şi nici dacă a avut un mormînt aparte, spre închinarea tuturor celor ce îl chemau în rugăciuni. Ştim doar că scrisorile sale au fost scrise pe la anii 535-560. Felul său de vieţuire – zăvorîrea -, asceza vieţii sale cu totul îngereşti (iată, Evagrie spune că nu se împărtăşea niciodată de hrană, ci trăia doar cu Sfînta Împărtăşanie) şi cunoştinţa detaliată a vieţii şi cuvintelor Sfîntului Isaia din Gaza ne arată fără dubiu că Marele Varsanufie a fost ucenicul Avvei Isaia (+489 d.Hr.). Pentru a ne lumina asupra acestor afirmaţii, am adunat mai jos scrisorile în care îl pomeneşte pe dascălul său:

154. (V.98). Întrebarea aceluiaş către Marele Bătrîn: Te rog, spune-mi, cum ajunge cineva la înfrînare? Şi cum se cunoaşte boala naturală şi cea de la draci? Şi cît trebuie să se mănînce?

Răspunsul lui Varsanufie: Frate, tu năzueşti puţin cîte puţin ca să descoperi lucruri ascunse. Iar eu, nebun cum sînt, încă socotesc că ceea ce ceri de la mine nu poate deosebi limpede decît cel ce a ajuns la măsura aceasta. De fapt, omul viu are simţirea răcoarei şi a căldurii celor ce vin în atingere cu el. Dar mortul nu le simte acestea, căci a pierdut simţirea. Şi precum nu ajunge la măsura cunoaşterii lucrurilor decît cel ce s-a apropiat de ele şi le ştie deosebi, iar cel ce nu s-a apropiat de ele şi nu a ajuns în atingere cu ele, de-ar întreba şi ar auzi de zeci de mii de ori ce sînt, nu poate încă prinde înţelesul lor, aşa este şi cu aceasta: oricît ai vorbi cuiva, are nevoie de cercare (de experienţă). În privinţa bolii, dacă trupul primeşte hrană în fiecare zi şi totuşi slăbeşte, e de la draci. Dacă nu, e boală. Iar a se înfrîna stă în a se scula cineva de la masă cu puţin înainte de a se sătura, cum au orînduit Părinţii celor începători (Avva Isaia – Asceticon 4:44). Dar cînd ajunge omul la măsura celui ce a zis ,,Nu ne sînt necunoscute gîndurile Lui” (2Cor. 2:11), nu poate uita cît trebuie să mănînce, căci s-a deprins în aceasta. Iată, sînt silit să spun lucruri mai presus de mine fără să fie nevoie. Ba poate nici nu se găseşte de aceea cineva care să le poată primi şi înţelege decît foarte rar. Dumnezeul părinţilor noştri să te ducă pe tine la bucuria aceasta. Căci este în ea lumină negrăită. Pentru că străluceşte departe şi e dulce. Acela nu-şi aduce aminte de hrană, ci caută cele de sus, cugetă la cele de sus, stăruie în gîndirea celor de sus, acolo unde şade Hristos de-a dreapta Tatălui. Lui fie slava în veci. Amin. [în această scrisoare citatul este din Aşezămîntul în 100 de capete al Avvei ştefan Thiveul, citat în Asceticonul său de Avva Isaia, în capitolele 3, 4 şi 5 din ediţia Stăniloae]

163. (V. 88). Întrebarea aceluiaş către acelaş: Lămureşte-mă care este semnul lăcomiei pîntecelui.

Răspunsul lui Ioan: Cînd vezi gîndul tău îndulcindu-se de o mîncare şi urmăreşti să o ai înaintea tuturor, sau să o ai înaintea ta, să ştii că te stăpîneşte lăcomia pîntecelui. Ia aminte, deci, la tine însuţi şi fă tot ce poţi ca să te sileşti să nu iei cu grabă din ea, ci cu bună rînduială. Şi împinge mai vîrtos mîncarea aceasta înaintea altora ce şed la masă împreună cu tine. Dar cum am spus, nu trebuie să încetezi îndată de a mînca pe motiv de lăcomia pîntecelui, ci păzeşte-te că nu te repezi la mîncare fără rînduială. Vorbind de lăcomia pîntecelui, Părinţii cer să nu întinzi mîna la masă înaintea altuia (Avva Isaia – Asceticon 3:11) căci acesta e un lucru necuviincios şi străin de bună rînduială. Iar cînd mîncarea pusă înainte este de aşa fel că nu se vede care e partea fiecăruia, ci au să o mănînce toţi în comun, nu e necuvenit de a lua cineva din ea împreună cu toţi. Dar trebuie să se facă aceasta cu bună rînduială şi să nu se cadă în lăcomia pîntecelui şi în osîndă. Un alt semn al lăcomiei pîntecelui este de a voi să mănînci înainte de ora rînduită, lucru care nu trebuie făcut decît dacă este vreo pricină binecuvîntată. Dar în toate trebuie cerut ajutorul lui Dumnezeu şi El ne va ajuta. [Iată că şi Avva Ioan Prorocul ştia că citatul din Asceticonul Avvei Isaia aparţine Aşezămîntului Avvei Ştefan Thiveul]

240. Întrebarea aceluiaş către acelaş mare Bătrîn: Iartă-mă, stăpîne avvă, pentru Domnul. Sfinţia ta mi-ai spus: ,,Iată ţi s-au iertat păcatele tale”. Dar Avva Isaia spune că ,,pînă ce omul are plăcerea de ele, încă n-au fost iertate” (Avva Isaia – Asceticon 17:90). Însă iată că eu am plăcerea de ele. Lămureşte-mă, pentru Domnul, că mă chinueşte gîndul, spunîndu-mi: ,,Fiind aşa, nu trebuia să primeşti hirotonia. Căci lucrul acesta e împreunat cu slava deşartă şi cu greutate”. De aceea mă îndoiesc în diaconia mea. Te rog, totodată, să-mi spui ce e cu gîndul care-mi spune că am fost părăsit de Dumnezeu. Pentru că am fost foarte supărat săptămîna trecută de gîndul curviei.

Răspuns: O, voinţă a dracilor vicleni! O, înşelătorie a căpeteniei lor, a diavolului urîtor de bine şi de oameni de la început şi pînă la sfîrşit! Căci precum s-a despărţit el de Dumnezeu, voieşte să piardă pe toţi oamenii. Frate, ţi-am spus că ţi s-au iertat păcatele tale de mai înainte, dar n-au încetat şi războaiele lor. Căci omul se află mai departe în luptă. Chiar dacă n-ai mai fi făcut păcate ţi-ar fi adus plăcerea lor. Dar pentru că ai mai făcut păcate, cu atît mai mult îţi aduc plăcerea lor. Iar ceea ce spune Avva Isaia priveşte modul plăcerilor pe care le au cei ce se predau lor. De fapt, altceva este a-şi aduce cineva aminte de dulceaţa mierii şi altceva a primi odată cu amintirea şi gustarea ei. Cel ce şi-aduce aminte de plăcerea păcatelor dar nu săvîrşeşte cele ale plăcerii, ci i se împotriveşte şi luptă, acestuia i s-au iertat păcatele de mai înainte. Dar acestea sînt meşteşugurile vrăjmaşului şi potrivnicului nostru, care pururea voieşte să înghită de vii pe oameni ca să ducă la descurajare în privinţa mîntuirii şi la deznădejde în ce priveşte viaţa de veci pe cei ce nu se sprijină pe piatra tare a credinţei, din care fiecare primeşte tărie pe măsura lui. Păzeşte-te, deci, de acestea, ca să nu cazi cu desăvîrşire în mîinile diavolului şi se va milostivi de tine Domnul, Cel ce e viu în veci. Iar în privinţa hirotoniei, cine îndrăzneşte să spună despre sine că e vrednic, decît cel cu adevărat nebun şi care şi-a uitat cu totul de sine? Deci liturghiseşte lui Dumnezeu în treapta dată ţie, osîndindu-te pe tine şi aşteptînd mila şi ajutorul şi puterea Lui. Iar în timpul Liturghiei adu-ţi aminte şi zi: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă veseliţi de El cu cutremur” (Ps. 2:11); şi: „Cel ce face îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii (liturghisitorii) Lui flăcări de foc” (Ps. 103:4). Nu te teme, n-ai fost părăsit de Dumnezeu. Căci dacă nu-l părăsim noi pe El, nici El nu ne părăseşte pe noi. Căci e voia Lui să ne întoarcem şi să ne mîntuim. Iar supărarea ta din partea curviei vine de la gîndurile tale împotriva aproapelui şi de la judecarea lui. Dar şi de la familiaritatea îndrăzneaţă cu cei cu care ţi-am spus să nu ai această îndrăzneală. Iar dacă cei ce voiesc să se îmbogăţească lumeşte, se primejduiesc de multe ori pe mare şi în călătorii şi rabdă, cu cît mai mult trebuie să facem aceasta noi, care aşteptam Împărăţia cerurilor şi voim să fim numiţi fii ai lui Dumnezeu? Noi, cei ce auzim că nu este lupta noastră împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor şi stăpîniilor (Ef. 6:12) ? Te-ai împotrivit tu pînă la sînge păcatului şi ai fost istovit de duhul tristeţii şi al lîncezelii? Ce-ai răbdat? Ce-ai suportat? Ce ispite de multe feluri ai îndurat, bucurîndu-te? O, monah adormit!… Arată diavolului că vieţuieşti lui Dumnezeu, aleargă la El. Predă-I mîinile şi picioarele cînd înoţi prin valurile gîndite ce te împresoară şi te urcă pînă la cer şi te coboară pînă în prăpăstiile fără fund (Ps. 106:26). Îţi dau mărturie înaintea lui Dumnezeu că inima mea s-a întins cu tine cum ştie Dumnezeu cel ce-a zidit-o şi a pus în ea legămîntul sfintelor porunci păzite de ea, ca să te scoată din întuneric, cu puterea lui Dumnezeu, la lumina cea adevărată şi de la osînda morţii la viaţa dreptăţii. Ia aminte la tine, frate. Căci fără osteneală şi smerenie e cu neputinţă să te mîntuieşti.

252. Alt frate [Dorothei] a întrebat pe celălalt Bătrîn [Ioann]: Deoarece am nişte bani (nişte bunuri) şi voiesc ca o parte să o dau mînăstirii, iar alta săracilor, spune-mi Părinte, trebuie să-i împart aceştia prin avva?

Răspunsul lui Ioan: Frate, cele dintîi răspunsuri ţi le-am grăit ca unui om care are încă trebuinţă de lapte (Evr. 5:12). Acum, însă, cînd vorbeşti de supunerea desăvîrşită, fă şi tu ceea ce s-a scris: ,,Deschide gura ta şi o voi umplea” (Ps. 80:11). Frate, nu trebuie să înveţi de la mine cel mai mic ce să faci, ci ascultă ceea ce s-a scris în Faptele Apostolilor despre cei ce-şi vindeau ale lor şi puneau preţul lor la picioarele Apostolilor, deci că ,,împărţeau fiecăruia după trebuinţa ce o avea” (Fapte 4:35), nu prin ei, ci prin Apostoli. Şi aşa s-au izbăvit ei de grija banilor şi de slava deşartă. De doreşti, deci, să ajungi la această măsură şi să te bucuri de negrijă şi să te ocupi de grija de Dumnezeu, fă şi tu aşa. Frate, foarte puţine sunt cele de faţă în comparaţie cu cele ce s-au dat de către unii lui Avva Isaia. Căci îi dădeau lui mii de monezi, zicînd: ,,Foloseşte-le cînd ştii”. Nu-i spuneau unde sau cum. Aceştia au făcut un lucru desăvîrşit şi s-au eliberat de griji. Iar tu, o dată ce a fost voia lui Dumnezeu să vii la bucuria aceasta, eşti dator să ai mulţumire şi să arăţi mulţumirea ta celui ce poartă povara ta. Nu cumva semănătorul celor rele să samene în tine gîndul că cel ce a primit banii tăi trebuie să-ţi mulţumească. Dumnezeu să facă cu tine ceea ce este de folos mîntuirii sufletului tău. [Iată o relatare din viaţa Avvei Isaia nepăstrată în scris, cunoscută doar urmaşilor bătrînului egyptean.]

308. Întrebarea aceluiaşi: Cînd vin unii în mînăstire, fie mireni, fie părinţi, gîndul îmi spune să-i întreb ceva privitor la folosul sufletului, sau la vreun alt lucru. Ce socoteşti ?

Răspunsul lui Ioan: Frate, cel ce e cu adevărat ucenicul lui Hristos nu are nici cea mai mică libertate ca să facă ceva de la sine. Chiar dacă i se pare că se foloseşte din convorbirea cu cei ce vin, el se abate de la porunca ce zice: „Toate să le faci cu sfat” (Prov. 24:32). Ce vrei să auzi mai mult decît ceea ce au spus Părinţii: „De sînt vreunii de faţă şi grăesc cuvîntul lui Dumnezeu, întreabă pe avva al tău cu smerenie: Avva, voieşti să rămîn şi să ascult, sau să plec ?” (Avva Isaia – Asceticon 3:33). Şi ceea ce îţi va spune, aceea să faci în linişte. Şi dacă din vreo trebuinţă voieşti să întrebi pe cineva, fie monah, fie mirean, spune-i avvei. Şi de va socoti de bine, el însuşi te va întreba ce voeşti. Iar de-ţi va spune: „Întreabă”, atunci întreabă. [O altă dovadă că Avva Ioan Prorocul ştia că citatul din Asceticonul Avvei Isaia este, de fapt, din Aşezămîntul Avvei Ştefan Thiveul]

311. Întrebarea aceluiaş: Şi ce înseamnă ce zice Avva Isaia: „După ce ai dat bineţe străinului, întreabă-l: „Cum te afli?” şi apoi taci, şezînd lîngă el (Asceticon 3:46)?

Răspuns: Ai scris că Avva Isaia a spus să primim pe străin şi după ce i-am dat bineţe şi l-am întrebat: „Cum te afli?”, să şedem lîngă el în tăcere. Dar aceasta s-a spus unui bătrîn înaintat şi cu vîrsta şi cu măsura. Ucenicul serios şi dornic să se facă monah se păzeşte însă pe sine de astfel de întîlniri. Căci din ele se nasc dispreţuiri, moleşeală, nesupunere şi cumplită îndrăzneală. De aceea se spune despre Ioann undeva că nu pierdea timp cu astfel de întîlniri (Pateric, Ioan Colov, 30). Aceasta înseamnă a fi fără grijă faţă de orice om. [Sfîntul Ioann Prorocul confirmă că Aşezămîntul Avvei Ştefan este dat primilor monahi, care erau mai sporiţi şi mai rîvnitori decît cei din veacul al VI-lea, 200 de ani mai tîrziu]

528. Întrebare: Dacă e nevoie de credinţă, de ce a spus Avva Isaia că „de e adusă în trapeză vreo mîncare ce te vătămă, sileşte-te să o mănînci” (Avva Isaia – Asceticon 5:7)? Deci chiar fiind prezentă credinţa, mîncarea e vătămătoare.

Răspuns: Cei ce dispreţuesc leacurile şi mîncările au ajuns la măsura credinţei, dar nu a desăvîrşirii.

584. Întrebare: Spune-mi, Părinte, cum trebuie să întâmpin pe vizitatori, mireni, Părinţi, sau fraţi ?

Răspuns: Umblînd întru înţelepciune, primeşte-i pe toţi fără a-i sminti, după cuvîntul Apostolului care se făcea plăcut iudeilor şi elinilor şi Bisericii lui Dumnezeu (1Cor. 10:32). Pentru dragostea lui Hristos, pomeneşte-L pe Domnul. Căci timpul s-a aplecat spre plăcerile trupului şi spre săturarea pîntecului, care nasc toate patimile. Să te păzeşti de cei ce vin din aceste motive, fie mireni, fie fraţi, fie părinţi. Dacă vin, nici nu-i linguşi, nici nu-i respinge. De va fi vreun om care vine ca să piardă vremea, taie-i obiceiul. Doar cunoşti purtarea Avvei (Serid) cu vizitatorii; îţi e mai de folos să auzi că eşti zgîrcit, fără să fii, decît să auzi că eşti risipitor. Primeşte-i cu cuviinţă, căutînd motive ca să rămîi nesăturat. Iar de te sileşte cineva, spune-i ceea ce zice Apostolul: „Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este curvia” (Ef. 5:18). Părinţii spun: ,,Îndeamnă pe tot omul care voieşte să se mîntuiască să dea pocăinţă lui Dumnezeu, să se păzească pe sine de vinul mult care naşte toate patimile” (Avva Isaia – Asceticon 16:116). Păzeşte-te de cei ce zic: „De nu bei, nu beau, şi de nu mănînci, nu mănînc” şi îndeamnă-i cu smerită cugetare, spunîndu-le ceea ce a spus Apostolul: „Cel ce mănîncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănîncă şi cel ce nu mănîncă să nu-l judece pe cel ce mănîncă. Căci pentru Domnul mănîncă şi slăveşte pe Dumnezeu” (Rom. 14:3-6). Deci amîndoi sînt cinstiţi la Dumnezeu. Pentru că amîndoi fac aceste lucruri slăvind pe Dumnezeu. Dar din dragostea lui Dumnezeu, fiecare îşi împlineşte trebuinţa lui. Unul va spune: „Eu sînt slab şi nu pot, arătaţi-mi dragostea voastră. Căci Apostolul a spus: ,,Împărăţia cerurilor nu este mîncare şi băutură” (Rom. 14:17), ci iubire şi inimă curată şi cele ce urmează.” Deci fii cu pătrundere faţă de vizitatori, ca să ai priceperea şi înţelepciunea să vezi pentru ce a venit: pentru Dumnezeu sau pentru mîncări. Şi pe cît poţi, nu te coborî la cuvinte ale înţelepciunii trupeşti cu cei ce vin, dacă nu sînt de trebuinţă să asculte cuvîntul lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu îţi dă înţelepciune, ca să vorbeşti cu ei despre cele din Pateric, din Evanghelie, din Apostoli din Proroci. Şi nu le da prilej să spună vreun lucru lumesc, pentru că astfel şi mîncarea şi toate vor deveni trupeşti. Iar cele ce le-am spus nu aparţin înţelepciunii trupeşti. Cele ce se grăiesc despre lucruri lumeşti nu le grăi, căci sînt înţelepciune trupească. Ci spune: „Domnul a zis: Daţi cele ale Cezarului – Cezarului şi cele ce sînt ale lui Dumnezeu – lui Dumnezeu” (Mt. 22:21). Iar dacă ai venit pentru Dumnezeu, putem să vorbim despre cele ale lui Dumnezeu. „Lumea iubeşte ce e al său (Ioan 15:19). Dar lumea nu conglăsuieşte cu armonia lui Dumnezeu. Să luăm seama să nu fim pedepsiţi vorbind împreună contrar voii lui Dumnezeu. Căci Apostolul a zis: „Cugetul trupului este vrăjmaş lui Dumnezeu, căci nu se supune voii lui Dumnezeu, fiindcă nici nu poate” (Rom. 8:7). [Încă o dată Marele Varsanufie arată cît de bine cunoştea Asceticonul Avvei Isaia şi sursele sale. Citatul respectiv aparţine unui text compilat de Avva Isaia, al cărui autor este Avva Moisi din Schit, ucenicul Sfîntului Antonie cel Mare.]

(traducerea din Evagrie Scolasticul, selecţia scrisorilor, introducerea şi comentariile – monahul Filotheu Bălan)