„Iar din al şaselea ceas, întuneric a fost peste tot pământul, până la al nouălea ceas” (Matei XXVII, 44).

O eclipsă totală ce a durat trei ceasuri!

„Când S-a răstignit Domnul nostru, era amiază de primăvară, adică de douăsprezece ceasuri ziua şi douăsprezece ceasuri noaptea, după aşezămintele Sfinţilor Apostoli şi după grăitorii pentru pascalie. Şi soarele nu s-a întunecat de la sine-şi (precum a socotit Orighen), ci de la lună care – cu toate că era lună plină, de patrusprezece zile, după Dumnezeiasca Scriptură – venind sub soare şi mergând împreună, l-a întunecat pe el, pre­cum a văzut cu ochii săi călătoria aceasta împreună şi întunecarea dumnezeiescul Dionisie Areopagitul, aflându-se în Heliopolis al Egiptului împreună cu Apolofan, şi scrie învederat despre aceasta în trimiterea către Policarp. Acestea – zic – aşa fiind cunoscute mai înainte, vezi câte minuni au urmat şi câte legi ale firii s-au schimbat întru această lipsire mai presus de fire:

– Căci, după legile firii, în vremea când este lună plină, e cu neputinţă a călători soarele împreună cu luna. Fiindcă atunci se află amândoi luminătorii după potrivire, anume: dacă soarele se află la miazăzi cea deasupra pământului şi la semnul mijlociu al cerului despre vârf, ce se numeşte zenit, luna se află drept după potrivire la semnul mijlociu al cerului cel de sub pământ, ce se numeşte nadir. Şi altfel. Asemenea şi dacă soarele se află la apus, luna se află la răsărit. Însă, la răstignirea Dom­nului, legile acestea fireşti s-au schimbat şi s-a făcut împreună călătoria soarelui şi a lunii mai presus de fire şi preaslăvită.

– Căci luna a păşit înainte şi într-un minut a luat douăspre­zece ceasuri întregi. Căci în minutul acela întru care se cădea să se afle la semnul cel de sub pământ nadir, ea s-a aflat la semnul cel mai deasupra pământului zenit. Fiindcă, alergând cu nespusă şi neînţeleasă iuţeală pe dedesubt de mijlocul emisferei celei de sub pământ până la cealaltă emisferă mai presus de pământ, a ajuns soarele la mijlocul cerului, întru al şaselea ceas al zilei întru care S-a răstignit Domnul, şi aşa a călătorit împreună cu dânsul.

– […] Şi amiaza cea luminată a Vinerii celei mari s-a făcut prea-adânc miez de noapte. Şi mai departe întunecarea aceasta s-a făcut peste toată lumea şi peste tot locul […] Pentru aceasta au zis într-un glas împreună şi cei trei evangheliştii, Matei (XXVII, 46), Marcu (XV, 33) şi Luca (XXIII, 44): «Şi întuneric se făcu preste tot pământul.»

– Căci, după ce a acoperit tot discul soarelui, luna a urmat împreună cu dânsul către apus, acoperindu-l pe el trei ceasuri întregi, până la al nouălea ceas (ora 15, 3 după amiază), după cum zic dumne­zeieştii evanghelişti: Matei (XXVII, 45), Marcu (XV, 33) şi Luca (XXIII, 44). Adică nu l-a acoperit şi nu l-a descoperit pe el puţin câte puţin, cum se întâmplă la lipsirile[1] cele fireşti, ci acoperindu-l pe dânsul cu totul întru aceste trei ceasuri (12-15). Lucru care este mai presus de fire şi prea-slăvit.

– Căci, după ce luna a acoperit soarele vreme de trei ceasuri, l-a descoperit iarăşi, însă împotriva rânduielii celei fireşti. Căci, când se face călătorie împreună firească şi întunecare a soarelui [eclipsă], partea soarelui care se întunecă cea dintâi, aceea se şi luminează mai întâi. Însă atunci, partea soarelui care s-a în­tunecat mai întâi s-a luminat la urmă, şi partea care s-a întunecat pe urmă s-a luminat întâi. Pentru aceea scria către Policarp dumnezeiescul Dionisie despre aceasta, zicând aşa: «Şi, iarăşi, nu dintru aceeaşi făcându-se nici căderea, nici curăţirea, ci din cea împotrivă după potrivire.»

– Căci – după ce luna a urmat împreună cu soarele către apus, acoperindu-l pe el trei ceasuri până la al nouălea ceas din zi (3 după amiază) – nu i-a urmat mai mult, nici n-a apus împreună cu dânsul, nu! Ci, lăsându-l pe el acolo, la locul cerului al ceasului al nouă­lea, ea s-a întors înapoi la răsărit. Şi, până să treacă soarele depăr­tarea cerului a celor trei ceasuri ce rămăseseră până să se săvârşească ziua şi să apună, luna a grăbit, şi a tre­cut cele nouă ceasuri în trei ceasuri. Şi astfel, când soarele s-a aflat la marginea apusu­lui, luna s-a aflat după potrivire în cealaltă margine a răsăritu­lui, şi aşa amândoi luminătorii s-au aşezat şi s-au arătat iarăşi în rânduiala lor cea firească. Drept pentru care, pasărea cerului Dionisie îi scria lui Policarp şi despre aceasta: «Şi iarăşi o vedem pe dânsa (adică pe lună), de la al nouălea ceas (3 după amiaza) până seara, stând cu prea-slăvire la potrivirea soarelui. Adu-i aminte încă şi altceva lui (adică lui Apolofan), căci ştie că şi căderea aceasta am văzut-o începându-se de la răsărituri şi venind până la marginea soarelui, apoi împotrivindu-se înapoi.»

Încât, ca să semuim toate cele zise mai-nainte: la răstignirea Domnului, luna a păşit înainte 15 (cincisprezece) ceasuri, adică a mers înainte din drumul şi din locul său cel firesc; adică 12 ceasuri până ce a venit din jos de semnul cerului de miază­noapte şi l-a ajuns pe soare la semnul de miazăzi al cerului, şi 3 (trei) ceasuri întru care a urmat soarelui către apusuri, acoperindu-l pe el; şi 9 ceasuri a mers această lună înapoi, întorcându-se înapoi la răsărit. Încât luna a făcut atunci o noapte şi o zi ale ei în 42 (patruzeci şi două) de ceasuri întregi. Adică şase ceasuri pe care le avea luate de la apusul ei cel firesc, până ce a venit la mijlocul emisferei celei de sub pământ; şi 24 (douăzeci şi patru) păşind înainte, precum am zis, şi iarăşi întorcându-se înapoi; şi [încă] 12 (douăsprezece) ceasuri mergând de la ră­sărituri până la celălalt apus al ei şi împlinind lungimea nopţii, după fireasca sa rânduială şi mişcare.

Văzut-ai, frate, câte minuni cuprinde întru sine o singură minune a lipsirii soarelui, care s-a făcut în vremea răstignirii Domnului? Slăveşte de aici pe Hristos Cel ce S-a răstignit, Care, deşi cu trupul era spânzurat pe Cruce, totuşi cu dumnezeirea era atot­puternic şi lucra nişte minuni ca acestea, după cum zice acest Dionisie în Trimiterea către Policarp: «Atâtea sânt cele mai pre­sus de fire ale vremii de atunci şi singur lui Hristos putincioase, Celui a toate pricinuitor, Care face lucruri mari şi prea-slăvite, cărora nu le este număr.» Această minune mult-minunată a lipsirii soarelui, cercându-se cu de-amănuntul, a fost de-ajuns lui Dio­nisie şi lui Apolofan, care erau elini, să cunoască dumnezeirea lui Iisus Hristos. Căci, privind aceasta, dumnezeiescul Dionisie mai-nainte a ghicit şi a zis: «Un Dumnezeu neştiut pătimeşte cu trupul, [lucru] pentru care totul s-a întunecat şi s-a clătit.» (Mihail Singhelul, în cuvântul de laudă cel către dânsul). Iar Apolofan, cel ce a rămas elin[2], mai-nainte a ghicit şi el, şi i-a zis dumnezeiescului Dionisie: «O bunule Dionisie! – acestea sânt schimbări ale dumnezeieştilor lucruri.» Adică – după Pahimer – „acestea sânt schimbări ale dumnezeieştilor lucruri” pentru că înşelăciunea se va schimba întru adevăr, întunericul în lumină, moartea în viaţă, omul se va face Dumnezeu şi cele asemenea acestora.

Dintre elini, lipsirea aceasta o arată şi Flegon, scriitorul de ani, în 13 al cronografilor. Şi din cei vechi dintre ai noştri, African, în 5 al cronografilor, şi Eusebiu Pamfil. Iar din cei de pe urmă, dumnezeiescul Maxim Pahimerul, Ghenadie Scolarul, Nichifor Teotoche şi Corderie Iezuitul, în cărţile Sfântului Dioni­sie cele de curând date la iveală în două volume. Însă nu au spus aşa de limpede aceasta. Iar Domnului nostru Iisus Hristos, Celui care printr-o minune ca aceasta Şi-a făcut cunos­cută dumnezeirea Sa şi a încredinţat-o, fie-I slavă şi stăpânire în veci! Amin!” (Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut)

Nu numai Sf. Dionisie a intuit cu dreptate ceea ce se petrecea pe cer, ci, cu atât mai vârtos tâlharul din dreapta: „Văzând tâlharul pe Începătorul vieţii pe Cruce spânzurând zicea: de n-ar fi fost Dumnezeu întrupat, Care cu noi S-au răstignit, nu şi-ar fi ascuns soarele razele sale, nici nu s-ar fi clătinat pământul, cutremurându-se…” (Tropar Ceasul VI în Post)

În figura de mai sus, răsăritul a fost pus la stânga şi, consecvent, miază-zi (zenitul) este pus sus. Luna plină parcurge drumul de la miază-noapte (nadir) până la miază-zi, ceasul 6 (12 la noi) într-un minut. Avem acum de-a face cu o dublă eclipsă; de soare şi de lună, aceasta devenind invizibilă, ca la lună nouă. Şi aceasta deoarece în cazul unei eclipse de soare este imposibil să avem simultan şi luna plină, ambii luminători găsindu-se pe aceeaşi parte, sau emisferă, luna fiind în dreptul soarelui. Situaţia continuă până la ceasul 9 (15), după care soarele îşi continuă drumul său către apus (la echinocţiul de primăvară ceasul 12, adică 18), iar luna se întoarce în poziţia opusă, adică la răsărit, devenind din nou lună plină.

Orizontul „simţit” este orizontul ce poate fi observat din punctul de vedere al unui observator aflat undeva pe pământ. Orizontul „gândit” este identic cu ecuatorul pământesc şi ceresc, şi desparte cele două emisfere pământeşti şi cereşti.  O confirmare în puţine cuvinte o vom găsi şi în Vieţile Sfinţilor la 3 octombrie, prăznuirea Sfântului Dionisie Areopagitul: „Însă, vrând să se ştie desăvârşit, s-a dus în părţile Egiptului, în cetatea ce se numeşte Heliopolis, pentru că acolo erau demult dascăli învăţaţi; şi de la dânşii a deprins, împreună cu prietenul său Apolofan, meşteşugul citirii stelelor. Însă a fost o zi în care soarele, nerăbdând să-L vadă pe Domnul Iisus Hristos răstignit pe cruce pentru mântuirea noastră, la amiază s-a întunecat şi şi-a ascuns lumina  vreme de trei ceasuri. Iar Dionisie, mirându-se, a zis: «Sau Dumnezeu, Ziditorul lumii, pătimeşte, sau lumea aceasta văzută se sfârşeşte.» Acestea le-a grăit din Duhul lui Dumnezeu pentru patima Stăpânului, iar nu după înţelepciunea veacului acestuia.”

Eclipsa de lună nu poate avea loc niciodată în timpul fazei de lună plină după cum este explicat acest fenomen la Sfinţii Părinţi şi în astronomie: „Soarele şi luna eclipsează… Soarele eclipsează atunci când luna, ca un zid despărţitor, îl umbreşte şi nu-i dă voie să ne trimită lumina. Aşadar, cât de mult va acoperi luna soarele, atât de mare este şi eclipsa. Să nu te miri dacă luna este mai mică. Fiindcă unii spun că şi soarele este cu mult mai mare decât pământul…, dar cu toate acestea de multe ori îl acoperă un nor mic, sau chiar o colină sau un zid.” (Sf. Ioan Damaschin Dogmatica)

„Eclipsele lunii şi ale soarelui”

Uneori luna se întunecă prin un disc umbros ce se întinde peste dânsa de către răsărit, şi aşa o întunecare a ei poate să fie ori totală, ori parţială. Fenomenul amintit se numeşte eclipsa (εκλειψις), întunecimea lunii». El se întâmplă totdeauna numai în timpul lunii pline şi se produce prin aceea că luna din când în când intră în umbra pământului. Acesta adică, un corp opac nestrăveziu, este luminat pe partea cu care este îndreptat spre soare şi aruncă numai decât umbră în partea opusă. Pentru că pământul este mai mic decât soarele, umbra lui trebuie să aibă figura unui con. Periferia pământului este baza conului acestuia. Razele soarelui nu străbat în umbra aceasta conică a pământului, şi deci luna, intrând într-însa, dispare dinaintea ochilor noştri şi noi o vedem întunecându-se. Întunecimea lunii este totală, sau parţială, dacă luna se cufundă de tot, sau numai în parte în acea umbră. Osia umbrei cade în planul eclipticei şi nimereşte pe aceasta în un punct ce este diametral opus soarelui. Am avea aşadar la fiecare lună plină o întunecime totală a lunii, dacă cerul acesteia ar cade cu ecliptica în unul şi acelaşi plan. Dar acestea stau pieziş una faţă de cealaltă, făcând un unghi de vreo câteva grade. Deci întunecimile lunii se pot întâmpla numai atunci, când luna stă în timpul opoziţiei sale cu soarele în, sau aproape de unul din cele două noduri ale orbitei sale, adică din cele două puncte în care cerul său se taie cu ecliptica, aşa că o linie ce am trage dela pământ la soare ar coincide aproape cu linia nodurilor a căii lunare. Iar dacă luna în timpul opoziţiei nu se află aproape de unul din nodurile amintite, încât linia nodurilor se abate mult dela linia dintre soare şi pământ, atunci luna în cursul său nu poate să între în umbra pământului, ci trece mai departe ori peste, ori sub numita umbră, şi prin urmare nu are loc o eclipsă a ei.

În timpul lunii noi se întâmplă câte odată o «eclipsă a soarelui». Cauza fenomenului acestuia este negreşit luna ce se află atunci între pământ şi soare. Acesta din urmă însă nu se întunecă în înţelesul propriu al cuvântului, ci numai se acoperă. Se înţelege că luna care este mai mică decât pământul şi cu mult mai aproape de acesta decât soarele poate să acopere pe cel din urmă totdeauna numai pentru o parte relativ mică a suprafeţei celui dintâi, şi că pentru fiecare loc se întâmplă începutul, mediul, sfârşitul şi gradul întunecimii în chip diferit. La o eclipsă totală a soarelui, dunga din suprafaţa pământului în care se observă întunecimea poate să fie cel mult 30 de mile de lată; de aceea se şi întâmplă pentru un loc oarecare al pământului întunecimi de soare mai rar decât de lună, dacă şi peste tot se întunecă soarele mai adeseori decât luna. Cum că nu fiecare conjuncţie aduce cu sine o întunecime a soarelui, este iarăşi o urmare a înclinaţiei căii lunare pe ecliptică. Precum nu se întâmplă la fiecare lună plină o eclipsă de lună, tot aşa nici la fiecare lună nouă o eclipsă de soare, pentru că luna de multe ori se depărtează de ecliptică aşa de mult, că umbra ei în cele mai multe rânduri trece peste, sau sub pământ fără ca să-l nimerească pe acesta. O eclipsă de soare poate să se facă numai atunci, dacă luna stă în timpul conjuncţiei sale cu soarele de tot aproape de ecliptică, sau cu alte cuvinte dacă luna nouă cade într-un timp, când linia nodurilor a căii lunare este aproape coincidentă cu linia imaginară trasă dela pământ la soare.

Împrejurarea că atât eclipsele soarelui cât şi cele ale lunii se întâmplă în apropierea cercului pe care îl parcurge soarele în cursul său anual a dus la numirea cercului acestuia cu numele: «ecliptică», ce înseamnă: calea întunecimilor.” (prelucrare după prof. C. Popovici)

Am redat pe larg relatarea acestei minuni ce cuprinde, aşa cum se vede, mai multe mişcări şi evenimente astrale suprafireşti, aşa cum sânt descrise de către Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Nicodim Aghioritul. Şi dacă nici pe aceşti Sfinţi nu îi vor crede, atunci nu vor crede „nici de s-ar scula cineva din morţi”. (Luca XVI, 31)

Material realizat de Pr. Dan Bădulescu

[1] Eclipsele

[2] Adică păgân, n. red.