Înainte cuvântare

Nu este dregătorie mai înaltă, nici mai dorită decât a se asemăna cineva cu Dumnezeu. Mai înaltă – fiindcă covârşeşte toate hotarele firii; mai dorită – căci suie pe om la treapta cea de sus a unei desăvârşite şi prea depline fericiri.

Toate celelalte dregătorii pot fi dobândite de nemernicii pământului şi, deşi par minunate şi mari, lipsindu-le înălţimea şi deplinătatea fericirii, nu sunt atât de mari şi de dorite precum este dregătoria asemănării cu Dumnezeu. Aceasta, pentru covârşirea ei cea neasemănată şi pentru fericirea cea prea desăvârşită pe care o dăruieşte, aprinde toată zidirea cea cuvântătoare spre dragostea ei.

Primul, Luceafărul în cer, aprins fiind de dorirea acestei dregătorii, şi-a închipuit că îşi va pune scaunul său deasupra stelelor şi se va face asemenea cu Cel Preaînalt: „în cer mă voi sui, deasupra stelelor Cerului îmi voi pune scaunul meu, voi şedea pe munte înalt şi voi fi asemenea Celui Prea înalt“ (Isaia 14, 13).

Al doilea, Adam pe pământ, fiind stăpânit de pofta sa, a voit să se asemene cu Dumnezeu, ascultând sfătuirea şarpelui: „Veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul“ (Fac. 3, 5).
Şi de la Adam, mulţi împăraţi şi stăpânitori, de multe ori s-au străduit să dobândească acest rang înalt şi să se vestească supuşilor lor, cum că sunt asemenea cu Dumnezeu.

Întru acest fel şi unul cu numele Sofon, poftind cu deadinsul să fie socotit de oameni ca  Dumnezeu, a luat nişte păsări ce imitau glasurile oamenilor şi le-a învăţat a zice: „Sofon este Dumnezeu!“. Apoi le-a lăsat să zboare la înălţime strigând: „Sofon este Dumnezeu!“; i-a făcut pe oamenii cei ce le auzeau a zice uimiţi că Sofon este Dumnezeu, după cum însăşi păsările cele necuvântătoare ale cerului, cu strălucit glas îl mărturiseau ca Dumnezeu.

Cu toate acestea, nici unul dintre dânşii nu s-a învrednicit a se face asemenea cu Dumnezeu; toţi s-au amăgit, cu mincinoasele lor cugete, deşarte şi netrebnice fiind poftele lor. Căci a se asemăna cineva cu Dumnezeu este dar dumnezeiesc, care covârşeşte pe deplin toate măsurile putinţei omeneşti.

Dumnezeieştii Apostoli şi urmaşii lor, Arhiereii, sunt aceia care au primit acest mare dar. Pe aceştia a voit Preaînaltul Dumnezeu a-i osebi de ceilalţi oameni, cu cinstea cea mai presus de om şi prea înaltă; care nu se cuvine decât dumnezeieştii Lui slave.

Mie, lipsindu-mi frumosul cuvânt retoricesc, voi învedera acestea prin mărturiile dumnezeieştilor părinţi ai Bisericii.

Întâi, pentru că arhiereul are oarecare asemănare cu  Dumnezeu în bisericeasca ierarhie; apoi, pentru că aceasta se cuvine a fi cinstită cu covârşire de toţi supuşii săi.

Deci, pentru ca deplin să vă fie adeverite acestea amândouă, vă rog, ascultaţi cu luare-aminte!

Partea întâi

După Dionisie Areopagitul două sunt ierarhiile: una  cerească, alta bisericească; una nematerială şi alta materială; una a îngerilor, sus, alta a oamenilor, jos. Cu toate acestea, amândouă atât sunt de unite între dânsele, încât se cuprinde una în cealaltă în chip minunat şi prea slăvit.

Ierarhia cerească este întâia închipuire, iar cea bisericească, chip al celei dintâi. Căci Preabunul meşter Dumnezeu, care cu înţelepciunea Sa a zugrăvit zidurile Ierusalimului celui de Sus, cu mâinile Sale a zugrăvit şi zidurile Ierusalimului celui de jos, Biserica, după întâia închipuire a celei de sus, precum zice Isaia: „Iată, pe mâinile Mele am zugrăvit zidurile tale şi înaintea Mea eşti totdeauna“ (Isaia 49, 16). Nouă ni se va face mai arătat acest adevăr, când cu mintea ne vom sui până la al treilea numit şi înfocat cer, unde sunt dănţuirile tuturor cetelor  îngereşti şi ale tuturor celor fericiţi. Şi vom vedea cu privirea cucernică toată ierarhia puterilor fără de trupuri. Vom înconjura toate stările acestor danţuiri, desfătându-ne întru podoaba cea dumnezeiască şi întru frumuseţea lor cea nematerială.

Toţi aceşti îngeri sunt despărţiţi în nouă cete: scaune, heruvimi, serafimi; domnii, puteri şi stăpânii; Începătorii, arhangheli şi îngeri. Dintre acestea unele sunt întâi şi împrejurul dumnezeiescului Început cel în trei sori, altele la mijloc şi altele mai la urmă.

Vedem cum este legea dumnezeiască între dânsele: cea întâi şi mai înaltă ceată o luminează pe a doua; a doua, pe a treia; a treia, pe a patra; a patra, pe a cincea; şi pe rând până la a noua. Precum priveşte şi tăinuitorul celor ascunse, Dionisie, zicând: „Aceasta este cu cuviinţă legiuită: prin cele dintâi se împărtăşesc începătoriile celei de-a doua de strălucirile cele dumnezeieşti“.

Vom fi lămuriţi de potrivirea tuturor sfintelor începătorii, când vom vedea că toate aceste nouă cete împreună primesc frumuseţile cele strălucitoare ale înţelepciunii şi ale cunoştinţei, descoperirile tainelor, frumuseţile cele prea cu împodobire, în scurt, toate darurile cele înalte şi dumnezeieşte începătoare, de la Dumnezeu împăratul Cel cu nemărginită lumină şi întreit strălucit. Dumnezeu este ierarhul cel mai întâi şi mai presus de fiinţă şi săvârşitorul întregii ierarhii lumeşti, căci toate de la El, ca de la un izvor de-a pururea curgător, păzesc buna rânduială bine potrivită şi îngerească, curăţia cea nematerială, luminarea cea prea deplină şi săvârşirea cea fericită.

Deci, de vom privi întru acest fel cu ochiul minţii întâia închipuire în ierarhia cea cerească, ca apoi să ne pogorâm la ierarhia cea bisericească, îndată vom vedea şi chipul şi potrivirea acestor două ierarhii, auzind şi pe Dionisie tăinuitorul, zicând că şi ierarhia aceea şi aceasta, o singură şi aceeaşi putere au. Cu toate acestea, este nevoie a zice că toată ierarhia lăudată de noi are una şi aceeaşi putere în întreaga lucrare.

Scopul şi sfârşitul aceleia este asemănarea şi unirea cu Dumnezeu; la fel şi cea de aici se sârguieşte la asemănarea şi unirea cu Dumnezeu.

Aceea în nouă cete se desparte; şi aceasta în nouă: în preoţi, în diaconi, şi în ipodiaconi; în anagnosti, în psalţi şi în clerici; în monahi, în credincioşi şi în catehumeni.

Aceea păzeşte această rânduială: cei de mai sus dăruiesc strălucirile şi darurile celor mai de jos. În bisericeasca ierarhie: preoţii dau luminare diaconilor; diaconii, ipodiaconilor; ipodiaconii, citeţilor şi, pe rând, până la ultimii.

Dar să ajungem la arhiereu, care este pricina cuvântului nostru. Precum în cer toate cetele ierarhiei îngereşti iau toate darurile de la Preaînaltul Dumnezeu, tot astfel şi aici toate cetele ierarhiei celei bisericeşti iau darurile de la arhiereu. Deşi Dumnezeu este începutul mai presus de început şi pricina fiecărei ierarhii, a voit ca locul Său să-l aibă  în ierarhia cea de jos arhiereul. Aşadar, precum acolo Dumnezeu este începătorul şi săvârşitorul tuturor darurilor de care se împărtăşeşte Ierarhia cea fericită a îngerilor, tot astfel, arhiereul este aici izvorul tuturor darurilor şi visteria cea însufleţită a dumnezeieştilor dăruiri, ce se împărtăşesc tuturor rânduielilor bisericeşti.

Din aceasta înţelegem că arhiereul este închipuirea însăşi a lui Dumnezeu.

O, dăruire! O, vrednicie! O, mărire a arhieriei! Cine dintre credincioşi nu vede că arhiereul este chip însufleţit al lui Dumnezeu şi cum poartă asemănarea lui Dumnezeu în bisericeasca ierarhie? Pentru aceasta şi Dionisie a zis despre arhiereu: „Uneori ierarhul cu asemănarea cea către Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască. Iar alteori, zicem drept aceea că este bunătatea dumnezeieştii fericiri de-a pururea după acestea şi aşijderea îşi are razele cele făcătoare de bine ale luminii sale întinse peste toate vederile cele gânditoare. Cu aceasta dumnezeiescul ierarh închipuie urmarea şi strălucirile cele cu chip de lumină ale învăţăturii lui celei dumnezeieşti de ajuns spre toţi întinzându-le“.

Cu adevărat, mare lucru este acesta! Dumnezeul ceresc, Dumnezeu plin de slavă şi plin de nemurire, bine a voit a aşeza pe arhiereu păzitor al locului Său în ierarhia  bisericească.
Dumnezeu, căruia nici o zidire nu I se aseamănă – „Cine este asemenea Ţie, Doamne?“ (Ieş. 15, 11) –, a primit ca arhiereul să aibă oarecare asemănare a Sa.

Dumnezeu Care înfricoşător ne porunceşte – „Cu cine aţi asemănat pe Domnul? Şi cu ce asemănare L-aţi asemănat pe El?“ (Is. 40, 18) – a primit acum a avea pe arhiereu asemănare şi chip însufleţit al dumnezeirii Sale. Pentru aceasta, dacă El a zis prin gura proorocului Osea: „Eu vedenii am înmulţit şi în mâinile proorocilor M-am asemănat“, acum poate zice mai bine: Eu în mâinile arhiereilor m-am asemănat! Pentru că ei ţin locul ierarhiei celei pământeşti în faţa Mea, ei sunt curatele oglinzi ale slavei Mele dumnezeieşti: „oglinzi neîntinate primitoare ale strălucirii începătoare de lumină“, precum a zis dumnezeiescul Dionisie; ei care, cu cei materialnici, cu cei muritori, cu cei din trup şi sânge, împreună sunt legaţi.

O, iubire de oameni negrăită! O, vrednicie cerească şi neasemănată! Eu mă spăimântez şi nu mă dumiresc şi nu ştiu de ce să mă minunez mai mult: de înălţimea stăpânirii ce s-a dat arhiereilor? Sau de bunătatea cea nemărginită şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care a voit a da celor muritori un dar ca acesta de înalt?

Cu adevărat mare este vrednicia cea împărătească, fiindcă întrece toate celelalte dregătorii ale lumii. Însă alăturându-se vredniciei arhiereului, se arată mai jos, după dumnezeiescul Gură de Aur: „Fiindcă împăratul stăpâneşte trupurile, iar arhiereul sufletele“. Împăratul se luptă cu vrăjmaşii trupeşti cu arme trupeşti, arhiereul se luptă cu vrăjmaşii cei nevăzuţi, cu înseşi începătoriile şi stăpâniile, cu înşişi ţiitorii lumii întunericului veacului acestuia, cu înseşi duhurile cele viclene şi se luptă cu arme duhovniceşti.

Împăratului i se aduc toate cele trupeşti şi lumeşti, arhiereului, cele duhovniceşti şi cereşti. Arhiereul se învesteşte de dreapta împăratului, iar împăratul se încoronează şi se blagosloveşte de arhiereul. Şi ca să zic pe scurt: pe cât le întrec cele duhovniceşti pe cele trupeşti, cele cereşti pe cele pământeşti, pe atât întrece şi demnitatea arhieriei pe cea a împărăţiei.

Avem şi asemănarea arhiereului cu îngerii. Mare este cu adevărat vrednicia îngerilor, căci sunt duhuri trimise spre slujire; sunt văpăi de foc; fără mijlocire iau dumnezeieştile şi luminoasele străluciri din dumnezeiasca Începătorie cea în trei sori. Însă, pentru puterea pe care o au arhiereii de a dezlega şi a lega păcatele, cât şi pentru puterea pe care o au a preschimba pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, cu adevărat îi întrec şi pe îngeri. „Cine poate pe pământ a ierta păcate, fără numai unul Dumnezeu?“ (Mc. 2, 7) şi, cu toate acestea arhiereii au fost cinstiţi cu această prea înaltă stăpânire şi putere. „Cei ce locuiesc şi petrec pe pământ – zice dumnezeiescul Ioan Gură de Aur – au primit a locui în cer şi au luat stăpânirea pe care nici îngerilor, nici arhanghelilor nu le-a dat-o Dumnezeu. Că nu s-a zis către aceia: „Câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer“. Şi care din îngeri poate, nu zic să se apropie, ci măcar să caute la acele prea înfricoşate şi prea puternice Taine, pe care arhiereul cu mâinile sale le sfărâmă şi cu gura sa le mănâncă şi le bea (I Petru 1, 12)? Deci arhiereul întrece prin acestea chiar şi pe înşişi îngerii. Aduce deci asemănarea lui Dumnezeu în bisericeasca ierarhie, precum am spus.

Dar ce zic eu asemănare? Dumnezeu numeşte Arhiereul din legea lui Dumnezeu. „Pe dumnezei să nu-i grăieşti de rău“, zice Scriptura (Ieş. 22, 28), pe care tâlcuind-o dumnezeiescul Gură de Aur, zice: „Pe cei cinstiţi cu preoţia, legea îi numeşte «dumnezei»“. Precum l-a numit şi pe Moise „dumnezeu al lui Faraon“ (Ieş. 7, 1): „Iată, eu te-am dat pe tine dumnezeu lui Faraon“ (Ieş. 7, 1). Şi de vreme ce zice aici sfântul că aşa îi numeşte Legea pe preoţi, cu mult mai vârtos se cuvine să înţelegeţi aceasta şi pentru arhierei, care sunt obârşiile şi hirotonitorii preoţilor.

Aceasta se înţelege atât din mijlocire, cât şi din cuvintele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Domnul Iisus a zis Sfinţilor Săi ucenici şi apostoli: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte“ (Lc. 10, 16; Mt. 10, 40). Pentru că voi sunteţi iconomii Mei, voi veţi aduce în Biserica Mea chipul şi asemănarea Mea. Apostolii erau icoane însufleţite ale Fiului lui Dumnezeu şi erau în locul lui Iisus Hristos însuşi. O adevereşte pe aceasta şi Apostolul Pavel acolo unde zice: „Drept aceea în locul lui Hristos vă rugăm“ (mijlocim, în locul lui Hristos) (II Cor. 5, 20). În locul Aceluia şi chipul Său aducându-i-L, vă rugăm!

Şi cel cu graiurile de aur tâlcuind aceasta, zice: „Deci pentru Hristos vă rugăm“, în locul lui Hristos, căci noi am primit pe toate ale Aceluia. Deci şi arhiereii, ca nişte diadohi ai Apostolilor, urmează să fie iconomi şi chipuri ale lui Iisus Hristos. Iar diadohisirea pe care au luat-o arhiereii de la Apostoli o arată marele şi dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului: Apostolii în ziua a cincizecea au luat Duhul Sfânt în chip de limbi de foc şi întru acest chip s-au aprins de curatele făclii din făcliile cele cereşti ale dumnezeieştii şi sfintei Sale dăruiri. Precum dintr-o făclie se poate aprinde alta şi apoi alta, nenumărate, asemenea şi arhiereii s-au aprins ca făclii din făcliile cele dintâi ale Apostolilor şi s-au umplut de preafericitele raze ale darurilor celor luminoase ale Preasfântului Duh, ce se împart în întreaga Biserică a lui Hristos. Prin mijlocirea acestui dar, se învrednicesc a pune înainte în bisericeasca ierarhie chipul şi asemănarea Fiului lui Dumnezeu. Acest dar şi această dăruire a lui Dumnezeu, ca şi luminarea cea prin Sfântul Duh, îl primeşte fiecare în biserica ierarhică.

Putem socoti aceasta şi din asemănarea mijlocirii făcută de Fiul lui Dumnezeu către cerescul Său Părinte, spre îmblânzirea cea către toată lumea. Dumnezeiescul Apostol zice în Epistola cea către Romani: „Hristos este Cel ce a murit şi mai ales care a şi înviat, care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, care şi se roagă pentru noi“ (Rom. 8, 34). Mijlocire care, după dumnezeiescul Chiril, se înţelege pentru omenire, ca arhiereu. Iar că se roagă ca pentru chipul cel omenesc s-a zis, căci a fost arhiereu. <Că Tu eşti preot în veac“ (Ps. 109, 4). Precum Iisus Hristos, prin mijlocirea trupului Său celui văzut şi nestricăcios, mijloceşte către Dumnezeu, sus, asemenea şi preotul, prin mijlocirea sfinţitei lucrări fără de sânge şi a însuşi nestricăciosului Trupul şi Sânge ale lui Iisus Hristos, mijloceşte către Dumnezeu, aici jos.

Deci, pentru asemănarea sau, mai ales, pentru înălţimea mijlocirii prin care şi Iisus Hristos sus şi arhiereul jos aduc înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, se învederează asemănarea Arhiereului cu Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Fiindcă şi Acela este arhiereu şi acesta este arhiereu; şi Acela mijlocitor oamenilor către Dumnezeu, şi acesta mijlocitor lui Dumnezeu şi oamenilor. Şi de vreme ce Aaron şi ceilalţi Arhierei ai Legii celei vechi aveau chipul şi icoana lui Iisus Hristos, precum tâlcuieşte Chiril al Alexandriei, cu toate că aduceau jertfe de boi şi de ţapi şi de alte vietăţi necuvântătoare, cu mult mai mult arhiereii darului celui noi aduc chipul Fiului lui Dumnezeu în Biserică.

Este de folos să adăugăm aici cuvântul lui Gură de Aur: „Precum în multe locuri aducându-se înainte, un trup şi nu multe trupuri, aşa şi o singură jertfă. Iar arhiereul nostru  este cel care aduce jertfa ce ne curăţeşte pe noi. Pe aceea o aducem înainte şi acum, pe cea de atunci pusă înainte, cea nemişcată“ (Cuvânt la Epistola către Evrei). Şi dacă arhiereii au asemănarea Fiului lui Dumnezeu, arătat este că au şi asemănarea lui Dumnezeu, precum am arătat înainte.

Cu adevărat netâlcuită şi necuprinsă este această apropiere şi asemănare pe care bine a voit Preaînţeleptul  Stăpân şi Dumnezeu a toate să o aibă cele cereşti cu cele pământeşti, slujitorii Domnului, cu însuşi Dumnezeu. Fiindcă lucrul pe care îl face arhiereul aici jos pe pământ îl întăreşte şi Dumnezeu sus, în cer. Când zice să fie unul dezlegat pe pământ, îndată este dezlegat şi în cer. Mai arătat o zice aceasta şi dumnezeiescul Gură de Aur: „Cele ce vor lucra jos preoţii, pe acestea şi Dumnezeu sus le adevereşte, şi sfatului slugilor Dumnezeu îl încredinţează“ (Cuvântul al treilea pentru preoţie). Şi dacă preotul simplu poate aceasta, cu mult mai vârtos arhiereii.

De uimire este cu adevărat stăpânirea cea arhierească. Dumnezeu zice prin Proorocul: „Cerul cerului, Domnului, iar pământul l-a dat fiilor oamenilor“ (Ps. 113, 24), însă stăpânirii arhiereilor a dat şi cerul, căci cu chemările lor cerând şi slujind Se pogoară în Taine darul Sfântului Duh .

Dar de ce zic numai cerul şi pământul? Ci şi cele de sub pământ, încă şi pe ale iadului le-a dat în stăpânirea arhiereilor. Fiindcă ei, cu rugăciunile către Dumnezeu şi cu jertfele cele fără de sânge pe care le aduc înainte, pot să ajute şi sufletelor ce se află în iad. „Cere semn de la Domnul Dumnezeul tău întru adânc – a zis Isaia către Ahaz – ori întru înălţime“ (Is. 7, 11).

Cere acum, creştine, îţi zic şi eu, cere şi tu semn întru adânc ori întru înălţime; în cer ori pe pământ; pe pământ ori în iad, şi vei găsi pe arhiereul în tot locul! Cere semn în cer şi-l vei vedea cum pogoară de acolo, precum Ilie, cerescul şi dumnezeiescul foc al Sfântului Duh! Cere semn pe pământ şi îl vei vedea dezlegând greşelile oamenilor celor vii! Cere semn în iad şi îl vei vedea ajutând sufletele morţilor ce se află acolo!

Şi dacă acesta este adevărul – precum şi credem –,  arhieria cuprinde în palma sa toate părţile lumii, căci toate îşi pleacă genunchii către dânsa: cele cereşti, cele pământeşti şi cele de sub pământ, precum îşi pleacă genunchii şi către Fiul lui Dumnezeu, precum zice Apostolul: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece; a celor din cer, a celor de pe pământ şi a celor de sub pământ“ (Filip. 2, 10).

Vedeţi vrednicia? Vedeţi slava? Vedeţi mărirea arhieriei?

Tu eşti icoana cea însufleţită a dumnezeirii! Tu eşti mijlocitoarea lui Dumnezeu şi a oamenilor! Prin toate acestea aduci asemănarea lui Dumnezeu în bisericeasca Ierarhie.

Ce să-mi mai întind cuvântul? Iată că stă înaintea noastră vinul cel însufleţit al arhieriei, arhiereul lui Dumnezeu, ierarhul şi întâiul dregător al bisericeştii ierarhii, al doilea soare al întăririi celei înţelegătoare, preaîndumnezeitul stăpân şi păstor al acestei eparhii, mijlocitor lui Dumnezeu şi oamenilor, iconom al lui Iisus Hristos.

Iată, însuşi îmbrăcat cu haina cea arhierească, înconjurat fiind de feluritele cete ale Preoţilor şi ale diaconilor, arată fiecăruia cum se înfăţişează chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în bisericeasca ierarhie.

Vedeţi acest stihar strălucit pe care îl poartă? Acela arată curăţia cea îngerească şi strălucirea pe care o are. Vedeţi epitrahilul acela de aur? Acela înseamnă darul cel bogat al Sfântului Duh, care se varsă peste dânsul de sus până jos, prin care este plin de dar şi la suflet, şi la trup şi cu totul plin de mireasmă! Vedeţi brâul pe care îl poartă? Acesta arată viaţa cea cu înţelepciune şi fără de prihană pe care o are. Vedeţi mânecuţele lui? Acestea arată cum ţine în mâinile sale patimile şi legăturile lui Iisus Hristos, şi este gata să pătimească şi să moară, de îl va chema trebuinţa, pentru voi, turma sa, precum şi Hristos a murit pentru toţi.

Sacosul acela spintecat pe care îl poartă înseamnă cămaşa lui Hristos cea de sus ţesută, pe care după ce au spintecat-o ereticii, sfinţii arhierei iarăşi au cusut-o cu învăţăturile lor cele dreptcredincioase; acestora se şi făgăduieşte a se asemăna de va fi nevoie.

Omoforul acela ţinut pe umeri pe deasupra arată cum  ţine deasupra pe umerii săi toate neputinţele, toate greutăţile şi toate patimile voastre, împreună pătimind cu voi şi ajutându-vă. Şi, precum Hristos a ridicat pe umerii Săi oaia cea rătăcită şi a suit-o la cer, tot astfel şi acesta, după aducerea aminte a lui Iisus Hristos, se făgăduieşte ca un diadoh al Său, să vă ridice pe umeri prin mijlocirea învăţăturii şi a bunei rânduieli şi să vă suie pe toţi în cer. Pentru aceasta şi când se îmbracă cu omoforul acesta, zice: „Pe umeri luând, Hristoase, firea cea rătăcită şi înălţându-Te ai dus-o la Dumnezeu şi Tatăl“.

Mitra aceea ce o pune pe cap arată preaînalta şi dumnezeiasca vrednicie pe care o are în Biserică. Şi lângă acestea, că pe Hristos însuşi Îl are cap şi din stăpânirea şi legile Aceluia este. Aceasta o arată şi dumnezeiescul Gură de Aur, zicând: „Fiindcă arhiereul cap era al norodului, se cuvenea dar celui ce s-a făcut cap tuturor, a avea pe cap stăpânirea. Deci, porunceşte ca capul să nu fie gol, ci acoperit, ca să se înveţe capul norodului că are cap… Pe toate ţinându-le şi de legi fiind ţinut, tuturor punându-le lege şi de lege fiind aşezat“.

Acea cârjă păstorească pe care o ţine în mâini arată că este păstor al vostru şi vă păstoreşte şi vă povăţuieşte ca pe nişte oi, întru buna păşune a bunătăţilor şi a lucrurilor celor plăcute şi să vă adună împreună întru turma lui Iisus Hristos. Atât în turma Bisericii aici, jos, cât şi întru cereasca şi adevărata turmă a raiului, nelăsând nici o oaie dintre voi să se despartă şi să se depărteze, ca să nu o mănânce lupul cel gânditor, diavolul. Ci mai vârtos nevoindu-se ca să aducă cu învăţătura sa la turma lui Hristos şi pe oile cele străine. Şi aşa, să aşeze o turmă şi un păstor, în Hristos.

Engolpionul pe care îl ţine înaintea sa cu pietrele cele scumpe arată engolpionul lui Aaron, în care erau douăsprezece pietre, cu numele celor douăsprezece seminţii. Şi arătarea şi adeverirea acesteia este că vă are întru inima sa pe voi, toată turma sa şi vă iubeşte totdeauna şi vă vede înaintea sa cu neadormit ochi, pe voi şi toate judecăţile voastre, precum s-a scris: „Şi vei pune pe engolpionul judecăţii arătarea şi adeverirea. Şi va fi pe pieptul lui Aaron când va intra în Sfânta înaintea Domnului, şi va purta Aaron judecăţile fiilor lui Israel pe piept înaintea Domnului de-a pururea“.

Iar mantia cea cu râuri pe care o poartă arată cum se varsă peste toţi ca nişte râuri darurile Sfântului Duh.

Clopoţeii cei de aur ai mantiei sale arată Legământul cel Vechi şi cel Nou, care izvorăşte curgerea învăţăturii Sale celei dumnezeieşti şi adapă cu săvârşirea sfinţeniei toată împărăţia lui Hristos.

Făclia care merge înaintea sa înseamnă că străluceşte ca un alt soare înaintea oamenilor, prin lucrurile sale cele bune şi plăcute şi împărtăşeşte tuturor luminarea, ca să vadă calea care duce la viaţa cea veşnică; şi ca un stâlp de foc povăţuieşte pe Israelul cel nou la pământul făgăduinţei în Ierusalimul cel de sus. Cu privire la aceasta a zis Isidor Pelusiotul: „Dumnezeu îl aprinde pe preot făclie şi îl pune în scaunul candelei celei purtătoare de lumină, ca să strălucească în Biserică luminare şi dogmelor şi lucrurilor celor izbăvite de întuneric. Ca văzând noroadele razele făcliei celei vieţuitoare, către acelea să se îndrepteze şi pe Tatăl Luminilor să-L slăvească“.

Iar cetele preoţilor şi ale diaconilor, care înconjoară în Sfântul Altar la înfricoşatul ceas al dumnezeieştii lucrări, arată rânduielile cele îngereşti, care-L înconjoară în ceruri pe Dumnezeu. La înfricoşatul şi straşnicul ceas, uimit fiind cu totul, mi se pare că văd acel nor luminos cum se pogoară şi acoperă toată cinstita şi Sfânta Masă şi cum înlăuntru norului este însuşi Dumnezeu, pentru ca să sfinţească cu darul Său cel sfinţitor şi puternic cinstitele şi sfinţitele dăruiri, precum oarecând S-a pogorât prin nor în Muntele Sinai. Văd încă şi pe arhiereu cuprins înlăuntru în acest nor şi tainic vorbind cu Dumnezeu ca un alt Moise, cu totul schimbat, cu totul îndumnezeit. Şi stă înaintea lui Dumnezeu ca un dumnezeu după dar, sfinţit lucrând şi săvârşind Trupul cel de Viaţă făcător şi Sângele Fiului lui Dumnezeu şi mijlocind împreună lui Dumnezeu şi oamenilor. Şi dăruirile cele de la Dumnezeu le pogoară peste voi, turma sa, iar rugăciunile voastre le înalţă către Dumnezeu. Şi aşa vă curăţeşte, vă luminează şi vă face desăvârşiţi! Întru acest chip vă hrăneşte, vă însufleţeşte şi vă dăruieşte viaţă. Şi într-un cuvânt: vă dăruieşte mântuirea cea dorită a sufletelor voastre.

O, negrăită dăruire, de care vă învredniciţi, fraţi ai mei iubiţi, prin mijlocirea acestui stăpân!

O, dar ceresc care îl dobândiţi prin acesta! Vă fericesc pentru marea şi de nespus buna norocire care aţi câştigat-o, învrednicindu-vă de acest păstor, de acest părinte iubitor de dragoste, de acest ceresc mijlocitor şi rugător. Pentru care cu cuviinţă poate zice cineva marile dăruiri şi minunatele laude, pe care le-a zis oarecând înţeleptul Sirah pentru Onie, marele Arhiereu: „Cât s-a slăvit întru întoarcerea norodului, întru ieşirea acoperământului casei! Ca un luceafăr de dimineaţă în mijlocul norului, ca luna cea plină în zilele ei, ca soarele strălucind peste Biserica Celui Preaînalt şi ca curcubeul ce luminează în norii slavei, ca floarea trandafirilor în zilele primăverii, ca crinii la curgerea apei, ca odrasla Libanului în zilele verii, ca focul şi ca tămâia în cadelniţă, ca vasul cel de aur bătut, împodobit cu tot felul de pietre scumpe, ca măslinul ce odrăsleşte roadă şi ca chiparosul ce se înalţă spre nori. Când a luat el haina slavei şi s-a îmbrăcat cu săvârşirea slavei, când se suia pe jertfelnicul cel sfânt, a slăvit îmbrăcămintea sfinţeniei“ (Înţelep. Sirah 50, 5-13).

Partea a doua

Fraţii mei creştini, învrednicindu-vă a avea acest  părinte, iubitor de dragoste, astfel de păzitor al uşilor cerului, care are stăpânire să-l închidă pe acesta pentru cei negândiţi şi, dimpotrivă, să-l deschidă pentru cei gândiţi. Nu este cu dreptate a-i aduce acestui arhiereu toată cinstea? Toată supunerea? Pentru că dacă înşişi cereştii îngeri se închină arhiereului vostru şi, minunându-se de covârşitoarea vrednicie, cu uimire mare şi cu spaimă îl înconjoară întru înfricoşatul ceas al Tainelor, cu cât mai mult sunteţi voi datori ca supuşi ai săi, voi, turma sa, voi, fiii săi, să-l cinstiţi ca pe un stăpân al vostru, să vă supuneţi ca unui păstor al vostru şi din inimă să-l iubiţi ca pe un tată al vostru? De vreme ce egiptenii, neam păgân şi necredincios, cinsteau pe arhiereii lor ca pe nişte dumnezei; căci câteodată îi numeau dumnezei peste toate, căci ei judecau şi hotărau pentru tot norodul, cu cât mai vârtos voi creştinilor, neamul cel sfânt şi de Dumnezeu preacinstitor, aveţi datoria să-l cinstiţi pe arhiereul vostru cu laudă şi cinste?

Despre împăratul Alexandru povesteşte Iosif că, ducându-se călare în Ierusalim, văzând pe arhiereul Iadd îmbrăcat în haina arhierească, care ieşise să-l întâmpine şi, rămânând uimit  privindu-l, i s-a părut că este Dumnezeu şi îndată cu frică şi cu cutremur s-a coborât de pe calul său şi i s-a închinat până la pământ.

Auziţi aceasta toţi câţi nu aduceţi cinstire arhiereului vostru, auziţi şi vă ruşinaţi de pilda unui muritor, a unui împărat mândru! Alexandru se socotea singurul stăpânitor a toată lumea, strălucitor al Asiei, luptător şi biruitorul atâtor împăraţi. Şi, cu toate acestea, până la faţa pământului s-a închinat arhiereului. Şi cărui arhiereu? Al evreilor. Mare minune!

Iar acum creştinul, cu toate că este prea mic, ca un nimic, nu voieşte să se supună înălţimii arhieriei. Şi necinsteşte şi defaimă, pe cine? Pe însuşi arhiereul său. Pe însuşi păstorul.  Pe însuşi tatăl său, care de-a doua oară l-a născut din apă şi din Duh; care l-a hrănit cu Trupul şi Sângele lui Hristos; care l-a făcut fiu al lui Dumnezeu din fiu al păcatului; şi de care atârnă toată nădejdea mântuirii sale; fără de acesta cu neputinţă este şi să se mântuiască, şi să fie desăvârşit creştin. Vai de asemenea defăimare! Vai de atâta necinste! „Adevărată ieşire din minţi este – zice dumnezeiescul Gură de Aur – a defăima cineva arhieria. Căci ieşire din minţi este a defăima atât începătoarea slavă, fără de care nici mântuirea noastră, nici bunătăţile cele făgăduite nu ne este cu putinţă a le dobândi“ (Cuvântul al treilea pentru Preoţie).

Dar ce vorbesc despre egipteni şi despre Alexandru? Însuşi Dumnezeu i-a cinstit pe arhierei mai mult decât pe oricine altcineva şi vedeţi adeverirea acestora în Sfânta Scriptură: arhiereul Aaron şi Mariam, sora lui, au greşit amândoi cu aceeaşi greşeală, căci amândoi l-au învinuit şi l-au ocărât pe fratele lor, Moise, că şi-a luat femeie etiopiancă: „şi au grăit Mariam şi Aaron împotriva lui Moise pentru femeia etiopiancă pe care o luase“. Cu toate acestea, pentru acest cuvânt, Dumnezeu a pedepsit-o singură pe Mariam, făcând-o toată leproasă şi singură surghiunită afară din tabără. Iar pe Aaron, cu toate că arătată fusese această osândă, Dumnezeu nu l-a pedepsit nicidecum.

Şi pentru ce aceasta, Doamne? Nu eşti drept, nu ai iubit dreptatea? Deci, pentru ce faci o nedreptate ca aceasta? Nu – răspunde Sfântul Chiril al Alexandriei – nu a făcut nedreptate Dumnezeu, doar că cinstind vrednicia arhieriei pe care o avea Aaron, nu l-a osândit. Ca să nu se ia de la Dumnezeu pildă şi să-l defaime şi oamenii. Prihănindu-se împreună cu Mariam, Aaron nu se îmbolnăveşte, cu toate că de aceeaşi osândă era vrednic, ci având cinste de la Dumnezeu, căci mare este lucrul preoţiei, a scăpat de lepră. Nu mai zic cât l-a cinstit Dumnezeu pe însuşi arhiereul Aaron, cu minunea toiagului său, care uscat fiind a odrăslit; cât l-a mărit cu vrednicia aceea, cu îmbrăcămintea cea de mare dar şi cu dumnezeiască cuviinţă cu care a poruncit să-l îmbrace (Ieş. 28 şi Num. 28), cu îmbrăcămintea cea până la călcâi, violetă, cu fustele cele de in, cu umerarul, cu pavezele, cu haina cea strălucită, cu engolpionul judecăţii, cu cele douăsprezece pietre în câte patru rânduri, cu mitra de vison, cu potcoava cea de aur întru care era scris numele lui Dumnezeu cel în patru slove: Iahve; cu bumbii şi clopoţeii pe care îi avea pe marginea hainei sale. Pe scurt, cu toate celelalte prin care a voit să arate oamenilor cât cinsteşte vrednicia arhieriei. Şi dacă cineva ar fi voit oarecând să se împotrivească aceluia, ori să-l necinstească, îndată îi şi trimitea osânda. Aşa a pedepsit pe Datan şi pe Aviron, care se împotriveau lui, făcând pământul să se deschidă sub picioarele lor şi să-i înghită de vii. Pentru aceasta şi Psalmistul socotind această grabnică răsplătire făcută de Dumnezeu împotriva defăimătorilor lui Aaron, zice: „Moise şi Aaron între preoţii Lui; Dumnezeule, Tu milostiv Te-ai făcut lor şi izbândind spre toate izvodirile lor“ (Ps. 98, 6).

Deci, pentru acestea, învăţaţi-vă şi voi, fraţii mei creştini  să cinstiţi pe arhiereul vostru, ca pe un mântuitor şi făcător de bine al vostru. Căci dacă sunteţi datori să-i cinstiţi şi să-i slăviţi pe preoţii voştri, după cum porunceşte Sirah: „Teme-te de Domnul şi slăveşte pe preot“ (Sir. 7, 32), cu cât mai vârtos sunteţi datori să-l slăviţi pe arhiereul vostru? Fiindcă de la dânsul aveţi cunoştinţa cea către Dumnezeu şi evlavia; de la dânsul aveţi toate Tainele credinţei voastre, Botezul, Mirul, Împărtăşirea, Nunta, Pocăinţa, Preoţia, Maslul. Pentru că cinstea şi slava pe care-o aduceţi lui, către Dumnezeu trece, precum zice dumnezeiescul Gură de Aur: „Cinstea către preoţi, către Stăpânul tuturor se întoarce“. Şi dacă aceasta e pentru preoţi, cu cât mai vârtos cea pentru arhierei. Pentru că în mâinile sale vă aflaţi şi vii – în viaţa aceasta, şi după moarte – în cealaltă. Şi fiindcă prin mijlocirea sa vă tămăduiţi de neputinţele voastre cele sufleteşti şi câştigaţi mântuirea cea veşnică.

Cu adevărat, iubiţii mei fraţi, supuneţi-vă toţi – mici şi mari – cei duhovniceşti şi cei lumeşti, povăţuitorului acestuia şi arhiereului vostru, precum vă porunceşte Pavel, pentru că şi el priveghează pentru mântuirea voastră, fiindcă are să dea cuvânt pentru voi în ziua Judecăţii; şi  când vă veţi supune lui, atunci şi el cu bucurie îşi va face lucrul său, ca să poarte grijă de sufletele voastre: „Ascultaţi pe învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor, căci ei priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor să dea seamă, ca cu bucurie aceasta să o facă, şi nu suspinând“. Iarăşi  de mai multe ori vă rog: arătaţi, fraţii mei, către dânsul toată fiasca supunere ca nişte fii ai ascultării, şi-l aveţi pe dânsul chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos; nimic să nu faceţi fără a sa socoteală, precum şi el nu se cuvine să facă ceva fără de porunca lui Dumnezeu, precum zice de Dumnezeu purtătorul Ignatie şi dumnezeiescul Gură de Aur: „Pentru aceasta, oarecare cinstit dintre bătrâni, al cărui nume este Ignatie, – cu preoţia şi cu ucenicia fiind împodobit – trimiţând pe oarecare preot, i-a zis: Nimic fără sfatul tău să nu se facă; nici tu fără de porunca lui Dumnezeu să nu faci ceva!“, pentru ca să ne învrednicim toţi printr-însul a ne face moştenitori bunătăţilor celor veşnice, cu darul lui Hristos. Amin!