„După ce s-a dat Legea prin Moise, ereziile ce s-au rupt de ea mai înainte de venirea în Trup a lui Hristos sunt în număr de unsprezece, iar după venirea în Trup [a lui Hristos sunt] alte şaizeci în afară de cele dinaintea Legii care sunt cinci de toate, plus alte patru erezii ale elinilor, astfel încât înainte de Lege sunt nouă erezii; iar toate acestea laolaltă, dimpreună cu „mamele” lor, sunt optzeci la număr (Cf Sir. 3,20-21)

Dintre acestea cinci sunt „mamele” ereziilor, după cum urmează: barbarismul, scitismul, elenismul, iudaismul şi samaritismul.

Dintre acestea, elenismul a dat naştere la patru erezii: a pitagoricienilor, a platonicienilor, a stoicilor, a epicureicilor.

De la [darea] Legii [lui Moise] până la venirea în Trup a lui Hristos sunt unsprezece: şapte din iudaism – cărturarii, fariseii, saducheii, oseenii, nazareii, hemerobaptiştii, irodienii, şi patru din samaritism – gorotenii, sebueii, esenienii, dositeii. În total, unsprezece [erezii] au luat naştere de la Lege, din iudaism şi din samaritism.

Aşadar, toate ereziile de dinainte de venirea în trup a lui Hristos, care au început de la Adam şi până la întruparea lui Hristosl, sunt în număr de douăzeci.

Iar după venirea în trup a lui Hristos şi până la domnia lui Valentinian, Valens şi Gratianus, toate ereziile care au uzurpat numele lui Hristos sunt în număr de şaizeci, enumerate astfel: simonieni, menandrieni, satornili, basilidieni, nicolaiţi, gnostici – cei numiţi şi stratiotici şi fibioniţi, de alţii numiţi secundianiţi, socratiţi, zacheeni, codieni şi borboriţi [şi barbeliţi], carpocratieni, cerintieni, [numiţii şi merintieni, nazoreeni, ebioniţi, valentinieni, secundianiţi, la care se asociază Epifanes şi Isidoros, ptolemaioniţi, marcoşi, colorbaşi, heracleoniţi, ofiţi, cainiţi, setieni, arhontici, cerdonieni, marcioniţi, lucianişti, apeleieni, severieni, taţieni, encratiţii de la frigieni, [care se mai numesc] montanişti şi tascodrugiţi, pepuzieni, [cei numiţi] şi priscilieni şi quintilieni, la care se asociază artotyriţii, quatrodecimanii, care sărbătoresc Paştele într-o zi fixă din an, alogii care nu primesc Evanghelia şi Apocalipsa lui Ioan, adamiţi, sampseeni, [care mai sunt numiţi] şi elchesaiţi, apoi teodotieni, melchesidiţi, bardesianiţi, noetieni, valesieni, catari, [cei numiţi] şi novaţieni şi montesi, aşa cum sunt numiţi la Roma, angelici, apostolicii cei numiţi şi apotactici, sabelieni, origeniştii care săvârşesc lucruri ruşinoase, origeniştii lui Adamantios, apoi cei care l-au urmat pe Pavel de Samosata, manihei, [numiţi] şi acuaniţi, hieraciţi, meletieni, care au făcut schismă în Egipt, arieni, numiţi şi ariomaniţi, audieni, care sunt schismatici şi nu eretici, fotinieni, marcelieni, semiarieni, pneumatomahi care hulesc pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, aerieni, aetieni, numiţi şi anomei, cărora li se asociază Eunomios cel fără de lege, dimoiriţii, care nu recunosc că înomenirea lui Hristos a fost deplină, [numiţi] şi apolinarişti, [apoi] cei care susţin că Sfânta Maria, cea pururea Fecioară, după ce L-a născut pe Mântuitorul, ar fi avut relaţii cu Iosif, drept pentru care i-am numit antidicomarianiţi, cei ce oferă o pâiniţă în numele Mariei şi se numesc coliridieni, mesalieni, cărora li se asociază marturienii [cei] de la păgâni, eufemiţii şi sataniţii.

În sfârşit, am fost şi sunt tare mâhnit să număr atâtea nume de erezii şi să povestesc faptele lor ticăloase şi ale celor două schisme: una din Egipt, adică meletienii despre care am vorbit mai sus, care s-au separat de aceia care, fiind supuşi prigoanei, au fost primiţi de ai noştri în starea şi funcţiile lor [clericale] de mai înainte, după ce au făcut pocăinţă, dar care nu sunt, totuşi, în erezie; a doua, cea din Mesopotamia, a audienilor pomeniţi anterior, care de asemenea au făcut schismă, fără a avea vreo credinţă străină, ci doar disputându-se prosteşte în legătură cu [sintagma] după imaginea [lui Dumnezeu. Aceştia nu se revoltă din pricina credinţei şi nici nu se separă din vreo altă pricină, ci, zic ei, numai împotriva „lipsei de dreptate desăvârşită”, nevrând să aibă comuniune cu episcopii şi preoţii care posedă aur şi argint, precum şi pentru faptul că sărbătoresc Paştile la aceeaşi dată cu evreii; din aceste pricini se separă şi se înstrăinează de unitatea Bisericii Ortodoxe.

Cei care nu au primit Duh Sfânt nu au cunoscut adâncurile lui Dumnezeu şi s-au fărâmiţat în aceste erezii şi schisme prilejuite de vorbăria goală. Căci, părăsind adevărul, au mers pe multe cărări, gândind uneori alte lucruri şi în alt fel. Iar însuşi Sfântul Apostol ne spune, arătându-ne din ce pricină a rostit acestea: Noi însă am primit Duhul lui Dumnezeu”.

[“Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. Noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti. Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte”. (1 Cor 2:11-14)]

Sf. Epifanie de Salamina – „Ancoratus” (Polirom, Iaşi, 2007, ed. bilingvă,  pg. 79 -85)

Aşadar, iată tâlcuirea a ceea ce era scris: „Solomon are şaizeci de regine şi optzeci de concubine, iar fecioare socoteala cine le-o mai ţine! Dar ea e numai una, porumbiţa mea, curata mea; una-i ea la a ei mamă, singura născută în casă.” (Cântarea Cântărilor 6:8-9). Astfel, „numai una” se tâlcuieşte de către Sfinţii Părinţii (vezi şi “Panarion” tot a Sf. Epifanie de Salamina) ca fiind cu adevărat una singură, osebită, neasemănată, curată, neprihănită, Biserica Ortodoxă. Ea nu “devine una” prin unirea cu toate celelalte, precum susţine ecumenismul – ea ESTE una, născută de la Dumnezeu, nu de la mintea îngerului celui căzut (eresurile), nici din lume (schismele), nici de la trup şi sânge omenesc (filosofiile cele deşarte), ci de la Duhul lui Dumnezeu.

Însuşi Mântuitorul, rugându-se ca El şi cei ai Săi să fie una precum El şi Tatăl sunt una, precizează că nu toţi oamenii de orice credinţă şi eres „creştin” trebuie să fie una şi nici nu pot fi una decât cei care cred şi urmează Lui, adică fiii „celei una” – Biserica Ortodoxă: “Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt (17:9) Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume (17:16). Dar nu numai pentru aceştia [Apostoli] Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor [adică toţi ortodocşii, fiii Bisericii Apostolice], ca toţi să fie una” (17-20-21), adică întru Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Aceasta este însemnătatea corectă a citatului ioanian “ca toţi să fie una”, iar nu eresul ecumenist care foloseşte cu neruşinare în mod greşit acest verset pentru a justifica unirea tuturor ereziilor într-o apocaliptică babilonie. Pe Cea Una, “Biserica lui Dumnezeu, porţile iadului n-o vor birui (Mt. 16:18), iar porţile iadului fiind ereziile şi întemeietorii de erezii” (Sf. Epifanie, op.cit., pg. 71).