Întrucît suntem prima mănăstire ortodoxă din România care a publicat cărţi împotriva ecumenismului (încă din 1999), cea mai prolifică mănăstire românească în ce priveşte publicaţiile patristice şi singura mănăstire ortodoxă din lume care a publicat, cu aproape un an înainte de Sinod, o propunere cu privire la acesta, suntem datori înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor la o părere avizată în ce priveşte atitudinea noastră faţă de un text teologic. Însă Crezul e mărturisirea celui bine-credincios iar părerea nu e niciodată o datorie, mai ales azi cînd se confundă mărturisirea cu jurnalismul activist şi sterp. Căci cu cît vedem pilda sfinţeniei în Predanie, cu atît „nu ne credem înţelepţi în noi înşine”; şi după porunca prorocului, tăcerea e mult mai înţeleaptă la vreme de ispită, mai ales cînd e înjugată cu rugăciunea şi nu cu nepăsarea. Dar pentru că s-au înmulţit întrebările şi s-au împuţinat răspunsurile, dăm şi noi din puţinul nostru şi din pacea conştiinţei noastre celor ce vor afla vreun folos spre mîntuire.
În urma Sinodului din Creta, am citit integral documentele, în mai multe limbi (26-28 iun. 2016), am comentat cuvînt cu cuvînt documentele în limba engleză şi le-am oferit vorbitorilor de limbă engleză (29 iun. 2016); am re-citit integral Sfînta Scriptură şi Pidalionul, în post şi rugăciune (1 iul.–1 oct.); am comentat în paralel traducerile (aug.-sept. 2016); am discutat între noi în sinaxe; am întreţinut o amplă corespondenţă cu lumea ortodoxă pentru lămurire; am elaborat aproape 100 de pagini de text analitic şi sintetic; am încercat să mediem pe de o parte oprirea amplorii fenomenului ecumenist şi pe de altă parte oprirea fenomenului schismatic; fiind acuzaţi de fiecare din părţi că „ţinem cu ceilalţi” (dar fiind şi susţinuţi totodată de tot poporul de bună credinţă); am cercetat cu nepărtinire şi cu cuget smerit amănuntele atît în ce priveşte evenimentul din Creta în sine, cît şi posibilele efecte pe care le-ar avea diferite atitudini faţă de acesta; de aceea acum, după cuvîntul promis, cu frică de Dumnezeu împărtăşim cîteva observaţii, pe care nădăjduim să ni le lumineze Dumnezeu cu Lumina Adevărului Său:
1. Considerăm că documentele din Creta:
– au adus în vedere Bisericii nevoia de propria recatehizare ortodoxă, apostolică, scripturistică şi patristică a tuturor ortodocşilor, de la catehumeni la episcopi, cateheza trebuind să înceapă neîntîrziat prin lectura Sfintei Scripturi şi a tîlcuirilor Sfinţilor Părinţi; este de netrecut această sfîntă însoţire dintre lucrarea Duhului Sfînt prin Proroci şi Apostoli (mărturisită în Crez) şi lucrarea Aceluiaşi Duh Sfînt prin Sfinţii Părinţi;
– se constituie în principiu într-un text diplomatic, exoteric, mai mult administrativ, iar nu substanţial, dogmatic (nu conţin pomenirea Maicii Domnului, nici a Crucii Domnului, lacune care arată încadrarea textelor; de asemenea vorbesc despre lucruri care nu stau în puterea Bisericii – precum economia globală, războaiele, etc);
– trebuie discutate vreme mai îndelungată de către Biserică şi reformulate acolo unde este nevoie pentru a ilustra în mod limpede şi fără echivoc crezul apostolic şi patristic, dragostea de Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu; înainte de aceste demersuri şi de sobornicitatea definitorie Ortodoxiei, nu se poate vorbi de obligativitatea adoptării lor;
– au subliniat că indiferent de credinţă, temelia şi punctul nodal al existenţei umane este raportarea la Mesia şi au încercat să răspundă strigătului disperat al celor nebotezaţi, al suspinului întregii lumi neortodoxe care trăieşte cel mai dramatic moment de profundă criză spirituală, ştiind că numai Duhul lui Dumnezeu şi dragostea adevărată şi sfîntă are puterea de a întoarce sufletele la Dumnezeu şi a-L face pe El cunoscut lumii, nu discursurile raţionale, oricît de filantropice;
– au dovedit celorlalte Biserici locale anvergura şi experienţa sinodalilor români, fiecare grup sinodal al Bisericilor locale prezente sau absente comportîndu-se în specificul ethosului naţional („cel ce citeşte, să înţeleagă”);
– au dovedit afiliaţia actuală a Patriarhiei de Constantinopol şi înclinaţia teologilor ce au elaborat textele în cei 50 de ani dinainte, căci Aaron fără de Moisi a turnat viţelul;
– conţin învăţături bine-cunoscute, reamintiri bine-venite şi reflecţii pastorale valabile („Enciclica”, „Mesajul”, „Misiunea”, „Postul”, „Căsătoria”) dar şi inovaţii inacceptabile precum excluderea egalităţii episcopilor („Autonomia”, „Diaspora”, „Enciclica” – pasajul ce instituie ca „Taină” sinaxele episcopale), prevalenţa legilor statului şi imixtiunea acestora în liturgică („Căsătoria”, ultimul alineat), corectitudinea politică în apologetică („Mesajul”) sau relativismul teologic („Relaţiile cu lumea”);
– au dovedit nevoia Bisericii Ortodoxe de a reveni spre a cunoaşte limba ellină ca dreptar al noţiunilor şi realităţilor teologice, întrucît traducerile cretane în limbile moderne (inclusiv greacă nouă) dau naştere la o varietate de neclarităţi cu privire la hristologie, soteriologie, etc. (majoritatea textelor din Creta şi majoritatea reacţiilor la ele arată un limbaj teologic fie prea lipsit de fermitate şi prea general, fie prea rigid şi superficial; intersecţia dintre ele nu putea aduce decît tulburare);
– au scos la iveală starea inimii fiecăruia, a credincioşilor şi a necredincioşilor, a ortodocşilor şi a neortodocşilor, a docţilor şi a semidocţilor, a înţelepţilor şi a neînţelepţilor, a cuvioşilor şi a neruşinaţilor, a răbdătorilor şi a nerăbdătorilor, a sincerilor şi a nesincerilor, a smeriţilor şi a trufaşilor, precum este scris despre Piatra cea din capul unghiului;
– nu constituie motiv de rupere a comuniunii cu semnatarii decât dacă semnatarii nu se dovedesc fiecare personal cu cuvîntul şi cu silnicia că ar cugeta eretic (în Biserică nu se caută unitatea cu preţul dogmei, nici dreptatea cu preţul schismei, ci păzirea în Duh şi Adevăr a învăţăturilor mîntuirii, revelate de Dumnezeu);
– constituie motiv de începere a comunicării în Duh şi Adevăr în Biserică (dacă tot e momentul dialogului) şi de sporire a nevoinţelor personale a fiecărui episcop, preot, cleric monah şi mirean, pentru a atrage Harul Duhului Sfînt; toate problemele apărute ca reacţie a unora sau a altora după acest eveniment arată o cădere din Har, o cădere din comuniunea pe care generaţiile Sfinţilor Părinţi au cunoscut-o între toate cele nouă cete ale ierarhiei bisericeşti.
2. Considerăm că cei ce au oprit pomenirea ierarhului locului ar fi trebuit să ia în considerare:
– nulitatea de facto a documentelor din Creta, întrucît nu e întrunită unanimitatea;
– urmările akefalismului;
– situaţia analoagă schimbării calendarului în 1924 şi crearea stilismului;
– decizia Sinodului B.O.R. în plen, decizia pleromei ortodoxe româneşti şi decizia pleromei ortodoxe a toată lumea cu privire la raportarea faţă de aceste documente;
– atitudinea duhovnicilor ortodocşi cu viaţă sfîntă din sec. XX-XXI faţă de situaţii similare (Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Justin Pârvu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţean, Sofian Boghiu, Justin Popovici, Seraphim Rose; cugetul lor a fost unilateral că pomenirea ierarhului nu se poate opri decât exclusiv în situaţia în care acesta s-ar fi împărtăşit din acelaşi Potir cu ereticii);
– situaţia reală dintre teologie şi politică în ziua şi lumea de azi şi analogia cu elaborarea şi urmările declaraţiilor ce trebuiau semnate de mărturisitorii din temniţele şi lagărele comuniste: chiar şi cei ce au semnat lucruri care nu le reprezentau crezul intim, sunt consideraţi de Biserică mărturisitori, pentru că în condiţiile date au făcut tot ce se putea pentru mîntuirea comunităţii, nu numai a lor personală;
– faptul că de cele mai multe ori o formă de protest duce la protestantism, şi că adesea unii care voiau să combată o ispită de-a stînga fără ajutorul Harului au căzut într-una de-a dreapta;
– faptul că prin separarea de Biserică îşi refuză loruşi dreptul la Taine;
– faptul că prin votul de blam aruncat nu doar ierarhului locului, ci întregii ierarhii ortodoxe, şi prin aceasta, întregii Biserici Ortodoxe, se unesc în atitudine şi efect cu ateii şi păgînii;
– faptul că gestul lor nu împiedică ecumenismul, care nu poate fi împiedicat decât din lăuntrul Bisericii, nu dinafara Ei;
– faptul că nu cunosc detaliile participării sinodalilor români în Creta, nici istoria Bisericii şi sfintele canoane, prin care ar fi înţeles că apărarea dreptei credinţe are o mulţime de forme, în funcţie de context şi posibilităţi, şi că schisma nu este nicidecum o formă de apologetică ortodoxă;
– faptul că deşi erezia e abaterea de la dogmă, iar schisma este o raportare greşită la iconomia eclesiastică, raportarea ambelor e greşită una faţă de alta şi a fiecăreia faţă de Ortodoxie, nici una din ele nefiind mîntuitoare, ci amîndouă pricinuitoare de pedeapsa veşnică.
Notă: Atît în mănăstirea noastră, cât şi în toate parohiile şi mănăstirile unde se pomenesc ierarhii B.O.R. toate Sfintele Taine sunt valide. Aghiasma – cel mai simplu test – este valabilă. Ecumenismul este abominabil, dar soluţia feririi de el nu este ieşirea din Biserică.
3. Considerăm că cele mai mari probleme ale Bisericii Ortodoxe Române sunt:
– lipsa de cateheză ortodoxă a poporului (ex. analfabetism teologic în parohii, îndoctrinare greşită în mănăstiri, seminarii şi episcopii şi educaţia protestantă a clerului superior); această situaţie duce la ateism şi relativizarea credinţei, la pierderea harului prin călcarea canoanelor de către duhovnici (prea marile pogorăminte duc la „normalizarea” divorţurilor, avorturilor, căsătoriilor mixte, desfrîului, minciunii, furtului, avariţiei, etc, adică la imoralitatea generalizată), la indiferentismul şi individualismul clasei intelectuale creştine, la lipsa de comunicare liberă, respectuoasă şi pertinentă între membrii întregii Biserici, indiferent de cin, şamd.
– asuprirea Bisericii de către puterile ateiste, mai ales prin: ateismul infiltrat în cler, în special în corpul profesoral al instituţiilor teologice, în corpul decizional al mănăstirilor, în corpul administrativ al Bisericii în relaţie cu Statul; legi anticreştine într-o ţară presupus democratică cu populaţie majoritar creştină; venalitatea presei antihristice; educaţia anticreştină şi bazată pe minciună în şcoli şi academii; sărăcirea şi îmbolnăvirea sistematică a populaţiei, situaţie care determină exodul şi degenerarea mentală; dezproprietărirea Bisericii (care continuă); propăşirea unor erezii (ex. predominante: sectarism în Moldova, ecumenism în diaspora, protestantism în Transilvania, masonerie şi umanism în Muntenia); transformarea mănăstirilor în C.A.P.-uri (prin care se distrug stîlpii de rugăciune şi apologetică a Bisericii); promovarea radicalismului şi a urii de către agenţi provocatori, în spaţiul virtual fals numit ortodox, şamd.
4. Considerăm că soluţiile ar putea fi:
– nădejdea în Dumnezeu şi nu în om (nici în puterea omului însuşi, oricît ar fi de bine intenţionat, nici în puterea clericilor, care sunt tot oameni supuşi greşelii, nici în puterea organismelor de stat care n-au putere mai mare decît Dumnezeu);
– efortul personal al fiecărui creştin de a cunoaşte învăţătura Scripturilor şi a Predaniei;
– efortul personal al fiecărui creştin de rugăciune, metanii, post, Spovedanie, Împărtăşanie şi participare la Sfînta Liturghie;
– efortul personal al fiecărui creştin de pocăinţă şi fapte bune – care sunt cel mai bun apostolat şi cea mai bună apologetică;
– renunţarea la sterilitatea protestelor (care ridiculizează problemele de fond) şi înlocuirea acestora cu publicaţii de substanţă şi calitate teologică;
– înţelegerea că mărturisirea credinţei înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu şi apologia afirmativă a lucrării Sale; a fi antiecumenist nu e totuna cu a fi ortodox, Ortodoxia este fundamental afirmativă, anathemele nu înlocuiesc temeliile credinţei, nici invers;
– renunţarea la participarea Bisericii Ortodoxe la aşa-zisul Consiliu Mondial al Bisericilor;
– anatemizarea ecumenismului, sinodal – fie local, fie pan-ortodox – ca pan-erezie eclesiologică;
– demisia tuturor clericilor atei;
– o comunicare mai bună, mai profund patristică, mai sistematică şi mai creştină între ierarhii ortodocşi din toate ţările, evitând prejudecăţile politice;
– o mai părintească atitudine a clerului către popor şi înţelegerea rolului fiecărui membru al Trupului lui Hristos ca slujitor al Aceluiaşi Dumnezeu;
– o mai fiiască atitudine a poporului către cler;
– o mai adevărată dragoste de Dumnezeu a fiecărui creştin, care dragoste se exprimă prin respectarea poruncilor Lui.
Aceste puţine dar absolut necesare îndreptări sunt expresii ale experienţei Sfinţilor Părinţi şi ale cuvintelor pline de Har ale marilor duhovnici prin care Dumnezeu a binecuvîntat poporul român creştin-ortodox în ultimele zeci de ani.
Dumnezeu cel în Treime slăvit şi lăudat să dea Bisericii Sale, arhiereilor Săi, preoţilor Săi, monahilor şi mirenilor, tuturor celor ce caută cu sinceră inimă mîntuirea, ştiinţă şi vreme de pocăinţă, luminarea minţii şi pavăza Mâinii Sale şi Biruinţa Sa, acum şi în veci, amin.
Mănăstirea Petru Vodă