„Şi – după cum proorociile arătau Fariseilor şi Saducheilor că Hristos venise, ei necrezînd – tot aşa şi astăzi: în timp ce semnele arată că vom intra în epoca lui Antihrist, omenirea doarme liniştită” (Dimitriu Scartsiuni).[1]

Spuneam în cuvîntul de început că Dumnezeu, în marea Sa purtare de grijă, nu ne lasă fără cunoştinţa a ceea ce ni se întîmplă în acest răstimp dat spre pocăinţă neamului omenesc, răstimp pe care îl numim „istorie”. Astfel, descoperirea ce i s-a dat Sfîntului Ioan Teologul, pe care el a aşezat-o în scris în cartea Apocalipsei, este (în cea mai mare parte) răspunsul la o întrebare firească, aceea pusă de ucenici: „Spune-ne (…) cînd vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului?” (Matei 24:3). La care Mîntuitorul le-a răspuns: „De ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici Îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36). Căci Dumnezeu-Fiul le ştie pe toate, deci şi cînd va fi sfîrşitul. Ca om însă, nu ştie aceasta, fiindcă firii omeneşti nu i-ar folosi.[2] Şi tot Mîntuitorul ne spune de ce: ca să fim cu grijă: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. Aceea cunoaşteţi: că, de-ar şti stăpînul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata, că Fiul Omului va veni în ceasul în care nu gîndiţi” (Matei 24:42-44).

Aşadar, Mîntuitorul nu dezvăluie „ziua şi ceasul”. În schimb, spune semnele după care vom cunoaşte vremea sfîrşitului şi a celei de a doua Sa veniri, între care este acesta: „Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să-i amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Şi, într-adevăr, hristoşi mincinoşi, adică anti-hrişti, au fost mulţi, de la Simon Magul[3], care se numea pe sine „puterea cea mare a lui Dumnezeu”, şi pînă la „înlocuitorii («vicarii») de Dumnezeu”, papii Romani apostaţi. Iar Antihristul cel mare, în vremea căruia se va petrece sfîrşitul, este proorocit de Mîntuitorul prin Pavel, care zice că Hristos nu va veni a doua oară „de nu va veni mai întîi apostasia şi de nu se va descoperi mai întîi omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul, care se va înălţa mai presus de tot ce Se zice sau Se cinsteşte ca Dumnezeu, încît să şadă el în Biserica lui Dumnezeu ca Dum­nezeu, arătîndu-se pe sine-şi că este Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:3, 4).

Deci cine va fi Antihristul? Acel „Mesia”, văzut de Iudei ca împărat pămîntesc, sub al cărui sceptru ei ar urma să refacă o aşa-zisă „împărăţie a lui David” şi, mai tîrziu, să stăpînească lumea. Pe Antihrist l-au vrut Iudeii de la bun început, şi de aceea „L-au ucis [pe Hristos] din mînie şi dezamăgire, căci El propovăduia ca să audă toţi: «Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta!» (Ioan 18:36). Hristos nu S-a învoit să fie împărat pămîntesc, cum ar fi vrut Satana (Matei 4:5-7) şi cum îşi închipuiau acum Iudeii. Aceasta era destul ca să umple inima lor de ură şi mîinile lor de unelte ucigătoare. De atunci, ei îl aşteaptă pe «Mesia al lor», aşadar un împărat a toată lumea, care este Antihrist, căruia îi pregătesc drumul. […] Din clipa în care Evreii, care-L aşteptau pe Mesia, L-au răstignit pe Dumnezeu-omul Hristos, a început numărătoarea inversă pentru venirea lui Antihrist” (DIM). El este acela despre care Hristos a spus: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Matei 5:43). Pînă la pogorîrea Sfîntului Duh, înşişi ucenicii L-au asemuit pe Hristos cu Antihristul, întrebîndu-L: „Doamne, oare în anul acesta vei aşeza Tu la loc împărăţia lui Israil?” (Faptele Apostolilor 1:6).[4] Precum s-a spus mai înainte, Antihristul este „hristosul” aşteptat de „Hiliasm” („Milenarism”, erezie iudaică), de care vorbea Cuviosul Averchie (vezi în text, capitolul 20). Acesta e cel în care Iudeii şi toţi cei lepădaţi de la credinţă (dar şi păgînii) îşi pun nădejdea că va împărăţi în această lume „o mie de ani”, făcînd din acest pămînt al patimilor, al suferinţei şi al fărădelegii, stăpînit de diavolul, un „rai” în care toţi să poată trăi în păcat mai departe, netemători de marea judecată ce va fi, la care nimeni nu vrea să se înfăţişeze (şi pe bună dreptate, conştiinţa spunînd fiecăruia că va fi osîndit).

Aşa cum s-a arătat, de-a lungul vremii mulţi au fost socotiţi antihrişti: de la Nero sau papa romano-catolic[5] pînă la Stalin şi Hitler.[6] Dar semnele venirii Antihristului cel mare încep să se întrezărească abia în vremurile mai noi, cînd umanismul, cinstirea idolatră a omului, a ajuns atot-stăpînitor. Să ne plecăm luarea aminte la cîteva dintre aceste semne, între care cel dintîi este apostasia, lepădarea obştească, într-un fel sau altul, de Hristos.[7]

1a Apostasia: ateismul materialist

„Antihrist este numit cel care nu va primi şi nici nu va mărturisi dumnezeirea lui Hristos. Astfel, antihrişti sînt mulţi: «Mulţi antihrişti s-au arătat» (1 Ioan 2:18). Aceştia sînt ateii, care s-au lepădat de legea dumnezeiască. Aşadar, antihrişti sînt mulţi, dar Antihrist este unul singur. Antihrişti s-au arătat de cînd a venit Hristos pe pămînt şi pînă astăzi între noi; Antihrist însă nu a venit” (DIM). Acum însă, lepădarea de Dumnezeu şi cinstirea omului ca dumnezeu e semnul cel mai vădit că omenirea e pregătită să-l primească pe Antihrist. Şi aceasta s-a văzut limpede odată cu ateizarea întregii lumii, prin revoluţiile zise „comuniste”, care au lovit întîi de toate în Ortodoxie (revoluţiile bolşevice din Rusia, România, Bulgaria şi Serbia), dar şi în erezia papistaşă (războiul civil spaniol, revoluţiile marxiste din America centrală şi de sud) şi în păgînisme (revoluţia atee a lui Enver Hodja din Albania musulmană). Ateizarea a fost însă doar întîiul pas al marii apostazii, avînd ca scop ştergerea din minţile oamenilor, întîi de toate, a sfintelor dogme (adică a adevărurilor neschimbate) ale adevăratei credinţe în Hristos-Dumnezeu. Şi, înaintea tuturor, a dogmei întrupării. Iată ce spune despre aceasta Cuviosul Iustin Popovici:

„Piscul adevărului este acesta: cel ce nu recunoaşte întruparea lui Dumnezeu, a Dumnezeu-omului Iisus Hristos, nu este mădular al Bisericii. Mai mult: este un antihrist.

Această măsură fără greş o binevesteşte sfîntul şi purtătorul de Hristos văzător de Dumnezeu şi cunoscător al tainelor, Ioan Teologul: «Iubiţilor, să nu credeţi la tot duhul, ci cercaţi duhurile de sînt de la Dumnezeu, căci mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. Întru aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care Îl mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup este de la Dumnezeu; şi tot duhul care nu Îl mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup nu este de la Dumnezeu. Şi acela este al lui Antihrist, despre care aţi auzit că va veni şi care acum este deja în lume» (1 Ioan 4:1-3; 2:22; 1 Corinteni 12:3).

În fapt, toate duhurile care locuiesc lumea noastră pămîntească sau care trec prin ea se împart în două soiuri: în cele de la Dumnezeu şi în cele de la diavol. De la Dumnezeu sînt acelea care recunosc şi mărturisesc că Iisus este Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat, Mîntuitor şi Domn; iar de la diavol, cele care nu recunosc aceasta. Toată «filosofia»[8] diavolului stă în aceasta: a nu-L recunoaşte pe Dumnezeu în lume; a nu recunoaşte prezenţa Lui în lume; a nu recunoaşte întruparea, înomenirea Lui în lume.   […]

Aceasta este în fapt filosofia lui Antihrist, care vrea cu orice preţ să-L înlocuiască pe Hristos şi să-I ia locul în lume şi în om. Sînt nenumăraţi înainte-mergătorii lui Antihrist, mărturisitorii şi credincioşii lui în lumea omenească de-a lungul veacurilor: «tot duhul»; iar duhul poate fi persoană, sau învăţătură, sau idee, sau gînd, sau om, sau Înger, sau diavol. Şi toată învăţătura, toată persoana, toată ideea, tot gîndul, tot omul care nu recunoaşte că Iisus este Dumnezeu şi Mîntuitor, Dumnezeu întrupat şi Dumnezeu-Om, îşi are obîrşia de la Antihrist, este a lui Antihrist. Iar astfel de persoane, şi învăţături şi idei au existat chiar de la începutul arătării Domnului Hristos în lume. Pentru aceasta şi zice sfîntul cunoscător al tainelor despre Antihrist: «şi acum este». Orice om, orice idee din lume care Îl tăgăduieşte pe Dumnezeu-omul Hristos şi Biserica Lui este de la Antihrist. Plăsmuitorul oricărei ideologii anticreştine, în chip nemijlocit sau mijlocit, este Antihrist.

În fapt, toate ideologiile se pot reduce la două feluri: acelea care sînt pentru Hristos şi acelea care sînt pentru Antihrist. În cele din urmă, omul se găseşte în lumea aceasta pentru ca să dezlege o singură problemă: dacă este cu Hristos sau împotriva lui Hristos. Şi orice om – fie că vrea, fie că nu – numai asta face: dezleagă problema aceasta, această a-tot-problemă. Şi fiecare dintre noi este sau iubitor de Hristos, sau luptător împotriva lui Hristos, a treia cale nu este. Da, omul este închinător al lui Hristos sau este închinător al diavolului, a treia cale nu există” (IUS).

Ateismul comunismului a fost lepădat în clipa în care îşi atinsese ţelul: alungarea lui Hristos-Dumnezeu din inima omului Ortodox, şi înlocuirea lui cu omul ca idol.[9] Iar acum pasul al doilea este propovăduirea unei credinţe înşelate, umaniste, care amestecă Ortodoxia nu numai cu eresurile creştine, dar şi cu iudaismul şi cu toate păgînismele. Numele acestei înşelări este:

1b Ecumenismul apostat

Să vedem ce spun despre acesta cîţiva dintre Sfinţii Părinţi ai vremii noastre. De pildă, acelaşi Cuvios Iustin Popovici:

 „Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru «Bisericile» mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste «Biserici» mincinoase, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de «atot-erezie» (pan-erezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene Îl îndepărtează pe Dumnezeu-omul în întregime şi-L pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este «legiune»” (IUS).

Alte lămuriri aduce Cuviosul Serafim Rose:

„Ecumenismul este erezia care se întemeiază pe credinţa că nu există de fapt o Biserică văzută a lui Hristos şi că structura sa vizibilă la nivelul societăţii umane se formează deabia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate «Bisericile creştine» (şi chiar pe cele necreştine) într-o unică Biserică mondială. Natura însăşi a Ecumenismului este aceea de a creea în sufletele adepţilor săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o «pietate» şi o «spiritualitate» tipic ecumeniste. […] Dar – urmează Părintele Serafim – dacă nici una dintre «Bisericile» actuale nu poate pretinde că este «adevărata Biserică» a lui Hristos, atunci o amestecare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice. Şi, dacă toate aceste «Biserici creştine» nu există decît în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o «Biserică» absolută, căci o atare însumare va trebui şi ea să se raporteze la alte organizaţii «religioase». Şi iată cum ecumenismul «Creştin» nu va putea să sfîrşească decît în sincretismul unei religii mondiale. […] Dăm cîteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Mişcării Ecumenice din afara Creştinismului:

1. Pe 27 iunie 1965, s-a convocat la San Francisco o conferinţă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei filiale a ONU în acel oraş. În faţa unui public de 10 000 de persoane, reprezantanţi ai religiilor hindusă, budistă, musulmană, mozaică, protestantă, catolică şi ortodoxă au ţinut cuvîntări despre «fundamentarea religioasă» a noţiunii de «pace mondială», iar un cor «interconfesional» de 2 000 de voci a intonat imnuri religioase aparţinînd tuturor denominaţiunilor.
2. În 1969, într-o declaraţie oficială a Bisericii Greceşti din America s-a afirmat: «Credem că Mişcarea Ecumenică, chiar dacă a luat naştere în sînul Creştinismului, trebuie să fie o mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mîna.»
3. The Temple of Understanding (Templul Înţelegerii), o fundaţie americană iniţiată în 1960 ca un fel de «asociaţie a religiilor unite», cu scopul de «a clădi Templul simbolic în diferite colţuri ale lumii» (doctrina Francmasoneriei), a ţinut pînă în prezent mai multe conferinţe «la vîrf». (În Comitetul Internaţional al Templului era membru şi Mitropolitul Emilianos, din patriarhia Constantinopolei.) La prima dintre ele, organizată la Calcutta, în 1968, Trapistul Thomas Merton a declarat: «Sîntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să redobîndim însă este unitatea primordială.» La cea de a doua conferinţă (Geneva, 1970), s-au întîlnit 80 de reprezentanţi a zece religii, pentru a discuta probleme precum: «Proiectul de creare a Comunităţii Mondiale a Religiilor», iar pe 2 aprilie, la Catedrala Sfîntul Petru a avut loc o slujbă religioasă supraconfesională «fără precedent», descrisă de pastorul Protestant Babel [chiar aşa! – n. m.] ca fiind «un eveniment epocal în istoria religiilor». De asemenea, «credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să coparticipe la cultul aceluiaşi dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea «Tatăl nostru».

Aşadar, «conferinţele la vîrf» oferă delegaţilor Ortodocşi ocazia să intre în dialoguri care duc la «crearea unei comunităţi mondiale a religiilor», care «grăbesc realizarea visului de pace şi de înţelegere al omenirii», potrivit filosofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Switzer.

4. La începutul anului 1970, Consiliul Mondial al Bisericilor a finanţat Conferinţa de la Ajaltoun (Liban) dintre Hinduşi, Budişti, Creştini şi Musulmani, care a fost urmată de o conferinţă la Zurich, unde 23 de «teologi» ai CMB au declarat necesitatea «dialogului» cu religiile necreştine.

În 1979, la întîlinirea Comitetului Central al CNB de la Addis Abbeba, Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat pînă şi pe Protestanţi, cînd i-a urgentat pe Creştini să «investigheze viaţa de autentică spiritualitatea a celor nebotezaţi» şi să-şi îmbogăţească experienţa cu «comorile ce se află în sînul comunităţii religioase universale».

5. În februarie 1972, Biserica Ortodoxă Greacă din America a intrat într-un dialog «teologic» oficial cu reprezentanţii cultului mozaic. Atunci, «teologii» Greci au căzut de acord cu «revizuirea textelor lor liturgice referitoare la Iudei şi iudaism, atunci cînd ele sînt negative sau ostile»” (SER2).

Şi lucrurile au urmat pe această cale. Să ne amintim – de pildă – de acel San’ Egidio de acum cîţiva ani de la Bucureşti, întîlnire al cărei slogan (născocit de Bill Clinton!) era: „Pacea este numele lui Dumnezeu!” Atunci, întru numele zeul „Pace”, Ortodocşii s-au adunat şi s-au rugat împreună cu toate ereziile, cu toţi păgînii, cu vrăjitorii Africani şi cu Iudeii, uitînd că Hristos nu a venit să aducă pacea, ci sabia (Matei 10:34).[10] Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la întîlnirile de la Asissi din ultimii ani, unde i-am văzut pe Ortodocşi rugîndu-se împreună cu toţi cei zişi mai înainte şi cu Indieni Americani (purtînd pene şi tot soiul de amulete), care chiar au fumat „calumetul păcii”, spre bucuria celor de faţă.

Căci la ce s-a ajuns? La a spune că toate „religiile”, adică înşelările drăceşti[11], sînt povăţuite de Duhul Sfînt, Care „suflă unde vrea El”![12] Încheierea e că toate eresurile şi înşelările sînt „adevărate”, că „adevărul” este peste tot şi că vrăjmaşii lui Hristos sînt prietenii lui Hristos! Iată nebunia ultimilor ani ai acestei lumi căzute, pe care doar Hristos Însuşi o va putea curma, întru a doua Sa venire.

Altfel spus, s-a ajuns să se creadă de către toţi că Mîntuitorul este Antihristul, adică pierzătorul, pe care îl cerem cu toţii, de la Evrei şi pînă la Ortodocşi şi păgîni! Am văzut astfel cum, în Piaţa San Pietro din Vatican, un cor de Evrei cînta „Eu cred în venirea lui Mesiah”, fiind ascultaţi de ceilalţi cu mare bucurie şi nădejde (Ce are Dalai Lama sau Turcul cu „Mesiah” nu pot înţelege! Unde se vorbeşte în sutre-le budhiste sau în Coran de acest „mîntuitor”?) De faţă erau şi ierarhi Ortodocşii, fireşte, ba chiar şi corul psaltic al Patriarhiei din Atena, care cînta şi el ceva din slujba Sfintei Liturghii. Să mai povestim de spectacolele cu muzică şi dansuri drăceşti (la Camberra) ale Aborigenilor din Australia (aproape goi şi vopsiţi precum diavolii), urmate de „rugăciunile creştine” ale Neoprotestanţilor Coreeni (!), în care e chemat „spiritul fratelui Jesus”, alături de „spiritele naturii”, întîi-stătătorul acelei întîlniri fiind un ierarh Ortodox? Iată dar că „noul Cristos” şi „noul Creştinism” – adică „Creştinismul” antihristic – au ajuns astăzi aproape de împlinirea lor, lumea fiind pregătită să-l primească pe „cel ce vine întru numele său”.

Ca să scurtez un cuvînt ce ar putea urma la nesfîrşit, să mai vedem doar o singură dovadă a ceea ce vreau să spun: în urmă cu puţini ani, fostul cardinal Joseph Ratzinger (actualul Papă Benedict al 16-lea) a blagoslovit, în calitate de preşedinte al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei[13], un studiu de 210 pagini – intitulat „Poporul Evreu şi sfintele sale scripturi în Biblia creştină”, publicat de Comisia Biblică Pontificală – unde se spune că „aşteptarea mesianică a Evreilor nu este zadarnică. […] Deosebirea pentru noi este că cel care va veni va avea caracteristicile lui Isus, cel care a venit deja şi este prezent şi activ printre noi.” Nimic nou în asta! Noi ştim de la Ioan Teologul că Antihristul a venit, ca duh, de mult în lume! E vorba despre acela a cărui poză o vedem făcîndu-ne cu ochiul de pe cruce din neînchipuit de hulitoarele „tablouri religioase”, sau din filmele cu Jesus Christ Superstar sau despre care citim în afişele papistaşe: „Isus şi Maria te aşteaptă la pocăinţă.” Acum el mai trebuie doar să se întrupeze, aşteptat fiind de Evrei şi de toţi ceilalţi vrăjmaşi ai lui Hristos. O spune limpede Andrea Riccardi, fondatorul comunităţii San’ Egidio, vestită pentru rolul jucat în „promovarea dialogului inter-religios”: „În trecut, vorbeam de o moştenire străveche, comună [cu Evreii, n. m.]. Dar acum, pentru prima dată, vorbim despre viitorul nostru comun, aşteptîndu-l pe Mesia şi sfîrşitul lumii.” Se împlinesc astfel vorbele purtătorilor de Duh: „Antihrist nu-şi va arăta numaidecît chipul satanic cu care va stăpîni, ci se va înfăţişa ca binefăcător, propovăduitor al păcii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, ca, prin viclenie, să ajungă stăpînitor al întregii lumi. Popoarele vor fi amăgite, se vor lepăda de Hristos, se vor alătura Antihristului şi vor preda lui puterea şi stăpînirea lor (Apocalipsa 17:13)” (DIM).

Despre dorinţa de pace şi păruta blîndeţe a Antihristului a vorbit încă Sfîntul Efrem Sirul, cu mai bine de 1600 de ani în urmă:

„Ci în acest fel va veni ca să-i înşele pe toţi: fiind smerit, liniştit, urînd cele nedrepte, spre Iudei întorcîndu-se, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, cu bună aşezare, lin către toţi, cinstind cu osebire pe Evrei (căci ei aşteaptă venirea lui). Iar întru toate acestea se vor face semne, arătări şi înfricoşări cu multă stăpînire, şi se va meşteşugi cu vicleşug ca să placă tuturor şi să fie iubit de mulţi. Şi daruri nu va lua, cu mînie nu va grăi, mîhnit nu se va arăta, şi cu chipul bunei rînduieli va amăgi lumea, pînă ce se va face împărat. Şi, după ce vor vedea multe popoare nişte fapte bune ca acestea, toţi împreună cu o socoteală se vor face, şi cu bucurie mare îl vor propovădui pe el împărat, zicînd unii către alţii: «Au doară se mai află vreun om ca acesta bun şi drept?» Şi mai mult poporul cel ucigaş al Evreilor îl va cinsti şi se vor bucura de împărăţia lui. Pentru aceea, şi ca unul ce va cinsti mai mult locul şi biserica cea veche a Evreilor, va arăta tuturor că are grijă de ei. Şi, cînd va împărăţi balaurul pe pămînt, cu mare sîrguinţă toate popoarele îi vor veni în ajutor: Edom şi Moav, încă şi fiii lui Amon, ca unui adevărat împărat i se vor închina lui cu bucurie, şi ei se vor face cei dintîi apărători ai lui.”[14]

După uscăciunea ateismului, ecumenismul este acum deosebit de ispititor, părînd a fi o „înflorire a credinţei”. Este cea mai mare amăgire a tuturor vremurilor! Ateismul a surpat toţi dumnezeii, iar Ecumenismul îi îngăduie deocamdată ca „simboluri culturale”, pînă ce se va ivi Antihristul, omul Satanei, căruia omenirea înşelată i se va închina ca unui unic dumnezeu. „Antihristul va fi om oarecare, îmbrăcat cu toată lucrarea satanei: «Şi se va arăta omul care se va înălţa mai presus de tot ce Se zice sau Se cinsteşte ca Dumnezeu» (2 Tesaloniceni 2:4). Acela nu va aduce închinăciune de idoli, ci va fi potrivnic lui Dumnezeu, şi va surpa toţi dumnezeii şi va porunci să se închine lui în locul lui Dumnezeu. Şi va şedea în biserica lui Dumnezeu, nu numai în cea din Ierusalim, ci şi în bisericile cele de pretutindeni” (IOA).[15]

Pe ce se întemeiază această nebunie, care calcă în picioare Scripturile, zicînd totodată că le urmează? Pe ceea ce eu numesc cu un singur cuvînt „gnoză”, adică acel eres care învaţă că omenirea este din Dumnezeu în chip fiinţial, astfel încît omul poate ajunge el însuşi „dumnezeu” după fiinţă, în urma „evoluţiei spirituale”. Sminteala aceasta nu cuprinde nimic nou, ea nefiind decît învierea vechii erezii gnostice din primele veacuri creştine, care întemeiază filosofia Antihristului. Să citim ce scrie despre aceasta părintele Damaschin, editorul părintelui Serafim Rose:

„Dacă, potrivit gîndirii neo-păgîne de azi, atît noi înşine, cît şi Hristos (împreună cu orice altceva) sîntem doar «difuziuni ale firii dumnezeieşti» [deci dumnezei din fire, n. m.], atunci Hristos nu mai are de făcut nimic altceva decît să ne călăuzească înapoi la gnoza a ceea ce sîntem deja. Aceasta este, desigur, tocmai învăţătura propovăduită acum sub îndreptăţirea că ar fi învăţătura autentică, «ezoterică» a lui Hristos. În realitate, ea este doar reînvierea vechii erezii gnostice, întemeiate pe filosofia păgînă. Wilber vorbeşte de învăţăturile ce sînt «redescoperite» în textele gnostice: «Este vădit din aceste texte că principala activitate a lui Isus a fost aceea de a se întrupa în adepţii săi nu ca unicul fiu al lui Dumnezeu, ci în felul unui adevărat călăuzitor spiritual, ajutîndu-i pe toţi să ajungă «fii ai lui Dumnezeu»[16]. Există trei trăsături esenţiale ale mesajului ezoteric al lui Cristos, aşa cum e dezvăluit în Evangheliile Gnostice:

(1) cunoaşterea de sine este cunoaşterea lui Dumnezeu; sinele (cel mai înalt) şi divinul sînt identice.

(2) Isus cel viu al acestor texte vorbeşte despre «iluzie» şi «iluminare», nu despre păcat şi pocăinţă.

(3) Isus este prezentat nu ca Domnul, ci ca un călăuzitor spiritual. Să notăm doar că acestea sînt tocmai poziţiile religiei Dharmakaya.»

Aşadar, noi înşine putem fi «dumnezeu». Acesta e un element crucial în «religia viitorului», fiindcă prin el Antihrist va fi încredinţat că este un alt fiu al lui Dumnezeu care s-a întrupat.” (Încheierea la SER1).

Despre aceasta, părintele Serafim Rose zice aşa: „Proorocii mincinoşi ai vremurilor noastre anunţă cu un glas din ce în cel mai puternic apropierea «noii ere a Duhului sfînt», a «noii cincizecimi», a «punctului Omega»[17]. Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele proorociri ale Bisericii Ortodoxe, «domnia lui Antihrist». Această proorocie începe să se împlinească tocmai în zilele noastre, cu forţa unei puteri diavoleşti” (SER2).

Trebuie să înţelegem bine că scopul de căpetenie al ecumenismului apostat nu este unirea „religiilor” – adică a credinţelor mincinoase, deci insuflate de Satana – ci preschimbarea dreptei şi adevăratei credinţe într-una strîmbă şi mincinoasă. Şi, într-adevăr, trăim „într-o vreme de întuneric şi înşelare aproape obşteşti, cînd pentru cei mai mulţi «Creştini» «Hristos» a devenit tocmai acela pe care învăţătura ortodoxă îl numeşte «Antihrist»” (SER2). Încă în veacul al 19-lea, Sfîntul Episcop Ignatie Briancianinov ne atrăgea luarea aminte, zicînd că „lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfîrşitul hotărîtor. […] Nu avem de unde aştepta reînvierea Creştinismului. Vasele Sfîntului Duh au secat pentru totdeauna pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice. Or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi înnoită numai prin uneltele Sale.[18] Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amînat deznodămîntul de pe urmă pentru cei rămaşi care se vor mîntui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mîntuiască trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mîntuire, căci timpul scurt este, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi” (în AVE). Un veac în urma Sfîntului Ignatie (pe cînd ţările ortodoxe, mai puţin Grecia, erau stăpînite de ateismul comunist), Arhiepiscopul Averchie Tauşev încerca şi el să ne trezească, spunînd că „în prezent noţiunea de «Ortodoxie» şi-a pierdut înţelesul; sub obrăzarul «Ortodoxiei» se ascunde astăzi ne-Ortodoxia. Se iveşte trebuinţa făuririi unui nou cuvînt pentru ceea ce numim «Ortodoxie», aşa cum a trebuit să făurim termenul de «Ortodoxie»[19]. Şi acest lucru nu este deloc uşor” (AVE).

Şi pentru ce s-a surpat Ortodoxia? Pentru că s-a umanizat, lucrările ei cele duhovniceşti s-au făcut trupeşti, cele dumnezeieşti s-au făcut omeneşti, cum arată Sfîntul Ignatie:

 „Astăzi, mulţi oameni au îndrăznit să-şi introducă rînduielile lor în rînduielile Sfîntului Duh. Din această pricină, rînduielile cereşti s-au făcut pămînteşti; cele duhovniceşti – trupeşti; cele sfinte – păcătoase; cele înţelepte – neghioabe. Văd nepotrivirea, văd năruirea ce decurge din ea; dar nu văd începutul din care decurg toate nenorocirile, pentru că privesc la lumina propriei raţiuni căzute şi nu la lumina lui Dumnezeu. Începutul nenorocirii stă în dispreţuirea neîngăduită şi trufaşă a poruncilor Sfîntului Duh, în înlocuirea lor cu rînduielile proprii. Iată unde e pricina destrămării de obşte, pricina căderii Creştinismului, a căderii morale ce precede întotdeauna ruina civilă, care prevesteşte această ruină. Se mai găsesc în particular Creştini, dar a fost pierdută cunoaşterea obştească, unică, a adevărului, prin care totul s-ar uni într-un singur trup duhovnicesc, cu un singur chip de cugetare, sub un singur cap obştesc: Hristos. Azi, fiecare [Ortodox] are mai mult sau mai puţin modul său de cugetare, «religia» sa, drumul lui, luate în chip arbitrar sau la întîmplare, socotite ca drepte sau măcar îndreptăţite. Această nenumărată turmă care a pierdut legătura şi unitatea în adevăr şi duh, prezintă observatorului duhovnicesc aspectul celei mai mari devălmăşii: fiecare oaie rătăceşte de capul ei, nimeni nu-i poartă grija, oamenii nu mai aud – într-atît li s-a îngreuiat auzul – glasul mîntuitor al Adevăratului Păstor ce răsună în Sfînta lui Biserică, ce le vădeşte sus şi tare nedreptatea şi le arată drumul drept” (IGN2).

Despre umanismul „ortodox” al vremilor noastre vorbea cutremurat şi Cuviosul Iustin Popovici:

„Şi unde [găsim acest umanism]? În însăşi inima organismului dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi, ceva mai mult, împotriva rostului Bisericii, care este liberarea de un astfel de umanism! Iar prin Biserică este firesc ca umanismul acesta să pătrundă apoi în toate ariile vieţii, persoanei şi societăţii şi să fie propovăduit ca dogmă ultimă sau – şi mai bine – ca dogmă universală. În felul acesta, trufia omenească drăcească, ascunsă sub mantia Bisericii, ajunge dogmă de credinţă prefăcută în dogmă de viaţă, fără de care nu există mîntuire! Este înfricoşător şi numai să gîndească cineva la acest lucru, cu atît mai mult să-l spună, anume că în felul acesta singurul «laborator al mîntuirii» din lumea aceasta se preschimbă încet într-un «laborator» drăcesc de siluire a conştiinţelor omeneşti şi de zămislire de monştri, într-un laborator de denaturare a lui Dumnezeu şi a omului prin denaturarea Dumnezeu-omului” (IUS).

Şi acelaşi Sfînt Ignatie Briancianinov ne pregăteşte pentru a ne feri atît de înşelare, cît şi de temere:

„Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va ajunge tare anevoioasă, din pricina apostaziei de obşte. Mulţimea apostaţilor, numindu-se şi înfăţişîndu-se la arătare drept «Creştini», îi va prigoni cu atît mai lesne pe adevăraţii Creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, îi vor împresura pe adevăraţii Creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor-voiri de mîntuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfîntul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgînd la forţa autorităţilor de Stat, prin pedepse şi denunţuri, prin diferite uneltiri, amăgiri şi prigoană sălbatică” (în AVE). „În vremurile din urmă – adaugă şi Cuviosul Averchie Tauşev – adevăratul monah şi orice Creştin adevărat abia dacă vor putea găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu şi pentru a nu se lăsa purtat de apostazie şi apostaţi în slujirea satanei. Cine, văzînd ce se petrece acum în lume, chiar slujirea satanei în chip făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au şi venit? Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfîntul ierarh Ignatie scria despre ele cu peste o sută de ani în urmă: «În viitor, vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează dintre oameni, fără ca gloata tulburată şi înrobită lumii deşertăciunii să bage de seamă, lăsîndu-l propriei căderi!»” (AVE).

2 Babilonul cel mare

În strînsă legătură cu Ecumenismul – cu împăcarea în duh a tuturor vrăjmaşilor Adevărului, adică ai lui Hristos – ni se vădeşte un alt semn al vremurilor Antihristului: „mondializarea”, sau „globalizarea” sau „unificarea” lumii. Căci, în chip gîndit, „Babilonul” este (cum am văzut) „religia ecumenistă” a viitorului, iar politic sînt Statele Unite ale Lumii („noua ordine mondială”), nălucirea tuturor umaniştilor care au scris utopii, iar în vremea noastră nălucirea mişcării New-Age (Noua Eră, sau Era Vărsătorului), de a cărei rea filosofie este pătrunsă toată politica lumii.[20] Acest „Babilon”, a cărui întemeiere a început odată cu revoluţiile, e pe cale să se înfiinţeze acum, şi el nu este decît acea împărăţie a Antihristului care va stăpîni lumea în acei trei ani şi jumătate îngăduiţi „fiului pierzării”. Ca să nu lungim cuvîntul, să dăm despre aceasta doar cîteva date istorice, alese mai mult sau mai puţin la întîmplare:

De pildă, la a XXV-a sesiune a „Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor” (în 1972, 14 august), de la Utrecht (Olanda), cu participarea a 50 de Biserici şi confesiuni Creştine, teologul German Jürgen Moltzmann a susţinut planul masonic al unui „guvern mondial indispensabil”. Cu mulţi ani în urmă, ca preşendinte al „Congresului pacifist” de la Paris din 1849, Victor Hugo (1802-1885)[21] vorbise aşa (în discursul de deschidere): „Şi va veni ziua cînd vom vedea două grupuri uriaşe: Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii dîndu-şi mîna prietenească peste ocean” (EMD).

Dar mai bine să răsfoim cartea de istorie a veacului abia trecut:

– 1920, 10 ianuarie: este înfiinţată Societatea Naţiunilor, piatra de temelie a marelui guvern mondial visat de Francmasoni.

– 1945, 15 aprilie: la San Francisco (S.U.A.), începe conferinţa care întemeiază Organizaţia Naţiunilor Unite.

– 1946, 19 septembrie: la Universitatea din Zürich, într-o vestită cuvîntare, Maestrul Winston Churchill vorbeşte despre înfiinţarea Statelor Unite ale Europei, arătînd că „primul pas practic va fi de a construi un Consiliu al Europei”.

– 1989, 2-3 decembrie: Întîlnirea din Insula Malta dintre G. Bush şi M. S. Gorbaciov, consacrată „noii ordini mondiale”. În acelaşi an, pe 31 decembrie, Preşedintele Franţei Fr. Mitterand vorbeşte despre o Confederaţie Europeană, care să unească „toate statele continentului într-o organizaţie comună şi permanentă de schimburi, de pace şi securitate”.

– 1990, 21 noiembrie: este semnată (şi de România) Carta de la Paris pentru o nouă Europă, document care pune capăt perioadei de 45 de ani de „război rece”, urmărind începerea „unei noi ere de democraţie, pace şi unitate pe continentul nostru”.

Se întîmplă acum ca şi în vechime, cînd s-a zidit turnul din Babilon: „Iată, toţi sînt de un neam şi o limbă, şi aceştia au început a face şi nu vor înceta de la ceea ce şi-au pus în gînd să facă” (Facerea 11:6). Această unire în cuget şi simţiri întru rău, întru răzvrătire, întru hulă şi trufie, vor să o refacă acum Naţiunile Unite (şi toate celelalte aşezăminte internaţionale) împotriva lui Hristos-Dumnezeu. Este o unire silnică şi călcătoare a hotărîrii dumnezeieşti, care a despărţit limbile, neamurile, spre binele omului, pentru a-l înfrîna de la mîndrie.

Să ma zicem însă şi că orice mare cetate e un turn al „Babilonului” în mic, o cetate a Antihristului. Acest lucru a fost foarte bine văzut de Cuviosul Serafim Rose, el însuşi un fost cetăţean al „Babilonului” oraşelor americane:

„Astfel de turnuri se cunosc în istoria asiro-babiloniană, iar unele supravieţuiesc. Ele se numesc «zigurate»: temple cu un sanctuar în vîrf. Sfîntul Ioan Gură de Aur zice să ele sînt simbolul faptului că omul nu voia să rămînă în hotarele pe care i le-a aşezat Dumnezeu. Voia să se facă pe sine zeu: autozeificare. În vremile moderne, imaginea acestui lucru sînt zgîrie-norii. Ideea este să construieşti ceva mai înalt decît tot ce s-a construit mai înainte. Te poţi urca în vîrf, unde climatul este total diferit decît cel de mai jos. Vedem că, după 500 de ani de la Potop, omenirea ajunsese iarăşi stricată şi plină de mîndrie. Se spune că oamenii aveau o singură limbă, un singur glas. Toţi erau de acord asupra unui singur lucru: că vor ajunge departe. Tot aşa este şi omenirea de azi: oamenii sînt fie de acord cu ceea ce se întîmplă, fie sînt tîrîţi spre acest uriaş proiect de construire a raiului pe pămînt. Omenirea face din nou acelaşi lucru. Iar dacă omul face astfel, oare ce va face Dumnezeu?” (SER1).

3 Raiul pămîntesc

Ce urmează din înjugarea „păcii religioase” cu aceea politică? Nimic altceva decît „raiul” pămîntesc nălucit de toţi utopiştii păgîni sau apostaţi, de la Platon cu a sa Republică[22], trecînd prin utopiile Renaşterii şi ale Iluminismului, pînă la aceea marxistă şi acum democratică. De fapt, este „raiul” făgăduit de Satana lui Hristos pe muntele Carantaniei, Satana neştiind cine este Cel pe care Îl ispitea.[23] El (Satana) ar fi vrut ca Iisus să fie chiar Antihristul, acel om căruia să îi încredinţeze toată puterea sa. Diavolul nu ştia că trebuie să mai aştepte pînă să-şi găsească slujitorul. Abia înainte de a doua venire a lui Hristos „imitatorul Lui [Antihristul] va apărea ca un fel de mîntuitor, rezolvînd problemele economice şi politice şi oferindu-se să satisfacă aspiraţiile «spirituale» ale omului, prin ceea ce părintele Serafim numea «cazanul amestecării» ştiinţei cu religiile lumii. (părintele Damaschin, Încheiere la SER1).

Aceasta e pricina pentru care Antihristul este cerut acum şi va fi primit de toată lumea: el este acel om căruia Satana îi va da toată puterea lui (Apocalipsa 13:2) care va stăpîni „raiul” patimilor, ajunse lege, ce vor pricinui neînchipuite pagube omenirii. Precum se întîmplă de pe acum, cînd (vedem bine) patimile trupeşti – de la iubirea de avuţie şi pînă la cele mai urîcioase, cum e sodomia şi gomoria – ne sînt legiuite în chip silnic de către stăpînire.[24] „Cît priveşte apostazia de astăzi – zice Dimitriu Scartsiuni (DIM) – nu există ceva asemănător în istoria neamului omenesc, şi cu atît mai mult în perioada creştină. Este o lepădare de obşte, organizată şi nemaivăzută. Înainte, omul cunoştea lepădarea ca pe ceva individual, în omul renegat şi depravat. Lepădarea de Dumnezeu se vede cel mai mult în faptul că omul se alipeşte de lucrurile materiale, de cele josnice. Credinţa creştină, numită «intolerantă», este înlocuită cu o credinţă autonomă, fără Dumnezeu, fără porunci, fără conştiinţă. Omul autonom zboară în cosmos şi se laudă batjocoritor că «nu l-a întîlnit pe Dumnezeu»[25]. Cuvintele «ruşine», «pocăinţă», «credinţă», «sfinţenie», «Biserică» sînt socotite învechite, dar şi primejdioase, de omul eliberat şi autarhic al vremii noastre. Păcatul se arată organizat, condus cu metode satanice, cu mijloace de influenţă în masă” (DIM). După Sfîntul Maxim Mărturisitorul, asta voia Mîntuitorul să spună cînd dădea ca semn al celei de a doua Sa veniri „urîciunea pustiirii stînd în locul cel sfînt” (Matei 24:15), zicere pe care sfîntul o tîlcuieşte aşa: „«Loc sfînt» şi locaş al lui Dumnezeu este mintea omului, întru care demonii, pustiind sufletul prin gîndurile cele pătimaşe, au aşezat idolul păcatului” (în şirul tîlcuirii la Matei). Despre aceasta vorbea încă Sfîntul Nil Izvorîtorul de Mir (în veacul al 17-lea), zicînd aşa despre lucrarea şi naşterea Antihristului:

„Iar lucrarea lui Antihrist este aceasta: grija celor deşarte şi materia lucrurilor lumii, cîştigarea metalurilor pămîntului. Acesta este capul răutăţilor, şi propovăduirea pierzării şi stricarea mîntuirii. […] În zilele acelea, vă veţi întuneca cu împătimire la cele vremelnice şi la îmbogăţire. Şi n-o să cunoaşteţi care este lucrarea mîntuirii şi o să socotiţi că umblaţi pe calea mîntuirii voastre şi că iubiţi slujba voastră. […] Căci Antihrist este gîndit şi simţit. Simţit o să fie la vremea cea rînduită pentru a săvîrşi necredinţa şi fărădelegile lumii, precum şi Domnul a împlinit toată dreptatea şi a ridicat păcatul lumii. […] Gîndit, Antihrist se află în lume de la început.”[26] Şi urmează acelaşi sfînt: „Dumnezeu i-a milostivit cu facerea chivotului [corabiei lui Noe, n. m.], ca să se pocăiască, iar ei s-au întors spre cele trupeşti şi aşa nesimţirea lor a adus Potopul. Precum şi astăzi s-au dat la multa cîştigare şi grija vieţii, a răpirii, a vînzării, a minciunii, a curviei, a sodomiei, a lăcomiei, a mîndriei, a nedreptăţii, a deznădăjduirii, a leneviei de cele bune, a mîndriei inimii, a pomenirii de rău, a vrajbei, a iubirii de averi, a iubirii de argint. Fiindcă mai înainte de venirea lui Antihrist or să se întunece simţurile oamenilor cu nesimţirea întunericului şi oamenii or să se întunece de patimi” (NIL). Şi încă: „Atunci cînd se va înmulţi fărădelegea, or să se adune toate prihănirile şi necurăţiile lumii, şi or să se învistierească întru necurata fiică a curviei, care să fie lăcaş al prea-curviei. Căci – aşa cum Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare a fost Preacurată mai înainte de naştere, şi în naştere şi după naştere Preasfîntă Fecioară, şi L-a născut pe Iisus, Care nu a ştiut de păcat – tot astfel, dimpotrivă, acea fiică necurată, muma fărădelegiilor, va fi curvă şi mai înainte de naştere, şi în naştere şi după naşterea spurcatului Antihrist. O să fie curvă necurată şi prea-curvă în toată viaţa ei. La această necurată or să se adune toate fărădelegile şi o să-l nască pe fiul pierzării. Şi – din pricina lipsirii Darului Sfîntului Duh la oameni, pentru păcatele şi fărădelegile lor – or să se adune şi or să învie toate fărădelegile oamenilor în pîntecele ei. Şi, după naşterea fiului păcatului, o să vină toată lipsa la oameni. Întîi, or să se lipsească de dragoste, de unire, de curăţie. Al doilea, tot locul şi oraşul – de păstori temători de Dumnezeu şi de proistoşi credincioşi. Al treilea, bisericile lui Dumnezeu – de arhierei, şi de duhovnici şi preoţi evlavioşi, precum de acum au început a se lipsi.

După aceea, o să se arate şi acest necurat, după creşterea vîrstei lui, şi o să se umple de satanică putere, ca să facă semne şi minuni înaintea oamenilor pătimaşi, precum a făcut Chinopos înviere mincinoasă, fiindcă la sfinţi nu are lucrare în slăbiciune, ci numai la cei întunecaţi de patimi. Precum marele Macarie o vedea pe acea muiere în firea ei, iar oamenii o vedeau ca pe o iapă.

Şi o să se făţărnicească cu blîndeţea, pentru ca să plece noroadele la înşelăciunea lui. Asemenea, se va arăta paşnic şi smerit, ca să i se închine toţi. Fiindcă hrana lui o să fie tulburarea oamenilor, cînd se vor tulbura oamenii se va bucura. Aceasta este uitarea credinţei şi a fricii lui Dumnezeu, prea-curvia, curvia, sodomia, iubirea de avuţii, iubirea de argint, pomenirea de rău, zavistia, osîndirea, minciuna, clevetirea şi celelalte răutăţi. Cu acestea o să se hrănească şi o să stăpînească toate cetăţile. Atunci, pe cît vor păcătui, vor socoti că-şi lucrează mîntuirea. Atunci o să se defaime Sfînta Evanghelie şi Biserica lui Dumnezeu şi o să fie multă lipsă în lume. Semne şi arătări de la Dumnezeu în mijlocul lipsirii. Foamete îndoită, simţită şi gîndită. Simţită, că o să se închidă cerul ca în zilele lui Ilie, pentru fărădelegile lor, şi nu o să dea ploaie. Şi vor flămînzi oamenii de cuvîntul lui Dumnezeu, că nu o să se găsească vreun drept cu fapte bune ca să-i înveţe cuvîntul mîntuirii. Şi o să se ridice blagoslovenia lui Dumnezeu de la mîncări şi băuturi. Fiindcă, pe cît vor mînca mai mult, vor flămînzi. Atunci cei bogaţi îşi vor deschide comorile lor, şi aurul şi argintul vor fi defăimate şi o să se calce pe drumuri ca pietrele. Atunci o să zămislească răutatea Luceafărului în inimile oamenilor şi atunci o să vieţuiască păgînătatea în pîntecele lui Antihrist. Şi se va ridica darul lui Dumnezeu de la oameni, precum zice Scriptura: «Nu va locui Duhul Meu în aceşti oameni, fiindcă sînt trupuri» (Facerea 6:3). Or să se împuţineze şi oamenii şi or să moară pe drumuri, precum păsările, pecetluiţi de Antihrist; vor mînca cărnuri de oameni morţi, neputînd suferi foamea şi leşinarea, şi, mîncînd trupuri moarte, vor muri şi ei” (NIL).

Înainte de aceste lipsuri însă, omenirea va avea un răstimp de belşug înşelător şi de minunate înfăptuiri, precum vedem de pe acum, datorate tehnologiei şi ştiinţei, despre care vom spune cîteva cuvinte în cele ce urmează.

4 Minunile Antihristului

„Iar venirea aceluia este după lucrarea lui Satana, făcînd tot felul de puteri, semne şi grozăvii mincinoase” (2 Tesaloniceni 2:9). „Pînă şi foc din cer va coborî pe pămînt înaintea oamenilor” (Apocalipsa 13:13). Iar în urma lui Pavel şi a Teologului Ioan Sfîntul Efrem prooroceşte şi el:

„Voi grăi întru durere şi voi spune întru suspinuri pentru sfîrşitul lumii acesteia de acum şi pentru cel fără de ruşine şi cumplit balaur (adică Antihrist), cel ce va tulbura toate de sub cer, ca să bage teamă şi spaimă şi cumplită necredinţă în inimile oamenilor.

Va face arătări, semne şi înfricoşări, încît – de ar putea – «să-i amăgească şi pe cei aleşi» (Matei 24:24). Şi se va sîrgui ca să-i înşele pe toţi cu semne mincinoase, cu năluciri de arătări vrăjitoreşti şi cu fermecătoriile care se vor face de el. Căci, cu îngăduinţa lui Dumnezeu va lua stăpînire să înşele lumea, fiindcă s-au înmulţit păgînătăţile oamenilor şi pretutindeni se lucrează tot felul de lucruri cumplite. Pentru aceasta, Dumnezeu va slobozi a fi ispitită lumea cu duhul înşelăciunii, pentru păgînătatea oamenilor, de vreme ce aşa au voit oamenii a se lepăda de Dumnezeu şi a-l iubi pe vicleanul. Mare nevoinţă va fi, fraţilor, în vremurile acelea, mai ales celor credincioşi, cînd se vor săvîrşi semne şi minuni de însuşi balaurul cel cu multe stăpîniri; cînd se va arăta ca un dumnezeu, cu năluciri înfricoşate, zburînd în văzduh, şi toţi dracii ca îngerii înălţîndu-se înaintea tiranului. Şi va striga cu tărie, schimbîndu-şi chipul şi înfricoşînd fără de măsură pe toţi oamenii. […] Căci, cunoscînd vrăjmaşul că iarăşi va să vină din cer Domnul cu slavă, a socotit să ia asupra sa chipul venirii Lui, ca să ne înşele pe noi. Iar Domnul nostru va veni ca un fulger înfricoşat pe pămînt (Matei 24:27). Dar vrăjmaşul nu va veni aşa. […] Atunci, fraţilor, oare cine se va afla îngrădit şi neclintit petrecînd? Mulţi se vor închina înaintea spurcatului şi vor striga cu cutremur, încît şi locul se va clătina de strigătele lor, zicînd: «Tu eşti mîntuitorul nostru!»”

Minunile săvîrşite de Antihrist sînt înainte-închipuite din ceea ce se întîmplă azi în jurul nostru şi putem bănui că vor fi de două feluri. Întîi, „minuni” tehnologice, cum vedem şi acum. „În zilele noastre – zice Dimitriu Scartsiuni (DIM) – ştiinţa, cunoştinţele, născocirile s-au apropiat de marginile «minunilor» şi au depăşit şi cea mai vie închipuire a omului. Desăvîrşirea ştiinţifică a făcut să se creadă că omul este autonom, independent, atot-puternic şi că poate să supravieţuiască şi fără Dumnezeu. […] Aceste descoperiri şi născociri ale veacului nostru şi mulţimea cunoştinţelor sînt un semn prin care ni se face cunoscută venirea lui Antihrist şi a sfîrşitului lumii. […] Într-adevăr, navetele spaţiale, bazele spaţiale, sateliţii, armele spaţiale, rachetele neînchipuit de distrugătoare sînt un semn al apropierii sfîrşitului lumii. […] [Despre acestea,] actuală este proorocia Sfîntului Nil Mirovlitul [Athonitul sau Izvorîtorul de Mir, pe care îl tot pomenesc şi eu, n. m.], care a trăit pe la anul 1600 în Sfîntul Munte. El scrie că după 1900 începe apostazia generală a omenirii. De asemenea, arată că […] ştiinţa va face descoperiri extraordinare: «Şi toate acestea se vor petrece pentru că Antihrist doreşte să cucerească toate, şi va face semne şi minuni după închipuire, dorind să dea învăţături rele sărmanului om, de la un capăt la altul al pămîntului. [27] Atunci vor zbura în aer ca păsările şi vor străbate fundul mării ca peştii»” (DIM).

Se va spune că ştiinţa şi tehnologia nu sînt lucrări ale Satanei, ci doar omeneşti. Cine le insuflă însă? Oare Duhul lui Dumnezeu? Nicidecum! – şi asta se vede după roadele pe care le aduc. Iată ce spune despre acestea un istoric al ocultismului: „Pe nedrept istoricii au tras concluzia dispariţiei magiei odată cu apariţia «ştiinţei cantitative». Aceasta n-a făcut decît să se substituie unei părţi a magiei, prelungindu-i de altfel visurile şi scopurile prin mijlocirea tehnologiei. Electricitatea, transporturile rapide, radioul şi televiziunea, avionul şi computerul nu fac decît să realizeze acele promisiuni formulate mai întîi de către magie şi care ţineau de arsenalul procedeelor supranaturale ale magicianului: producerea luminii, deplasarea instantanee, comunicarea cu regiuni îndepărtate, zborul prin aer şi posibilitatea de a dispune de o memorie infailibilă. Tehnologia, se poate spune, este o magie democratică ce îngăduie oricui să se bucure de facultăţile extraordinare cu care se lăuda magicianul” (IPC). Deci tehnologia este ea însăşi, în parte, o lucrare „magică”, prin urmare diavolească.

Antihristul va face însă şi semne amăgitoare cu totul şi cu totul în afara ştiinţei omeneşti, numai cu puterea Satanei, care au început încă de pe acum. Mă gîndesc – în urma părintelui Serafim Rose – la aşa-zisul „fenomen O. Z. N., poate cea mai limpede înşelare diavolească a vremilor noastre.

5 Pecetea Antihristului: 666

„Unul dintre evenimentele confirmate [proorocite în Apocalipsă] este legat de numărul 666, care a fost consacrat pretutindeni. […] Fără buletinul marcat cu 666, nu putem cumpăra sau vinde nimic.[28] Iar mărfurile au şi ele acelaşi semn.[29] Aşadar, se împlineşte proorocia Sfîntului Ioan Bogoslovul, care zice: «Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mîna lor cea dreaptă sau pe frunte, încît nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea: cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase» (Apocalipsa 13:16-19).

Fiecare om de pe pămînt va primi un număr al său. Numărul acesta va da sistemului electronic date despre fiecare individ, şi pe baza acestui număr va putea să aibă relaţii de schimb. Numărul este nevăzut şi va fi imprimat, fie pe frunte, fie pe mîna dreaptă, cu laser. Sistemul este deja pus în aplicare, este noul sistem de vînzare-cumpărare cu cod numeric, care va pune stăpînire pe fiecare. Aşadar, pe de o parte va fi primirea semnului şi putinţa de a face comerţ, iar de cealaltă parte neprimirea semnului lui Antihrist, renunţarea la a cumpăra şi a vinde şi, în sfîrşit, moartea” (DIM). Căci toţi cei însemnaţi vor trebui să se lepede mai devreme sau mai tîrziu de Hristos. Dacă nu vor vrea, îi aşteaptă foametea. Despre aceasta a scris încă dumnezeiescul Efrem Sirul, cu multă vreme în urmă:

„Luaţi aminte, fraţii mei! Covîrşirea Fiarei şi meşteşugirea ei de la pîntece începe! Ca, după ce va fi strîmtorat cineva de lipsa de bucate, să fie silit a primi pecetea lui. Şi nu oricum, ci pe mîna dreaptă şi pe frunte va fi pus semnul, ca să nu mai aibă stăpînire omul a se pecetlui cu mîna dreaptă cu semnul Sfintei Cruci, şi nici pe frunte a se mai însemna cu numele sfînt al Domnului, nici cu prea-sfînta şi slăvita cruce a Domnului nostru Iisus Hristos.” La care Sfîntul Nil Izvorîtorul de Mir adaugă: „Iar înţelesul peceţii lui Antihrist este aşa: Al meu eşti şi al tău sînt, de bună voie vin, şi nu de silă. Vai şi amar celor pecetluiţi!” (NIL)

6 Întemeierea statului evreu şi rezidirea bisericii lui Solomon

S-a spus de mai multe ori în cuprinsul acestei cărţi că Antihristul va fi un Evreu din neamul lui Dan, pe care Evreii îl vor încorona ca împărat a toată lumea în biserica lui Solomon din Ierusalim, după cum arată Pavel: „(…) potrivnicul, care se va înălţa mai presus de tot ce se zice sau se cinsteşte ca Dumnezeu, încît să şadă el în biserica lui Dumnezeu[30] ca Dum­nezeu, arătîndu-se pe sine-şi că este Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4). Această biserică a fost însă nimicită cu totul în anul 70, de către Vespasian, după proorocia Mîntuitorului Însuşi, Care zisese: „Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămîne aici piatră pe piatră care să nu se risipească!” (Matei 24:2). Atunci, nenumăraţi Iudei au fost ucişi, şi toţi preoţii, iar cei rămaşi au fost împrăştiaţi în cele patru vînturi[31], împlinindu-se proorocia care zicea: „Şi vor cădea de ascuţişul sabiei, şi vor fi duşi robi în toate «neamurile», pînă ce se vor împlini vremurile «neamurilor»[32]” (Luca 21:24).

 Ei bine, a trecut aproape o jumătate de veac de cînd s-au împlinit vremurile „neamurilor”! Fiindcă, pe 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat rezoluţia întemeierii unui stat evreiesc independent în Palestina. Şi asta cînd? La vremea proorocită de către sfinţii lui Dumnezeu. Căci să citim ce zicea Sfîntul Andrei cel Nebun pentru Hristos în urmă cu o mie de ani:

„Sfîrşitul lumii fiind aproape, după împlinirea vremurilor tuturor «neamurilor» care au împărăţit la rîndul lor în osebite vremuri, va ridica Dumnezeu şi sceptrul Israiliţilor, ca să împărăţească prin Antihrist în al şaptelea veac spre al optulea, pentru care a mărturisit Proorocul Isaia, zicînd că va ridica Dumnezeu semn pentru plinirea «neamurilor», care au stăpînit oile cele risipite ale lui Israil printre neamuri, şi va aduna Israilul cel risipit în sfînta cetate a Ierusalimului. Şi va fi atunci Israil ca şi cînd a ieşit din Egipt, precum mărturiseşte şi Sfîntul Apostol Pavel, care zice: «Cînd se vor împlini vremurile «neamurilor», atunci se va mîntui tot Israilul» (Evrei 11:26).[33] Aşadar, îi va aduna pe toţi în cetatea Ierusalimului, pe care o va da lor, ca să nu mai zică: «Dacă ar fi voit Dumnezeu să ne miluiască pe noi, iarăşi locurile noastre ni le-ar fi dat, şi era să credem în Hristos.»” Deci Dumnezeu a îngăduit întoarcerea Iudeilor la Ierusalim, ca să se arate că şi aşa puţini vor crede într-Însul, acea «rămăşiţă» de care era vorba în tîlcuire. Sau – cum zice Dimitriu Scartsiuni – „Dumnezeu a lăsat ca să vină Antihrist pentru nepocăinţa lepădării de credinţă a oamenilor. Deoarece Antihrist «în cei pierduţi se întăreşte» (Sfîntul Ioan Gură de Aur), aşadar în necredincioşii nepocăiţi. Aceşti împietriţi la inimă – fie că vine, fie că nu vine Antihrist – nu vor să creadă în Hristos şi să se mîntuiască, fiindcă nu au dragoste.

Amăgitorul va veni ca să vădească necredinţa şi nepocăinţa celor care-L tăgăduiesc pe Hristos. Dar în primul rînd îi va stăpîni pe Iudeii care au întrecut în necredinţă toate neamurile. Aceştia, care continuă să-L răstignească pe Iisus, pregătesc calea şi tronul lui Antihrist. Cinstea pe care Iudeii i-o vor da lui Antihrist va constitui «plata nerecunoştinţei acestora» (Sfîntul Ioan Gură de Aur), fiindcă au cinstit minciuna în locul adevărului, întunericul în locul luminii, pe Antihrist, iar nu pe Hristos” (DIM).

Şi acelaşi Dimitriu Scartsiuni urmează: „Înfiinţarea statului evreu e un fapt nemaivăzut şi arată să s-au împlinit vremurile «neamurilor»” (DIM). Şi: „Era cu neputinţă ca să se arate Antihrist înainte de a se retrage puterea care stăpînea pămîntul lui Israil şi înaintea celui care-l oprea, aşadar pînă ce purtătorul puterii nu părăsea Ierusalimul. Din 1948 însă, Evreii au înfiinţat statul Israil, pe pămîntul străbun, şi cel care stăpînea a eliberat Ierusalimul. Teritoriul este liber[34] şi nu numai liber, ci este pregătit intens de Evrei, care-l aşteaptă cu nerăbdare pa Antihrist. Ba mai mult, au adunat materiale pentru reconstruirea templului, încît să aşeze pe cel fără de lege în mijlocul lui. Pentru aceasta şi învingătorul războiului de 6 zile, arhirabinul armatei israeliene a declarat: «Am pus stăpînire pe cetatea lui Dumnezeu, intrăm în epoca mesianică a poporului evreu!»” (DIM).

Aşadar, ce a mai rămas de săvîrşit e zidirea din nou a bisericii lui Solomon. Lucrul nu este cu putinţă acum, căci pe temelia acesteia se află marea moschee zisă „a lui Omar”, loc „sfînt” pentru Ismailiteni. Deci ce e de făcut? Nimicirea şi înrobirea Arabilor, precum vedem că se încearcă de cincizeci de ani încoace. Aceasta e pricina necurmatului război dintre Evrei şi Arabi, care nu se va sfîrşi pînă cînd în locul capiştei mahomedane nu se va ridica biserica Iudeilor, ce nu mai are alt rost (de vreme ce Legea a încetat în urmă cu mai bine de 2 000 de ani) în afara aceluia de a sluji ca mitropolie a Antihristului.

*

Chiar dacă repetăm unele lucruri, nu putem încheia acest cuvînt trecînd cu vederea ceea ce scria despre vremurile Antihristului Sfîntul Episcop Ignatie Briancianinov, în urmă cu aproape un veac şi jumătate:

„Înfricoşătoare nenorocire este lipsa din om a adevăratei cunoaşteri de Dumnezeu, care îl face să primească lucrările diavoliilor drept lucrări ale lui Dumnezeu. Înaintea celei de a doua veniri a lui Hristos, cînd Creştinismul, cunoaşterea duhovnicească şi dreapta socotinţă se vor împuţina cum nu se poate mai mult între oameni, «se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi» (Matei 24:24). Mai ales Antihrist însuşi va săvîrşi minuni cu îmbelşugare, uimind şi împlinind prin ele cugetarea trupească şi neştiinţa; el le va da semnul din cer pe care acestea îl aşteaptă şi de care însetează. «Venirea lui se va săvîrşi prin lucrarea Satanei, însoţită de tot felul de puteri, şi de semne şi de minuni ale minciunii şi întru toată amăgirea nedreptăţii întru cei pieritori; pentru că dragostea adevărului n-au primit, ca să se mîntuiască» (2 Tesaloniceni 2:6, 10). Neştiinţa şi cugetarea trupească, văzînd acele minuni, le vor primi fără întîrziere, potrivit înrudirii duhului propriu cu duhul acelor minuni, socotind şi mărturisind lucrarea Satanei drept o lucrare cît se poate de mare a puterii lui Dumnezeu.

Nu e ciudat faptul că minunile lui Antihrist vor fi primite fără împotrivire şi cu entuziasm de către cei apostaziaţi de la Creştinism, de către vrăjmaşii adevărului, vrăjmaşii lui Dumnezeu; aceştia s-au pregătit pe sine pentru primirea pe faţă, cu lucrul, a trimisului şi uneltei Satanei, a învăţăturii lui, a tuturor lucrărilor lui, după ce au intrat dinainte în împărtăşire după duh cu Satana. Este însă vrednic de tînguire faptul că minunile şi lucrările lui Antihrist îi vor pune în încurcătură pe înşişi aleşii lui Dumnezeu[35]. Pricina puternicei înrîuriri a lui Antihrist asupra oamenilor va sta în viclenia şi făţărnicia lui satanică, prin care va ascunde cu iscusinţă cea mai cumplită răutate, în neînfrînata şi neruşinata lui obrăznicie, în prea-îmbelşugata împreună-lucrare cu el a duhurilor căzute, în fine, în putinţa de a face minuni, deşi mincinoase, însă uimitoare. El va trîmbiţa despre sine precum au trîmbiţat înainte-mergătorii şi icoanele sale, se va numi pe sine propovăduitor şi restaurator al adevăratei cunoaşteri de Dumnezeu; cei care nu înţeleg Creştinismul vor vedea în el propovăduitorul şi apărătorul religiei şi se vor uni cu el. El va trîmbiţa despre sine să este şi se va numi pe sine «Mesia» cel făgăduit; ieşind întru întîmpinarea lui, fiii cugetării trupeşti vor striga osanale; văzîndu-i slava, puterea, dezvoltarea cît se poate de cuprinzătoare «după stihiile lumii»[36], îl vor propovădui ca dumnezeu şi se vor face ajutoare ale lui. Cei ce socot că dreptatea omului este dreptatea căzută şi nu s-au lepădat de aceasta pentru Evanghelie îl vor socoti pe Antihrist împlinitor a toată fapta bună şi i se vor închina pe temeiul acesteia. Antihrist va îmbia lumea cu cea mai mare bunăstare pămîntească, va înbia cu cinstire, bogăţie, măreţie, înlesniri şi plăceri trupeşti; căutătorii de cele pămînteşti îl vor primi pe Antihrist, îl vor numi «stăpîn» al lor. Antihrist va înfăţişa omenirii, asemenea meşteşugitelor reprezentaţii de teatru, o privelişte de minuni cu neputinţă de tălmăcit de către ştiinţa vremii; el va înfricoşa prin caracterul înspăimîntător şi neobişnuit al minunilor sale, va împlini prin ele curiozitatea nechibzuită şi neştiinţa grosolană, va împlini slava deşartă, va împlini superstiţia, va descumpăni ştiinţa omenească; toţi oamenii ce se călăuzesc după lumina firii lor căzute, ce s-au înstrăinat de călăuzirea după lumina lui Dumnezeu, vor fi atraşi sub stăpînirea amăgitorului (Apocalipsa 13:8). […] Căci cei mînaţi de duhul lui Antihrist Îl leapădă pe Hristos, l-au primit pe Antihrist cu duhul lor, au intrat în împărtăşire cu el, s-au supus şi s-au închinat lui în duh, recunoscîndu-l drept dumnezeu al lor. Drept aceea, «Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii, ca să fie osîndiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au binevoit întru nedreptate» (2 Tesaloniceni 2:11-12)[37]”. […]

Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru primirea lui Antihrist, îl va primi în duhul său. În însăşi întocmirea duhului omenesc se va ivi cererea, chemarea lui Antihrist[38], împreună-simţirea cu el, aşa cum în starea de boală grea se iveşte setea de o băutură ucigătoare. Poftirea va fi rostită! Va răsuna glasul chemător în omenire, care va arăta stăruitor că are trebuinţă de un «geniu al geniilor», care să ridice dezvoltarea şi propăşirea materială pe cea mai înaltă treaptă, care să încetăţenească pe pămînt o asemenea bunăstare, încît raiul şi cerul să devină de prisos pentru om. Antihrist va fi urmarea logică, îndreptăţită şi firească a orientării morale şi duhovniceşti a oamenilor. […]

Duhurile viclene, răspîndite în lume, vor stîrni în oameni o părere de obşte cît se poate de înaltă despre Antihrist, un entuziascm general, o atracţie de nebiruit către el. Iar potrivnicii lui Antihrist vor fi socotiţi făcători de tulburare, vrăjmaşi ai binelui obştesc şi ai rînduielii sociale, vor fi supuşi prigoanei pe faţă şi într-ascuns, vor fi supuşi la cazne şi pedepse” (IGN1).

Florin Stuparu

17 Februarie 2009

[1] În (DIM), vezi lista abrevierilor bibliografice de la notiţa editorială.

[2] Stihul de mai sus din Evanghelie are nevoie de tîlcuire, şi iată ce zice despre aceasta Teofilact: „Aici, Domnul îi învaţă pe ucenici să nu caute a afla cele care covîrşesc mintea omenească. […] Dacă ar fi zis: Eu ştiu, dar nu vreau să vă spun! – ei s-ar fi mîhnit, socotindu-se neluaţi în seamă de El. Iar zicînd că «nici Fiul nu ştie, ci numai Tatăl, îi opreşte de a mai întreba». […] Dar că El ştie cu adevărat şi ceasul şi ziua este arătat din multe altele, căci spune: «Toate cîte are Tatăl, ale Mele sînt» (Ioan 16:15; 17:10). […] Căci nu ne este de nici un folos să ştim cînd va fi sfîrşitul, ca să nu ne lenevim, căci această necunoaştere ne ţine în trezvie” (în tîlcuirea la Matei).

[3] Simon Samarineanul, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor şi în Vieţile Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

[4] Aşa tîlcuieşte Teofilact, în urma Hrisostomului: „[Ucenicii] doreau să se izbăvească de cele grele, nevoind să se arunce iarăşi întru cele mai de pe urmă primejdii. Şi nu L-au întrebat cînd, ci: «Oare în anul acesta vei aşeza împărăţia lui Israil?», adică: Acum? – aşa de mult doreau ziua aceea. Iar mie mi se pare că nici atunci nu înţelegeau încă arătat ce împărăţie era aceea, căci încă nu îi învăţase Duhul. Şi nu a zis: Cînd va fi? – ci: Oare o vei aşeza? – ca şi cum ar fi fost căzută.” Căci, într-adevăr, Israil era de multă vreme sub stăpînirea romană, pe care chiar au încercat să o înlăture, pînă cînd Vespasian a nimicit-o cu desăvîrşire.

[5] „În istoria neamului omenesc – zice cuviosul Iustin Popovici – sînt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei” (IUS).

[6] „O întruchipare a lui Antihrist – zice Dimitriu Scartsiuni – a fost Antioh Epifanie, care e numit «rădăcină păcătoasă» (1 Macabei 1:10). El a pricinuit pustiire în biserica lui Dumnezeu din Ierusalim şi a urmărit să unească toate noroadele într-unul singur. A poruncit să se renunţe la monedele naţionale. A pîngărit sărbătorile şi Biserica, a oprit tăierea împrejur şi a poruncit să fie omorîţi cei care nu se supun. A aşezat pe jertfelnicul lui Dumnezeu un idol şi altare de jertfă în oraş. A poruncit să se ardă Cărţile Legii şi să fie omorîţi în chinuri cei care ţineau Legea. Aşadar, lucrările lui Antioh trimit cu gîndul la acelea ale lui Antihrist.

Alte chipuri şi pilde ale Antihristului sînt toţi necredincioşii şi ateii, cei ce se acoperă cu masca democraţiei. De asemenea – feluritele erezii şi mişcări viclene” (DIM).

Într-adevăr, acest Antioh Epifanie – „Cel Vestit”, 175-163, împărat Elin – a fost o bună închipuire a Antihristului.  În anul 170 înainte de Hristos, ocupă Ierusalimul, jefuieşte biserica, arde cărţile Legii pe care le găseşte, îi sileşte pe Iudei să se lepede de Lege, să jertfească în biserică diavolului Zeus Olimpianul şi dracilor lui şi să ridice altare şi capişti idolilor. Unul dintre aceşti idoli era el însuşi, căci, ca „fiu al zeilor”, împăratul şi-a aşezat în biserică propria statuie. În vremea domniei lui începe răscoala lui Iuda Macabeul, după ce este pîngărită biserica, aşa cum ziceam, şi după ce Evreii elinizaţi construiseră un gymnasium şi instituiseră la Ierusalim efebia, adică sodomia „rituală”, „sacră”. Antioh nu făcuse decît să consfinţească o stare de fapt, căci mulţi din Iudei, „civilizaţi” prin legăturile cu Elinii, se lepădaseră de bună voie de Dumnezeul cel adevărat, aşa cum citim în Carte: „În zilele acelea au ieşit în Israil fii fără de lege şi au îndemnat pe mulţi, zicînd: «Să mergem şi să facem legătură cu neamurile dimprejurul nostru! Căci, de cînd ne-am despărţit de ele, s-au abătut asupră-ne multe răutăţi. […] Şi s-au dus la împărat ca să le dea putere să trăiască după datina păgînilor. Şi au zidit şcoală în Ierusalim după legile neamurilor” (1 Macabei, 1:12-15). De fapt, după legile greceşti ale împărăţiei elenistice care stăpînea atunci lumea, gymnasiumul grecesc fiind locul în care copiii erau pregătiţi de filosofi şi iniţiaţi în „tainele” efebiei şi ale tuturor răutăţilor satanice. Aşa încît „nu s-au mai tăiat împrejur, s-au depărtat de Legea cea sfîntă, s-au împerecheat cu neamurile şi s-au vîndut a face rău” (1 Macabei, 1:17).

[7] „După Episcopul Ignatie, apostazia spre care se îndreaptă tot mai repede epoca modernă este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui Hristos: Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a Antihristului, fiind încununată de acest eveniment, după care va începe răstimpul înfricoşător a ultimei bătălii hotărîtoare a diavolului cu Dumnezeu şi cu Hristosul Său” (Averchie Tauşev AVE).

[8] „Filosofia” ar trebui să însemne iubire de înţelepciune, dar aici e vorba de „filosofia” cea nebună, potrivnică lui Dumnezeu.

[9]  Atesmul este şi el o „religie”, adică se întemeiază pe credinţa într-o făptură atot-puternică, doar că pentru ateu acest „dumnezeu” e însuşi omul. Această „religie laică” este propovăduită în toată lumea de către Mişcarea Umanistă (avem şi noi Partidul Umanist din România). Să citim cîte ceva din Manifestului Umanist I, din 1933:

„Deşi această epocă le este datoare cu prisosinţă religiilor tradiţionale, nu e mai puţin evident că orice religie care poate spera să fie o forţă dinamică şi sintetizatoare a zilelor noastre trebuie să fie reformată conform necesităţilor acestei epoci. Înfiinţarea unei asemenea religii este în prezent o necesitate majoră. […] Umaniştii religioşi consideră universul ca fiind de la sine, nu creat.” În 1973, Umaniştii au scos un al doilea manifest, în care se zice: „La fel ca în 1933, umaniştii încă mai cred că teismul tradiţional, şi mai cu seamă credinţa într-un Dumnezeu care aude rugăciunile – presupus a iubi oamenii, a avea grijă de ei şi a putea face ceva pentru ei – e o credinţă veche şi demodată. Nici o zeitate nu ne va salva; trebuie să ne salvăm singuri. […] Specia umană e un rezultat al fenomenelor evolutive naturale. […] Etica e autonomă şi situaţională, neavînd nevoie de nici o aprobare teologică sau ideologică. […] Raţiunea şi inteligenţa sunt cele mai eficiente instrumente pe care le posedă omenirea. Nu există nici un substitut” (Noua Ordine Mondială, de Ralph Epperson).

Mişcarea Umanistă din America este deosebit de puternică; să amintim cîteva nume ale acelora care au primit premiul „Umanistul anului”. În 1981, Carl Sagan, vestitul astronom American Evreu, reprezentantul „panteismului ştiinţific”. El zice că „universul este singura divinitate, natura este singurul rai adevărat”. Apoi, în 1984, Isaac Asimov, autorul de scrieri ştiinţifico-fantastice; în 1986, Faye Wattleton, preşedintă a Federaţiei de Planning Familial. Trebuie amintită şi marxista Madalyn Murray O’Hair, femeia care numit religia „excrementul mintal al omului primitiv” şi care a izbutit să scoată rugăciunile şi citirea Bibliei din şcolile publice americane. De altfel, guvernul Statelor Unite a recunoscut „Umanismul laic” ca fiind religie, ea predîndu-se în şcolile publice.

[10] „Nu întotdeauna este bună unirea; uneori şi despărţirea e bună. Iar «sabie» este cuvîntul credinţei, care ne taie pe noi de la iubirea de prieteni şi de rude, dacă aceştia ne împiedică de la buna cinstire de Dumnezeu. Şi nu ne îndeamnă să ne despărţim de aceştia fără pricină, ci numai atunci cînd nu se unesc cu noi în credinţă şi, mai vîrtos, atunci cînd ne împiedică de la credinţă” (Sfinţitul Teofilact, în tîlcuirea la Matei). La care Sfîntul Ioan Scărarul adaugă că „sabia” lui Hristos îi desparte „pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materialnice de iubitorii de cele nematerialnice, pe iubitorii de slavă de cei smeriţi în cuget” (în subînsemnările tîlcuirii epistolelor lui Pavel). Deci pacea fără adevăratul Hristos nu se poate, şi pînă nu se vor despărţi pentru totdeauna cei ai Lui de cei ai Satanei nu va fi pace.

[11] „Căci toţi dumnezeii neamurilor sînt draci” (Psalm 95:5).

[12] Aceasta e hula neiertată împotriva Sfîntului Duh, Duhul Adevărului, Care, la Sfintele Soboare ale Bisericii, porunceşte prin gura Sfinţilor Părinţi aşa: „Episcopul, sau preotul sau diaconul care numai s-a rugat cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit lor să lucreze ceva ca clerici, să se caterisească” (Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli). „Porunca aceasta întreabă Cuviosul Iustin Popovici – este limpede chiar şi pentru o conştiinţă de ţînţar. Oare nu? Apoi – urmează tot el – „Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli hotărăşte: «Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga Iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se afurisească.» Şi aceasta este limpede, chiar şi pentru conştiinţa cea mai primitivă. Oare nu?

Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli: «Episcopul sau preotul care primeşte botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. «Căci ce înţelegere poate să fie între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?» Este un lucru bătător la ochi, chiar şi pentru cei lipsiţi de ochi: această poruncă hotărăşte în chip imperativ că nu trebuie să recunoaştem ereticilor nici o Sfîntă Taină şi că trebuie să judecăm toate ale lor ca nelucrătoare şi lipsite de dar” (IUS). Şi e vorba de rugăciunea împreună cu ereticii Creştini, nu cu păgînii şi cu ateii! Căci la „San’ Egidio” de la Bucureşti au fost toţi necredincioşii, printre care şi un Japonez, „preot” al Bisericii Atee!

[13] Vedeţi? Sfintele Soboare a toată lumea şi cele locale – „prezidate” de către Sfîntul Duh, Care vorbea prin aleşii Săi – Sfintele Soboare aşadar, care au hotărît pentru totdeauna adevărurile de credinţă, adică sfintele dogme, nu mai sînt în putere, sînt „depăşite”, şi hotărîrile lor trebuie schimbate de o „congregaţie” ce lucrează după cum vrea ea!

[14] Mai departe, Sfîntul Efrem vorbeşte şi despre răutatea „fiului pierzării”, astfel:

„Apoi, împărăţia aceluia se va întări şi va bate cu mînie pe trei împăraţi mari. Iar după aceea, se va înălţa inima lui, şi va vărsa amărăciunea lui punînd înainte, din Sion, veninul morţii: tulburînd lumea, va clătina marginile, va necăji toate, va pîngări sufletele. Nu se va arăta ca un cucernic, ci în toate ca unul fără de omenie: mînios, cumplit, nestatornic, înfricoşat, urît, urîcios, sălbatic, pierzător şi silindu-se a arunca în groapa păgînătăţii tot neamul omenesc prin a sa nebunie.”

[15] Avem ştire despre o „repetiţie” a încoronării Antihristului, care – oricît de caraghioasă ar fi – nu poate să nu ne dea de gîndit:

„Guru Maharaj-ji fost propovăduit «dumnezeu» încă de cînd avea 15 ani, iar familia lui (compusă din mamă şi trei fraţi) era «sfînta familie». Organizaţia lui, «Misiunea Luminii Divine», avea comunităţi (ashram-uri) în întreaga Americă. Cei 80 000 de prozeliţi ai lui, trebuiau să renunţe la plăcerile lumeşti şi să mediteze în scopul de a obţine starea de «conştiinţă lărgită», care să le aducă pacea desăvîrşită, fericirea şi «extazul» – adică o stare în care totul în jur este minunat şi desăvîrşit întocmai aşa cum este. Cu ocazia unei iniţieri speciale, în care ei «primesc ştiinţa», discipolilor li se arată în lăuntrul lor o lumină foarte puternică. Pe lîngă această «ştiinţă», discipolii aceştia mai sînt uniţi şi în credinţa că Maharaji-ji este «Stăpînul Universului», care a venit să instaureze Noua Eră («New Age») de pace pentru întreaga omenire. […]

În 1973, «Misiunea Luminii Divine» a închiriat Astrodomul din Houston (o imensă bază sportivă), cu scopul de a organiza acolo «evenimentul cel mai sfînt şi mai semnificativ din istoria omenirii». Prozeliţi din întreaga lume aveau să vină acolo pentru a se închina zeului lor şi pentru a începe convertirea întregii Americi. Apariţia lui Maharaj-ji a fost primită cu ovaţii colosale, în timpul specacolului el stînd pe un tron înalt şi avînd pe cap coroana de aur «a lui Krishna». Pe tabelele de afişaj electronic apărea în flaşuri cuvîntul «D-U-M-N-E-Z-E-U». Masele de tineri ajunse la un paroxism isteric plîngeau de bucurie; numeroase grupuri dansau pe scenă, iar orchestra cînta «The Lord of the Universe» («Stăpînul Universului»), cu textul şi muzica adaptate după un imn protestant.

Ceea ce am descris mai sus nu e decît o repetiţie a închinării la Antihrist ce va fi la sfîrşitul timpului, de închinare adică la «cel ce se va înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, dîndu-se pe sine drept dumnezeu» (2 Tesaloniceni 2:4)” (SER2).

[16] După fiinţă deci, nu după dar!

[17] Cum zicea abatele iezuit Teilhard de Chardin.

[18] Iar Creştinii cei de pe urmă, dimpotrivă, „îşi vor grămădi învă­ţători după poftele lor, căci va fi vremea cînd nu vor mai suferi învăţătura cea sănătoasă” (2 Timotei 4:3). Stih pe care Sfîntul Teofilact îl desluşeşte aşa: „Cu zicerea «îşi vor grămădi», Apostolul arată nealeasa şi tulburata mulţime a învăţătorilor. Căci aceştia au să se aleagă la hirotonie de mulţimile cele tulburate ale noroadelor, care nu fac nici un lucru cu cuvînt [«raţiune», n. m.] şi cu desluşire [«dreaptă-socoteală», «discernămînt», n. m.], ci aleg şi hiro­tonesc învăţătorii care le urmează poftele, zicînd şi făcînd cîte sînt spre îndulcirea şi mulţumirea lor” (în tîlcuirea epistolelor lui Pavel).

[19]  După ruperea de Biserica Universală (catolică) a Bisericii romane, care s-a numit ea însăşi „Catolică”, spre înşelarea celor neştiutori.

[20] Începutul Erei Vărsătorului a fost vestit de către Alice Bailey (1880-1949), fostă membră a Societăţii Teozofice, care zicea că în această „nouă eră” va avea loc arătarea „hristosului”, adică a căpeteniei „Ierarhiei Spirituale”, în vederea aşezării unei stăpîniri a toată lumea. În duh masonic, new-age-ist şi ecumenist, Bailey propovăduia „toleranţa” religioasă universală şi nu primea „fanatismul”, barierele confesionale; susţinea idei pacifiste, lupta împotriva ruperii unităţii umane şi aşa mai departe.

Cu totul întemeiat, K.Berger şi H.J. Ruppert bagă de seamă că „spiritualitatea” bailey-ană este o copie a celei creştine, doar că are semn schimbat,  «hristosul» new-age-ist fiind de fapt Antihrist”.

Nu e aşadar nimic de mirare că (în 1922) Alice Bailey a înfiinţat Lucifer Publishing Company, căreia (în 1924) i-a schimbat denumirea în Lucis Trust, datorită protestelor anti-sataniştilor. Din Lucis Trust face parte şi Societatea Editorială Lucis. (după Bruno Würtz, New-age – paradigma holistă sau revrăjirea Vărsătorului, ediţia a II-a, Editura de Vest, Timişoara, 1994).

[21] Poet şi romancier Francez „Romantic”, adică urmaş tîrziu al gnozei lui Mani, potrivit căreia Ziditorul a toate este „dumnezeul cel rău”, iar Satana e „dumnezeul cel bun”. Printre altele, a scris chiar un poem numit „Satana mîntuit”.

[22]  „«Cetatea Omului», eliberat de angoase, de prezenţa zeilor, dacă nu şi de povara sufletului său nemuritor” (Jean Servier, Istoria utopiei, Meridiane, 2000).

[23]  „Şi, suindu-L pe un munte înalt, diavolul I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii.  Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpînirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc. Deci, dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta” (Matei 4:5-7).

[24] Să ne gîndim că „sodomia este recunoscută oficial [în Europa]; mai mult, în unele state, sînt celebrate şi căsătorii de acest gen de către pastori şi preoţi. […] În Anglia, s-a mers pînă acolo încît s-a propus un proiect de lege care să dea dreptul la legături incestuoase, între părinţi şi copii şi între fraţi! Incestul, perversiunile, anomaliile, practicile oribile au ajuns recunoscute prin lege” (DIM). Anul acesta (2006), s-a cerut legalizarea căsătoriilor sodomice şi în România Ortodoxă.

[25] Zicerea este a lui Iuri Gagarin, primul om care a ieşit „în spaţiu”, adică în afara atmosferei pămîntului.

[26] Prin gîndirea pămîntească a omului căzut, a omului care vrea să ajungă dumnezeu prin sine însuşi, în trupul cel muritor. De la bun început, prin călcarea acelei singure porunci dumnezeieşti, Adam a gîndit antihristic.

[27] Cea mai bună pildă a unei „minuni” tehnologice mincinoase este pogorîrea omului pe Lună, din 1969, care nu  s-a întîmplat nicidecum, ci a fost doar o înşelăciune filmată în deşertul Nevada. O lume întreagă a crezut însă minciuna, fiindcă voia să o creadă, pentru a se încredinţa că omul are puteri aproape nemărginite. (Toată înşelarea a fost vădită în anii noştri printr-un documentar făcut de cunoscutul post de televiziune Fox, din Statele Unite.)

[28] Vedem acum şi la noi că mărfurile se facturează înregistrîndu-se codul numeric personal.

[29] E vorba de cele trei perechi de linii subţiri, mai lungi, pe care le vedem la începutul, la mijlocul şi la sfîrşitul codului de bare; fiecare dintre ele însemnează cifra 6.

[30] În tîlcuire, Sfîntul Andrei zicea că aceasta e ori biserica refăcută a lui Solomon, ori aceea Ortodoxă din Ierusalim. Cele două păreri nu se împotrivesc însă una alteia, fiindcă la vremea aceea atît biserica Legii celei Vechi, cît şi aceea a Noului Testament (adică Ortodoxă), împreună cu toate celelalte vor fi părţi ale marii Biserici ecumeniste unite. Să ne amintim că aşa zişii Iudeo-Creştini, cei ce recunosc că Iisus a fost Hristosul şi că au greşit ucigîndu-L, spun deschis că Îl aşteaptă (şi în locul Lui Îl vor primi pe Antihristul) întru a doua venire pentru a împărăţi cei o mie de ani pe pămînt, fiind şi arhiereu al Bisericii celei vechi.

Iar Teodorit zice aşa: „«Locaş al lui Dumnezeu» a nu­mit toate bisericile, întru care [Antihristul] va răpi şederea înainte [«arhieria» (cine aude, acela să priceapă!), n. m.], ispitindu-se a se arăta pe si­ne-şi Dumnezeu.” „Şi dumnezeiescul Daniil a spus dinainte acestea: «Şi nu va lua aminte la dumnezeii părinţilor lui […] şi nu va băga în seamă nici un alt dumnezeu, căci el se va ridica deasupra tuturor» (Daniil 11:37), în loc de: «se va numi pe sine «dumnezeu tare»” (Sfîntul Nicodim Aghioritul, în subînsemnările tîlcuirii epistolelor lui Pavel).

În legătură cu aceasta, iată ce zice şi părintele Serafim Rose: „După Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie, istoria lumii va culmina cu o figură «hristică», adică falsul Mesia sau Antihristul. El va fi «Creştin» în sensul că întreaga funcţie şi chiar fiinţa lui va fi axată pe Hristos, pentru a-L imita în toate privinţele. Căci el nu numai că va fi duşmanul cel mai mare al lui Hristos, ci, în scopul de a-i înşela pe Creştini, va lua trăsăturile lui Hristos, venit a doua oară pe pămînt ca să conducă lumea din biserica Iudeilor reconstruită din Ierusalim“ (SER2).

[31] Precum scrie Iosif Flaviu în Istoria războiului Iudeilor cu Romanii.

[32] Adică a ne-Evreilor, după cum îi numeşte Scriptura.

[33] Stih care a fost tîlcuit în cuprinsul cărţii.

[34] Cu toată împotrivirea Ismailitenilor Arabi, care nu încetează lupta. Despre aceasta, vom vorbi şi mai departe.

[35] Adică pe cei botezaţi, pe Ortodocşi.

[36] Coloseni 2:8

[37] „Lucrare de amăgire – tîlcuieşte Teofilact – numeşte faptele pe care le va face Antihrist ca să-i amăgească pe oameni; sau şi pe Antihrist l-a numit «lu­crare a amăgirii», căci el însuşi va fi lucrare a Satanei pen­tru a-i amăgi pe mulţi. [Şi,] de vreme ce necredincioşii ar fi tot nesupuşi chiar dacă nu ar veni Antihrist, Pavel a zis: «să fie osîndiţi» fără răspundere [apărare, n. m]. Fiindcă ce răspuns ar mai avea de dat necredincioşii, şi mai ales Evreii? Negreşit nici unul! Căci – de vor zice: Nu am crezut în Hristos pentru că ucenicii Lui Îl propovăduiau ca Dumnezeu, iar noi am auzit că unul este Dumnezeu, de Care s-au făcut toate făpturile – de vor zice aşa, noi le vom răspunde: Atunci cum aţi crezut în Antihrist, care se făcea pe sine-şi Dumnezeu? Căci Hristos înălţa la Tatăl toate lucrările Sale, zicînd: «Eu am venit întru nu­mele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi» (Ioan 5:43); iar Antihrist va spune că toate sînt lucrări ale sale, căci zice Domnul: «De va veni cineva întru numele său, pe acela îl veţi primi» (la fel). Iar dacă necredincioşii vor pune ca pricină că au văzut semne şi minuni, şi de aceea au crezut întru Antihrist, noi le vom răspunde: Şi Hristos a făcut multe şi mari mi­nuni! Şi atunci, de ce nu aţi crezut într-Însul? – mai ales că Hristos Se propovăduise de către Prooroci ca mîntuitor al lumii, iar Antihrist se vestise că este fiu al nelegiuirii şi al pieirii. Aşadar, pentru toate acestea, necredincioşii au să se judece, rămînînd fără răspuns. Căci, lăsînd adevărul, «au bine-voit», adică le-a plăcut şi cu bucurie s-au adăugat „întru nedreptate”, adică făcătorului de stricăciune Antihrist, care a adunat la sine toată nedreptatea sufletelor omeneşti, fiind însăşi nedreptatea” (în tîlcuirea epistolelor lui Pavel).

[38] Precum am auzit eu însumi un Ortodox, care zicea că „aşa nu se mai poate. Că – aşa cum mai demult au venit (de unde?) Budha, Hristos şi Mahomed – tot astfel e nevoie de venirea altui conducător care să ne salveze.” Acesta era un om simplu, dar el propovăduia, fără să ştie, învăţătura „teologică” a zilelor noastre.