La prima Conferinţă Panortodoxă de la Rodos din septembrie 1961 s-a propus Bisericilor Ortodoxe Autocefale să pregătească un Sfânt şi Mare Sinod Ortodox şi s-a întocmit o lungă listă de teme (vreo 150), în care ar avea să se pronunţe acest Sinod. În scopul acesta Bisericile Ortodoxe au format o comisie pregătitoare, care s-a întrunit pentru prima dată la Chambesy (Elveţia), în iulie 1968, şi a repartizat şase din temele fixate la Rodos în 1961 diferitelor Biserici pentru a le studia şi a întocmi referate asupra lor.

Aceste teme au fost:

Revelaţia divină
Participarea mai activă a mirenilor la viaţa Bisericii
Adaptarea posturilor la cerinţele epocii noastre
Impedimente la căsătorie
Calendarul şi Pascalia
Iconomia în Biserica Ortodoxă.

Aceste referate au fost prezentate comisiei pregătitoare în sesiunea ei din iulie 1971, întrunită tot la Chambesy. După ce aceasta le-a aprobat cu unele modificări, le-a publicat, cerînd din partea tuturor cercurilor ortodoxe să-şi spună părerea asupra lor. După aceasta urma să se repartizeze Bisericilor, într-un ritm mai grăbit, alte teme spre studiu, din cele propuse la Rodos în 1961, pentru noi discutări ale lor în comisia pregătitoare. Paralel avea să se întrunească şi Conferinţa panortodoxă presinodală pentru definitivarea textelor propuse prin comisia pregătitoare.

Între timp din multe cercuri ortodoxe s-au formulat critici la adresa listei de teme propuse de prima Conferinţă Panortodoxă de la Rodos. Comisia pregătitoare însăşi, în sesiunea din iulie 1971 de la Chambesy a exprimat în unanimitate dorinţa ca prima Conferinţă Panortodoxă presinodală să purceadă la revizuirea catalogului temelor Sfîntului şi Marelui Sinod al Bisericii, alcătuit de cea dintîi Conferinţă Panortodoxă de la Rodos din 1961. Dar criticii acestui catalog de teme nu s-au mulţumit să ceară numai revizuirea lui, ci mulţi din ei au cerut părăsirea lui completă. S-au auzit chiar glasuri care au opinat că un Sinod Ortodox în timpul de faţă ar produce mai mult rău decît bine, adîncind anumite sciziuni existente în prezent în Ortodoxie (Arhimandritul Iustin Popovici din Iugoslavia).

Cele mai multe voci nu sînt de acord însă cu renunţarea totală la ideea unui Sinod, ci cer numai o altfel de metodă în pregătirea lui şi alte teme pentru acest Sinod. Teologul ortodox francez Oliver Clement crede că Sinodul preconizat, întrunindu-se într-un timp cînd nu un punct sau altul al credinţei este felurit înţeles, ci toată credinţa creştină este pusă în joc, va trebui să formuleze într-un mod scurt şi sintetic, cu forţă şi simplicitate, ceea ce uneşte pe ortodocşi şi constituie esenţa creştinismului, sensul lui pentru mîntuirea lumii; să formuleze nu numai teoretic creştinismul, ci şi modul lui de a fi trăit. Deci să fie un «Sinod apostolic şi pastoral». Formularea credinţei trebuie să fie «un mare strigăt al credinţei şi al bucuriei, marea experienţă a iubirii mai tare ca moartea, pe care martirii au pecetluit-o cu sîngele lor şi Sfinţii cu transfigurarea lor».

În formularea modului de trăire a credinţei, Olivier Clement crede că trebuie stabilită metoda cum să se facă din parohie o «comunitate vie». Ar trebui create parohii mai mici; de asemenea ar trebui micşorate eparhiile, pentru ca «episcopul să nu mai fie un administrator, ci un părinte». Parohia trebuie să redevină în fapt o comunitate euharistică. Liturghia trebuie să devină, din spectacol, «lucrare comună». Trebuie discutat cum s-ar putea face ca dispoziţiile canonice să nu mai fie nici ignorate, nici dispreţuite, nici sacralizate, pentru a depăşi atît un spiritualism dezincarnat, cît şi un formalism iudaizant («Contacts» nr. 76, 1971/4).

În continuare Olivier Clement se ocupă cu metoda de pregătire a Sinodului. Conform dorinţei sale de a întări viaţa de comuniune în sânul Bisericii, dar şi Duhul comunitar-sobornicesc al Ortodoxiei, Olivier Clement socoteşte că trebuie asociat la pregătirea Sinodului în mod larg poporul credincios. Trebuie dată poporului credincios spre meditat o listă de teme clare şi esenţiale ale viitorului Sinod. Reuniri de teologi, de preoţi, de monahi, de tineret, de laici, trebuie să discute aceste teme şi să-şi exprime dorinţele. În aceste întruniri trebuie să se adune reprezentanţi ai Bisericilor surori. Sinodul trebuie pregătit de asemenea prin rugăciunea pentru el introdusă la orice slujbă religioasă. Trebuie să se creeze în acest timp o vie comuniune pe linie orizontală şi verticală (între episcopii, preoţi, laici). În această lucrare de pregătire, fiecare membru al Bisericii îşi va redescoperi responsabilitatea pentru Biserică (Ibidem).

O critică severă a listei de teme propusă pentru viitorul Sinod de prima Conferinţă Panortodoxă de la Rodos (1961), a făcut Prof. Stelianos Papadopoulos de la Facultatea de teologie din Atena, în revista «Grigorie Palamas», nr. 630, iulie-august 1972, p. 283-292. Redăm punctele acestei critici după rezumatul din «Episkepsis», nr. 72, din 3 octombrie 1972. El critică lungimea acestei liste. Fiecare Sinod Ecumenic era convocat pentru a rezolva o singură problemă teologică, presupunîndu-se admisă credinţa în învăţătura generală a Bisericii. Lista aceasta pune în discuţie tot conţinutul credinţei. Oare ne îndoim noi în toate aceste puncte? Sau avem o credinţă eronată în toate? Totuşi Prof. Papadopoulos nu socoteşte că această lungă listă de teme a fost alcătuită dintr-o îndoială în ele, ci din dorinţa de a se redacta un manual al credinţei ortodoxe, pentru a pune de acord pe ortodocşi în toate detaliile. Faţă de această tendinţă, Papadopoulos obiectează:

-Credinţa şi viaţa Bisericii n-au nimic a face cu manualele, ci cu definiţiile, care reprezintă experienţa divinului, cu totul străină de spiritul scolastic.
-Niciodată în cursul secolelor Biserica Ortodoxă nu s-a gîndit să redacteze într-un sinod un manual al credinţei, socotind suficiente Crezul, definiţiile dogmatice, canoanele sinoadelor şi ansamblul Tradiţiei. Dacă nu mai avem încredere în această experienţă, sau vom deveni un corp static, sau vom inaugura o altă tradiţie, comportînd noi experienţe.
-Sinoadele au evitat să abordeze credinţa într-o manieră detaliată şi scolastică, pe de o parte pentru că aceasta e o metodă străină de natura credinţei, pe de alta pentru că ar duce sigur la noi schisme şi secte.
-Argumentul cel mai decisiv contra listei de la Rodos este că corpul Bisericii nu a cerut-o şi chiar după redactare n-a arătat nici un interes pentru ea. Întocmirea acestei liste nu s-a inspirat din Tradiţia Bisericii, ci din influenţe străine. Un Sinod Ortodox care s-ar pronunţa în atîtea probleme, în texte largi, n-ar face decît să imite Conciliul Vatican II, ale cărui decrete constituie tot atîtea manuale de teologie. Deosebirea ar fi doar că Sinodul Ortodox ar redacta un mai mare număr de manuale.

O comisie de lucru al lui «Syndesmos» – Asociaţia Mondială a Mişcării Tineretului Ortodox – reunită între 24 şi 28 august 1972, la Chambesy, pentru a pregăti Conferinţa acestei organizaţii din februarie 1973, a decis ca la această Conferinţă să aducă prin hotărîrile ei «o umilă contribuţie la pregătirea Sfîntului şi Marelui Sinod Ortodox». Comisia a fost de părerea, pe care am văzut-o exprimată de Olivier Clement, că la pregătirea acestui Sinod trebuie să participe păturile largi ale poporului credincios, începînd cu comunităţile sale euharistice locale, care sînt parohiile, dar şi în reuniuni la care să participe reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe. Comisia, declarînd că agenda de la Rodos din 1961 şi rapoartele comisiei pregătitoare de la Chambesy din 1971 sînt inadecvate, a recomandat pentru discuţie, în Conferinţa din februarie 1973, următoarele puncte ca teme pentru viitorul Sinod: 1.Eclesiologia ortodoxă şi reînnoirea parohiei; 2.Eclesiologia ortodoxă şi structura manifestării unităţii ortodoxe pe scară mondială; 3.Sinodul – natura, necesitatea, agenda lui; 4.Diaspora ortodoxă («Episkepsis», nr. 72 din 3.X.1972).

Propuneri pentru o nouă metodă de pregătire a viitorului Sinod se cuprind şi într-un memoriu înaintat de cinci profesori de la Facultatea de teologie din Atena (P. Bratsiotis, P. Trembelas, Const. Murafidis, Andrei Teodoru şi Nic. Barsiotis) Sfîntului Sinod Grec. În acest memoriu se fac unele observaţii critice asupra raportului despre iconomia bisericească, aprobat de comisia interortodoxă pentru pregătirea viitorului sinod în sesiunea din iulie 1971 (Ἡ ἐκκλησιαστικὴ οἰκονομία, Atena, 1972) şi în general se afirmă că în rapoartele aprobate de acea comisie se constată „lipsa unei cercetări conştiincioase, ceea ce se datorează influenţei directe a criteriilor epocii noastre confuze, prin tendinţele ei sincretiste”. (Lăsăm unui specialist sarcina de a cerceta obiecţiile împotriva raportului despre iconomie, pentru a stabili dacă nu cumva unele din aceste obiecţii răstălmăcesc anumite expresii ale raportului, iar altele reprezintă o poziţie mai riguroasă decît doctrina Sfinţilor Părinţi şi practica Bisericii).

Referitor la o nouă metodă de pregătire a viitorului Sinod, cei cinci profesori de la Atena spun: «Sîntem de părere că pentru ca Sinodul să atingă scopurile sale, pregătirile trebuie să se facă departe de teoriile actuale, corozive pentru duhul Ortodoxiei, teorii care sînt propagate din mediile Mişcării Ecumenice şi anume în întorsătura ei recentă (Comprehensiveness, Teoria ramurilor, Vestigia, Cadrilaterul Lambeth). Pregătirea trebuie încredinţată unor echipe de experţi care să beneficieze de un timp adecvat pentru a face un studiu, ce va dura desigur un timp lung, asupra fiecărei teme, ca să se poată realiza în privinţa ei o clarificare de sine şi formulare deplin ortodoxă».

Fiecare temă trebuie dată unui specialist, care după ce o va studia va supune rezultatul muncii sale unei echipe şi aceasta va face propunerile sale comisiei interortodoxe pentru pregătirea Sinodului. Trebuie revizuită apoi lista de teme propusă la Rodos în 1961. Sinodul nu trebuie să se ocupe cu probleme teoretice, care nu privesc în mod direct activitatea Sfintei Biserici luptătoare în această lume: «Se poate oare convoca azi un mare Sinod al Bisericii Ortodoxe fără a pune pe tapet problema primatului papal, a reformei, a teoriilor susmenţionate, sau hirotonia femeilor etc. şi aceasta într-o epocă cînd se vorbeşte atîta de ele în cadrul dialogului?»

La sfîrşitul anului 1972 tînărul teolog grec Panaghiotis Nellas conducătorul Biroului pentru studii teologice şi pentru pregătirea Sinodului, înfiinţat de Sfîntul Sinod al Bisericii Greciei, a publicat un mic, dar foarte dens studiu intitulat : «Sfîntul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Gînduri despre abordarea teologică şi despre pregătirea lui» (Ἡ ἁγία καὶ μεγάλη Σύνοδος τῆς ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας, Salonic, 1972). Nellas socoteşte şi el că lista temelor de la Rodos (1961) şi materialul pregătit de Comisia interortodoxă pregătitoare nu are nici o legătură cu spiritul Ortodoxiei. Un Sinod Ortodox întrunit în timpul nostru trebuie să aibă un scop întreit [sublinierea ne aparţine, întrucît rezonăm întru totul cu cele trei puncte prezentate de Nellas şi de pr. Stăniloae – n.n]:

«Întîi, să anunţe lumii din nou dragostea lui Dumnezeu faţă de lume». Ne bucurăm că în aceasta autorul consună cu ceea ce a propus şi semnatarul acestor pagini (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – n.n.), în două expuneri făcute la un cerc al tinerilor teologi din Atena în primăvara anului 1971 şi în toamna anului 1972, ca şi într-o expunere făcută înaintea Sfîntului Sinod Grec (29 septembrie 1972). Sinodul va trebui «să explice prin cuvinte şi realităţi contemporane taina iubirii celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi ca modelul, fundamentul şi scopul lumii, urmărit prin mîntuire». Aceasta ar fi o reală revelaţie a lui Dumnezeu pentru lumea de azi. Biserica nu e ceva exterior, ci este, în esenţa ei, modul nou al lumii, relaţia nouă a lui Dumnezeu cu lumea, modul teandric al creaţiei.

Al doilea scop al Sinodului ar fi să dezvăluie semnificaţia tainei întrupării lui Hristos pentru lume azi, arătînd că El S-a făcut Om pentru a iubi şi pe oamenii de azi, ca să facă Trup al Său şi epoca noastră. Aceasta ar fi baza unei interpretări moderne a hristologiei. Pe temelia acestei hristologii s-ar putea clădi şi rezultatele ştiinţelor antropologice moderne.

Al treilea scop ar fi să arate cum elementele şi realizările epocii noastre ar putea, încadrate şi înălţate în Trupul lui Hristos, să devină Biserică.

Nellas discută apoi unele probleme interne ale Bisericii Ortodoxe de azi. Trebuie să se redescopere sensul spiritual al postului, dar să se ţină seama şi de condiţiile schimbate ale vieţii de azi. Diaspora trebuie tratată într-un mod care, nedispreţuind realitatea noii conştiinţe a naţiunilor, să vadă depăşirea despărţirii dintre ele în Biserica lui Hristos. Sinodul trebuie să ia în considerare noi reforme şi probleme ale vieţii sociale: deplasarea credincioşilor în masă de la sat la oraş, apariţia marilor oraşe, situaţia femeii. În atitudinea faţă de aceste probleme s-au ivit între ortodocşi deosebiri foarte adînci. Aceste situaţii noi pun probleme serioase pentru adaptarea cultului, a canoanelor la aceste noi împrejurări. Dar aceste adaptări nu trebuie făcute după modele străine, ci dintr-o înţelegere duhovnicească a Ortodoxiei. Sinodul viitor va trebui […] să îngăduie cu iconomie ceea ce se poate îngădui şi să anatematizeze ceea ce e eretic, sau catastrofal pentru om.

Tema cea mare a Sinodului va trebui să fie Revelaţia. E necesară promovarea hotărîtă a exprimării dogmatice a credinţei apostolice. Sinodul viitor va trebui să proclame ca dogmă învăţătura despre deosebirea între fiinţă şi energiile necreate, aprobată de Sinodul din 1351 şi să pună în evidenţă concluziile ce decurg din ea.

E de acord şi Nellas că pregătirea Sinodului e o chestiune a întregii Biserici. Se recomandă o serie de modalităţi ale acestei pregătiri, prin studii în reviste, prin discuţii în întîlniri etc. «Biroul pentru studiul teologic şi pentru pregătirea Sinodului», creat pe lîngă Sfîntul Sinod al Bisericii greceşti îşi va aduce şi el contribuţia la această pregătire, promovînd astfel de studii şi de schimburi de opinii. Dar cîte un astfel de «Birou» ar trebui să se creeze pe lîngă fiecare Biserică locală. Iar între ele va fi necesară o colaborare. Nu se poate vorbi acum de o convocare a Sinodului, ci numai de o pregătire a lui. Dar această pregătire trebuie să se facă ea însăşi în mod sinodal, sobornicesc-comunitar.

La sfîrşitul lui decembrie 1972, cîţiva teologi greci din Atena (Prof. Nissiotis, Prof. L. Fridas, Prof. S. Papadopoulos, N. Constantinidis), împreună cu teologul rus Scobei, invitaţi la Chambesy de Mitropolitul Damaschinos Papandreu, directorul Centrului Patriarhiei Ecumenice din acea localitate (fusese invitat şi subsemnatul dar a evitat să facă această călătorie în plină iarnă), au propus două teme generale pentru viitorul Sinod: Omul după Hristos şi Unitatea Bisericii. Aceste teme le-au subdivizat în mai multe puncte. Iată toată tematica propusă de aceşti teologi. Ea preia unele din temele propuse de conferinţa Panortodoxă de la Rodos (1961), dar le încadrează într-o viziune mai duhovnicească, căutîndu-le un sens pentru credinciosul contemporan :

I Omul după Hristos: Poziţia de bază a antropologiei ortodoxe (Concepţia şi poziţia de azi); Viaţa «în Hristos»: Adunarea euharistică şi parohia; O nouă structurare a parohiilor şi asistenţa parohială, Reînnoirea cultului; Noua experienţă a harismelor (laicii); Spiritualitatea ortodoxă; Sfintele Canoane azi; Asceza ortodoxă (postul», monahismul); Căsătoria după Hristos; Creştinul în lume; Importanţa secularizării; Creştinul confruntat cu problemele justiţiei sociale, discriminării rasiale şi stabilităţii păcii; Evanghelizarea şi misiunea azi.

II Unitatea Bisericii: Organizarea Bisericii Ortodoxe: Relaţia Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale între ele şi cu Patriarhia Ecumenică; Organizarea sinodală a Bisericilor Autocefale şi Autonome după tradiţia canonică ortodoxă; Autocefalia în Biserica Ortodoxă; Problema diasporei ortodoxe în lumea întreagă; Chestiunea calendarului; Schismele existente în Biserica Ortodoxă; Biserica Ortodoxă şi relaţiile sale cu restul lumii creştine: Unitatea Bisericii după Tradiţia ortodoxă; Problema comuniunii (Koinoniei) Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici şi confesiuni.

Apreciem prima temă principală ca pe una ce răspunde într-adevăr unei necesităţi a Bisericii de a se face înţeleasă în timpul nostru şi de a face mai eficientă lucrarea ei. Punctul 2 al a al acestei părţi propune metode mai adecvate pentru lucrarea Bisericii în timpul nostru, iar chestiunile necesită de fapt o abordare în lumina unei antropologii mai aprofundate. Aceste chestiuni nu trebuie văzute numai prin prisma unei promovări a comodităţii umane. Fiinţa umană în general şi omul credincios în special devine puternic şi prin nişte eforturi. Altfel se slăbănogeşite din ce în ce mai mult. Eforturile descoperă şi actualizează în natura umană nişte forţe pe care timpul modern le ignoră aproape cu totul.

Ni se pare însă că pct. II nu pune problema lumii în toată seriozitatea ei. Aici ar trebui să se schiţeze viziunea scopului urmărit de Dumnezeu cu lumea sau planul mîntuirii, cu perspectiva eshatologioă şi cu tendinţa spre progres a lumii. Partea a doua ni se pare că cuprinde prea multe chestiuni organizatorice lipsite de importanţă. Nu credem că constituie o problemă definirea autocefaliei Bisericilor naţionale sau chestiunea relaţiilor lor cu Patriarha Ecumenică. Relaţiile între Bisericile; Ortodoxe Autocefale sînt statornicite prin tradiţie în spiritul sobornicesc propriu Ortodoxiei. Acestui spirit îi este străin orice centralism. În frăţietatea acestor Biserici se respectă ordinea onorifică a vechimii, cu un drept de iniţiativă recunoscut Patriarhiei de Constantinopol. În acest spirit al frăţietăţii soborniceşti a Bisericilor Autocefale naţionale, tradiţia statornicită în epoca contemporană a rezolvat şi problema diasporei ortodoxe după următoarele principii:
-Orice grup naţional format din emigranţi ortodocşi într-o ţară neortodoxă se află într-o dependenţă spirituală şi canonică de Biserica sa mamă, cu excepţia grupurilor greceşti, care indiferent din ce autocefalie greacă au emigrat, depind de Patriarhul de Constantinopol.
-Grupurile ortodoxe formate în mijlocul unor naţiuni din membrii acelor naţiuni, sau al unora care nu aparţin unor Biserici Ortodoxe naţionale, pot să-şi aleagă în mod liber legătura lor canonică şi spirituală cu o Biserică Ortodoxă Autocefală, în funcţie de diferite împrejurări (origine misionară, afinitate lingvistică etc).
-Dependenţa aceasta e necesară pînă cînd grupurile naţionale de la punctul de mai sus s-au consolidat din punct de vedere numeric şi ierarhic-organizatoric în aşa măsură că pot deveni Biserici autocefale sau independente proprii. Această situaţie o pot cîştiga şi grupurile naţionale care depind de vreo Biserică autocefală prin naţionalitatea lor, atunci cînd îşi pierd caracterul lor naţional, dar devin suficient de consolidate pentru a avea o organizare sinodală proprie.

În ce priveşte «schismele» în Ortodoxie, ele se reduc la una singură, la cea provocată de calendar. Ea n-are un caracter profund şi după ce Bisericile Ortodoxe Autocefale s-ar hotărî toate să aplice calendarul îndreptat, conform deciziei Conferinţei Interortodoxe din 1923, s-ar resorbi treptat. [Aici părerile Sfinţilor Părinţi diferă – n.n.]

Nu ştiu ce s-a intenţionat prin chestiunea «Koinoniei», aflată între aceste propuneri. Dacă e vorba de o «koinonia euharistică», ea e rezolvată de mult prin doctrina şi practica Ortodoxiei. Mai amintim că celelalte sciziuni din sinul Ortodoxiei se reduc la ieşirea unor grupuri ortodoxe naţionale emigrate din ascultarea de Bisericile-mame, din motive politice, şi ca atare ele au un caracter trecător. Poate că chestiunea iconomiei ar putea să uşureze drumul spre unirea Bisericilor. Auzim că grupul amintit de teologi a propus eliminarea ei, pe motiv că «iconomia» prin însăşi noţiunea ei refuză orice determinare. Nu ni se pare că e chiar aşa. Nu se poate aplica iconomia în orice condiţii (de exemplu nu se pot primi fără Botez în Ortodoxie cei ce n-au fost botezaţi [ortodox] în numele Sfintei Treimi).

De asemenea numiţii teologi au propus eliminarea temei Revelaţiei (cu sub-temele Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie), pe motiv că aceasta ar însemna că se încearcă din nou discutarea învăţăturilor stabilite. Dar depinde sub ce aspect se abordează această temă. Dacă se repetă vechile formule scolastice, e de fapt inutil să se vorbească despre ea la Sinod. Dar revelaţia, Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie se pot pune într-o nouă lumină, ca mijloace şi ca expresii ale Sfîntului Duh, şi în acest caz ar putea deschide căi de apropiere între Biserici[le autocefale -n.n.].

Precum se vede, opiniile privitoare la modul de pregătire şi la temele viitorului Sinod sînt uneori contradictorii, dar toate sînt de acord că lista de la Rodos trebuie revăzută. La 29 septembrie 1972, subsemnatul am făcut, la invitaţia Prea Fericitului Arhiepiscop Ieronim al Atenei şi al întregii Elade, în faţa Sfîntului Sinod grec, expunere asupra orizontului spiritual al viitorului Sfînt şi Mare Sinod Ortodox. Expunerea reprezenta reflexiunea subsemnatului asupra acestei teme pînă în acel moment. Între timp reflexiunea aceasta s-a precizat şi s-a nuanţat. Din opiniile ce s-au făcut auzite între timp, mi-am dat seama că viitorul Sinod va avea să se înscrie, prin felul cum va vedea realitatea Bisericii, a lumii, a omului şi metodele de activitate în ea, pe o linie de continuare a ultimelor mari clarificări dogmatice şi spirituale ce s-au produs în Ortodoxie prin Sinoadele secolului al XlV-lea, relativ la energiile divine necreate, ţinînd seama şi de legătura pe care teologia bizantină din secolele al XLI-lea — al XV-lea şi teologia ortodoxă mai nouă a descoperit-o între Duhul Sfînt, şi între aceste energii şi mişcarea istoriei spre un scop final, printr-un progres în ameliorarea relaţiilor umane şi în sensibilizarea spirituală a fiinţei umane pentru Dumnezeu.

Pavel Evdochimov spune: «în secolul al IV-lea Biserica formulează adevărul axial al teologiei trinitare. În timpul primelor opt secole se asistă la ciclul hristologic, care lasă loc în secolul al IX-lea ciclului pnevmatologic. Acesta din urmă, prin isihasm ajunge la punctul său culminant din secolul al XIV-lea şi-şi află armătura sa dogmatică în învăţătura Sfîntului Grigorie Palama şi în definiţiile Sinoadelor din Constantinopol. Adagiul patristic: «Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu», pune «înduimnezeirea» fiinţei umane ca scop final al mîntuirii. El primeşte aprofundarea decisivă la lumina teologiei Duhului Sfînt şi a doctrinei despre energiile divine» (L’Esprit Saint dans la tradition orthodoxe, Paris, Cert, 1969, p. 60). Dar încă prin teologia Sfîntului Maxim Mărturisitorul şi prin decizia Sinodului al VI-lea ecumenic referitor la cele două energii în Hristos, se începuse trecerea de la hristologie la pnevmatologie, accentuată apoi prin învăţătura despre icoane, a Sinodului al VII-lea Ecumenic şi prin pnevmatologia Sfîntului Simeon Noul Teolog din secolul al XI-lea.

Viitorul Sinod va avea să continue şi să precizeze aspectul pnevmatologic al Revelaţiei, al Bisericii, al mîntuirii, al întregului creştinism, nu numai în aspectul său doctrinar, ci şi în toate consecinţele lui practice (metode de înduhovnicire a cultului, a practicii pastorale şi a vieţii creştine. De-abia aceasta va aduce o înnoire adevărată în Biserică). Duhul Sfînt face pe Dumnezeu transparent, face să fie experiat ca transparenţă sacră, ca putere de alt ordin decît puterea lumească, ca realitate dinamică şi creatoare de comuniune şi de sfinţenie. Duhul Sfînt pune în relief noi adîncimi şi aspecte ale întregii învăţături şi vieţi creştine, pentru că face posibile adinci modificări şi îmbunătăţiri ale vieţii noastre, prin restabilirea şi dinamizarea acestei vieţi şi a relaţiei noastre cu Dumnezeu.

Viitorul Sinod va trebui să tragă toate aceste concluzii din punerea în relief a rolului Sfîntului Duh în mîntuirea noastră. Reflexiunea teologică a întregii Biserici va trebui să se concentreze asupra Duhului Sfînt şi lucrării Sale în Biserică, în perioada de pregătire a Sinodului, însemnînd ea însăşi o pnevmatizare a vieţii bisericeşti. Sinodul viitor va trebui să stabilească măsuri pentru accentuarea aspectului Bisericii ca comuniune de rugăciune şi de iubire, de realitate transparentă pentru sacru, de loc de trăire a lui Dumnezeu ca putere mai presus de fire. El va face să se declanşeze prin aceasta eforturi pentru ridicarea înţelegerii şi a convieţuirii umane peste tot pe noi trepte. El va aduce prin aceasta un aport însemnat pentru întărirea năzuinţelor de pace, de înfrăţire între oameni şi popoare. Va dinamiza progresul uman pe această linie etică suitoare, prin indicarea sensului eshatologic al progresului. Aceasta va da şi o nouă înţelegere a disciplinei canonice a Bisericii, făcînd-o să fie văzută ca mijloc de desăvîrşire umană a credincioşilor.

În răsărit s-a păstrat totdeauna înţelegerea creştinismului ca preocupare în primul rînd pnevmatologică, ca factor de înduhovnicire, de sensibilizare a credincioşilor pentru Dumnezeu şi pentru taina umană a semenilor şi în acest sens ca factor creator de comuniune şi de promovare a progresului societăţii umane. Occidentul catolic a lunecat spre înţelegerea creştinismului în primul rînd ca doctrină raţională şi ca putere politică, iar cel protestant spre nesocotirea totală a creştinismului ca putere de înduhovnicire umană şi în consecinţă ca factor de comuniune. Ortodoxia va trebui să reamintească prin viitorul Sinod că creştinismul este în primul rînd un factor de înduhovnicire, o lucrare a Duhului lui Hristos în lume şi de sensibilizare umană pentru Dumnezeu şi pentru realitatea semenilor.

(sfîrşitul părţii I)