„Şi mai zice Domnul: „Pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor. În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lănţişoare, cingătoare, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pânzeturi subţiri, turbane şi tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune, şi în loc de cingători, frânghie, în loc de cârlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie, în loc de veşmânt preţios, zdrenţe, şi în loc de frumuseţe: pecete de robie. Locuitorii Sionului vor cădea de sabie şi vitejii lui în războaie. Porţile fiicei Sionului vor scârţâi şi se vor jeli şi, jefuită, ea va şedea despuiată pe pământ”. (Isaia 3: 16-26)

Profetul a făcut aici un lucru neaşteptat adresând un cuvânt atât de lung femeilor, ceea ce nu vedem cu nici un chip nicăieri în Scripturi. Dar care este pricina acestui fapt neaşteptat? Mie mi se pare că pe atunci mare era trândăvia femeilor şi contribuiau în mare măsură la răutatea bărbaţilor, de aceea în mod special le adresează cuvântul, aducându-le cele mai grele învinuiri şi revine la începutul cuvântului său, vorbind iarăşi ca din partea lui Dumnezeu.

Acestea zice Domnul, fiindcă fiicele Sionului s-au înălţat şi au umblat cu gâtul înălţat. Le învinuieşte aici de răutăţile de căpetenie, de nebunie şi mândrie. Căci acesta este un păcat cumplit în general, dar mai ales când se naşte în firea femeilor. Căci o femeie plină de mândrie, fiindcă este o fiinţă mai uşuratică şi mai iraţională, se abate uşor şi se afundă şi naufragiază, scufundată fiind de orice vânt rău, al mândriei şi al înfumurării. Dar se pare că se referă la femeile din Ierusalim, de aceea le-a şi numit fiicele Sionului.

Şi au umblat cu gâtul înălţat. Aici îşi râde de ele şi de cugetul femeiesc care nu poate să rămână ascuns în minte, ci dă pe dinafară, arătat prin mişcările trupului. Le învinuieşte nu numai de nebunie, ci şi de desfrânare, arătând aceasta prin cele ce urmează. Căci a adăugat: făcând semne cu ochii, ceea ce este obiceiul femeilor nărăvite să-şi rotească ochii şi prin aceasta să arate multă deşănţare şi desfrâu, căci nu este semn mai mare de desfrâu şi de lascivitate decât acesta.

Târându-şi poalele în mersul lor. Nu mică este această învinuire, chiar dacă pare mică, ci faptul de a târî poalele este semnul celei mai de pe urmă pierzanii, a desfrâului, a degenerării şi corupţiei. Acest lucru şi cineva dintre păgâni l-a pus înainte, batjocorind pe adversarul său şi zicând: „lăsându-şi veşmântul să atârne până la călcâie”.

Şi jucând cu picioarele. Şi aceasta este dovada aceleiaşi purtări urâte. Căci prin toate, prin ochi, prin veşminte, prin picioare, prin umblet se arată fie înfrânarea, fie desfrânarea. Căci mişcările trupului sunt ca nişte propovăduitori ai simţirilor sufletului dinlăuntru. Şi aşa cum pictorii, amestecând culorile, imprimă ce caracter vor tablourilor lor, la fel şi mişcările mădularelor trupului aduc în exterior caracteristicile lăuntrice ale sufletului şi le pun înaintea ochilor noştri. De aceea şi un alt înţelept spunea: „îmbrăcămintea bărbatului, râsul dinţilor şi umbletul picioarelor vestesc cele despre el”.[Înţ. Sir. 19, 30]

Le va smeri Dumnezeu pe fiicele dintâi ale Sionului şi Domnul va descoperi ruşinea lor în ziua aceea. Şi va lua Domnul slava veşmintelor lor. Două sunt învinuirile pe care le aduce, mândria şi desfrânarea. Fiecăreia îi aplică leacul corespunzător, primul leac pentru prima vină, şi pentru a doua vină, următorul leac. Pentru mândrie aduce sme-renia, iar pentru podoabele chipului lor, luarea lor. Şi atunci când va izbucni războiul, toate acestea se vor nimici, zice. Cele aprinse de desfrânare şi mândre, constrânse de frică, vor fi eliberate din această boală. Cele uşuratice şi corupte căzând sub jugul robiei, vor fi eliberate din toată uşurătatea aceea. Ca să-şi facă mai apăsător cuvântul şi ca să atingă mintea ascultătorilor, enumeră în amănunt podoaba veşmintelor, a bijuteriilor de aur, cea de pe faţă şi cea de pe restul trupului, şi apoi trece la podoaba din casă. Căci nu numai că şi-au împodobit trupurile, ci mândria aceasta s-a întins şi asupra zidurilor, fiind cheltuite aceste podoabe pe nimic trebuincios şi împletindu-şi părul au deschis pretutindeni aripile unei asemenea înşelări. Şi învinuieşte şi acest lucru, zicând că:

va lua Domnul slava veşmintelor lor şi podoaba lor şi împletiturile lor, ciucurii. Ciucuri numeşte fie o podoabă care se purta în jurul capului, fie forma unei banderole de cap. Şi luniţele, adică o podoabă în jurul gâtului în formă de lună. salbele lor, vorbeşte despre vălul lor.

Podoaba feţei lor. Aici mi se pare mie că semnifică boielile feţei şi fardurile.

Găteala vitei lor împodobiri. Aici numeşte marginile de aur, şi brăţările, cele de aur, care se pun în jurul braţelor, şi verigile şi împletiturile, podoabă de aur în jurul capului, şi inelele şi brăţările de pe mâna dreaptă, cele care se numesc dexiarii. Şi veşmintele cu marginile de porfiră şi cele cu droturi de porfiră, pânzeturile din casă şi mătăsurile din Laconia. Atât de mare era râvna lor pentru desfrâu, încât nu se foloseau numai de podoabele pe care le aveau la îndemână în ţara lor, ci trimiteau departe să le adune pe acestea din străinătate şi făceau călătorii pe mare pentru ele. Căci este mare distanţa dintre Palestina şi Laconia şi o mare nesfârşită le desparte. Nu întâmplător aminteşte de ţara de origine a acestor podoabe, lăsând la o parte veşmintele, ci ca să arate desfrâul lor nemăsurat.

Ţesăturile de in stacojii şi roşii, in ţesut cu aur şi mătase stacojie, vălurile aurite revărsându-se. Nu au lăsat nimic la o parte, nici din veşminte, nici din celelalte podoabe, ci toate au luat calea risipei, îmbătate de tirania desfrâului. Dacă atât de mare era învinuirea atunci mai înainte de har şi de atâta filosofie, ce iertare vor avea cele chemate acum la cer şi atrase la încercări mai lungi şi la râvna îngerilor, când ele întrec de departe acest desfrâu şi eclipsează femeile de pe scenă? Şi ceea ce este mai cumplit e faptul că nici nu li se pare că păcătuiesc. Pentru aceea este necesar ca şi împotriva acestora să ne înarmăm cu cuvântul profetului. Aşadar, nu numai către acelea, ci şi către acestea de azi se va rosti cuvântul că în loc de miresme plăcute va fi pulbere. Vezi cum osândeşte ungerea cu miresme şi ce mare pedeapsă le aplică? Pulbere aici numeşte colbul ridicat după distrugerea cetăţii şi năvălirea barbarilor. Căci atunci au împărţit cetatea între foc şi sabie, o parte a ei distrugând-o din temelii, iar cealaltă parte predând-o focului. Acestea, deci, spunându-le mai dinainte Isaia, zicea: Şi în loc de miresme plăcute va fi pulbere, şi în loc de cingătoare te vei încinge cu frânghie, aducând sub ochii lor chipul robiei şi strămutarea lor în ţară barbară. Şi în loc de podoaba capului vei avea pleşuvie din pricina faptelor tale, fie că părul le-a căzut din pricina nenorocirii, fie că duşmanii au făcut aceasta, fie ei înşişi. Căci era un vechi obicei ca la vreme de jale şi de nenorocire să îşi taie părul şi să se radă. Căci şi Iov şi-a ras părul capului [Iov 1,20], auzind nenorocirea copiilor. Şi mai departe profetul zice că vor fi în sac şi în tânguire şi în tunderea părului [Is. 22, 12]. Şi un alt profet iarăşi zice: „Rade-ţi părul şi retează-l din pricina fiilor tăi celor dragi” [Mih. 1, 16].

În loc de tunici cu droturi de porfiră te vei încinge cu sac. Oare toate acestea nu par înfricoşătoare şi nesuferite? Dar pentru noi pedeapsa nu se va opri la acestea, ci acestora le urmează viermele veninos şi întunericul fără sfârşit. Căci pe aceia i-a aşteptat robia şi captivitatea şi cele mai de pe urmă rele pentru podoabă. Că cere socoteală şi osândeşte în mod special acest păcat, ascultă cum, după ce a enumerat relele, a adăugat şi pricina: „Acestea îţi vor fi ţie în loc de podoabă”. Aşadar, dacă femeile iudaice cele împodobite au răbdat o aşa de mare pedeapsă şi după ce ţara lor a fost distrusă din temelii şi după atâta desfătare au fost duse roabe în lanţuri, fără cetate şi în ţară străină, predate foamei şi ciumei şi miilor de feluri de moarte, cum atunci nu este limpede că şi noi vom cădea tot în astfel de nenorociri, ba încă mai cumplite. Căci cu cât au fost mai mari cinstirile, cu atât mai grele vor fi pedepsele. Or, dacă nici o femeie împodobită nu a pătimit încă asemenea nenorociri, să nu creadă că va fi cruţată. Căci acesta este obiceiul lui Dumnezeu să limiteze pedepsele la unul sau la doi oameni şi prin aceia să îi avertizeze pe toţi ceilalţi de pericolele care îi ameninţă. Dar ca să fac mai clar ceea ce spun: au păcătuit cumplit păcat cei ce locuiau oarecând în Sodoma şi au plătit cu cea mai de pe urmă pedeapsă când s-a abătut asupra lor trăsnetul şi pământul şi cetăţile şi poporul din ele au fost mistuite toate [Fc. 19, 24-25]. Ce oare? Nimeni după aceia nu a mai îndrăznit să facă păcatele acelora? Mulţi şi pretutindeni în lume. Cum atunci de nu au pătimit şi ei nimic asemănător? Pentru că sunt păstraţi pentru o pedeapsă încă şi mai cumplită. De aceea Dumnezeu, pedepsindu-i o dată, după aceea S-a oprit, pentru ca cei ce vor îndrăzni pe viitor asemenea lucruri, chiar dacă nu vor fi pedepsiţi aici, să ştie limpede că niciodată nu vor scăpa de pedeapsă. Căci ce sens ar avea ca cei mai înainte de har şi mai înainte de lege care nu au auzit nici pe profeţi, nici pe nimeni altcineva, după ce au păcătuit, să pătimească acestea, iar cei de după ei, care s-au bucurat de atâta purtare de grijă şi care nici prin puterea exemplului nu au devenit mai înţelepţi, ceea ce face păcatul şi mai greu încă, să scape de pedeapsa dată pentru aceasta? Aşadar, cum de nu mai sunt daţi şi astăzi unei asemenea pedepse? Ca să afli că sunt păstraţi pentru o pedeapsă cu mult mai cumplită. Că vor pătimi mai cumplit decât cei din Sodoma, ascultă-L pe Hristos zicând: „Mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia” [Mt. 10, 15]. Astfel încât, chiar dacă femeile care se împodobesc acum nu pătimesc cele ce au păţit cele ce se împodobeau atunci, să nu creadă că vor rămâne nepedepsite. Căci această toleranţă şi îndelungă răbdare din partea lui Dumnezeu adună un foc mai cumplit în cuptor şi aprind mai mare flacără. Aşa s-a întâmplat şi cu Anania şi Safira. Căci şi aceia, chiar la începutul propovăduirii, când au pus deoparte din banii aceia, au pierit pe loc, şi după aceea, mulţi dintre cei care au îndrăznit aceleaşi lucruri nu au păţit nimic. Cum ar avea sens ca dreptul Judecător, Care împarte tuturor în mod egal, pe unii care au păcătuit mai puţin să îi pedepsească, iar pe alţii care au făcut lucruri mai cumplite să îi lase nepedepsiţi? Nu este limpede că tocmai de aceea a stabilit ziua în care va să judece lumea, ca să amâne pedeapsa, fie ca să devină mai buni prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, fie, dacă vor stărui în aceleaşi păcate, să pătimească pedepse şi mai cumplite? Aşadar, când săvârşim aceleaşi păcate cu cei ce au păcătuit odinioară şi au fost pedepsiţi şi nu am pătimit aceleaşi pedepse cu aceia, să nu avem îndrăznire, ci mai mult să ne temem. Căci Dumnezeu a adus pedeapsa asupra acelora ca o lege, avertizându-i pe toţi oamenii şi zicând: de aceea l-am pedepsit pe acela care a păcătuit de la început, pentru ca şi tu, cel ce ai greşit acelaşi lucru cu aceia să te aştepţi la aceleaşi pedepse, ca să le schimbi şi să devii mai bun. Căci pentru păcate asemănătoare sunt rezervate pedepse asemănătoare, chiar dacă acestea nu au loc imediat.

Nu am zăbovit asupra acestor lucruri în zadar, ci fiindcă o boală rea a intrat în casele oamenilor prin uşurătatea femeilor, iubirea de podoabe, care a făcut să crească tirania banilor, împingând pe bărbaţii lor la cheltuieli nesocotite, devenind pricină zilnică de război şi de ceartă şi silind pe săraci să-şi subţieze pântecele. Căci atunci când femeia îl sileşte pe bărbat să cheltuiască averea şi chiar mai mult decât are pentru insulta trupului (căci este o insultă adusă trupului faptul de a-l încinge cu aur), atunci în mod automat mâna se opreşte de la generozitatea milosteniei. Şi putem vedea multe alte chipuri ale păcatelor născându-se din aceasta. Dar să le lăsăm pe acestea să fie cunoscute clar de cei ce le pătimesc prin experienţă, iar noi să ne întoarcem la textul nostru.

Căci după ce a prezentat chipul robiei şi după ce spune că Eu aduc robia în locul podoabelor, măreşte şi mai mult nenorocirea zicând: Şi fiul tău cel mai bun, pe care îl iubeşti, va cădea de sabie şi cei puternici ai voştri de sabie vor fi răpuşi. Acest lucru este mai greu decât robia. Căci este o viaţă mai amară ca moartea. Atunci când, pe lângă robie, sunt siliţi să jelească morţi înainte de vreme, gândeşte-te cât de mare este mărimea nenorocirii când evenimente care sunt amare prin ele însele sunt legate între ele. Căci şi dacă era numai robia, chinul ar fi fost de nerăbdat. Iar dacă, trăind în libertate, ar avea loc asemenea doliu, viaţa ar fi mai amară decât moartea. Dar acum ambele nenorociri vor fi legate unele de altele. Dar mai degrabă trebuie să numim această nenorocire îndoită, întreită şi împătrită, când şi fiul cel mai bun şi mai dorit îşi încheie viaţa prin mâna barbarilor şi nu prin legea obştească a firii. Şi odată cu el pier şi toţi cei de o vârstă cu el, astfel încât nu le rămâne acestora nici o nădejde bună care să le vină în ajutor şi să le aducă vreun sprijin omenesc.

Şi vor fi umiliţi şi vor plânge sipetele voastre pentru podoabe şi vei fi lăsată singură şi vei fi abătută la pământ. Prin toate profetul amplifică plânsul, intensifică frica, face să crească la culme agonia, aduce sub privire chinurile, expune pe larg nenorocirea, aleargă în toate părţile adunând nenorocirile, toate acestea din pricina nesimţirii ascultătorilor. Căci era de dorit ca acestea, zguduite de atâtea ameninţări, să-şi revină şi să devină conştiente de nenorocirile viitoare care aveau să se întâmple. De aceea profetul a adăugat şi acest lucru care în ochii lor părea jalnic, a vedea sipetele de aur goale, amintire vagă a bunăstării de odinioară, prin această imagine ţinând durerea înteţită la culme. Căci mai cu seamă atunci obişnuiesc să ne muşte mai tare nenorocirile, când le comparăm pe acestea cu zilele prospere de odinioară. Şi comparaţia face şi mai cumplită rana. La fel şi Iov, tânguindu-se, spunea: „Cine mi-ar putea întoarce vreo lună asemenea cu luna din zilele mele de dinainte?” [Iov 29, 10] Şi istorisea toată bogăţia şi bunătăţile care curgeau ca dintr-un izvor, cinstirile, avuţiile lui, toată slava, ca să arate prin comparaţia acestora mai cumplite chinurile prezente care l-au copleşit. Ceea ce a făcut şi profetul acum pomenind de sipete şi nu se opreşte aici, ci le face şi pe ele să plângă. Căci acest chip al cuvântului devine şi mai expresiv când face astfel de personificări. Ba încă şi viile le face să jelească [Is. 16,8] şi vinul [Is. 24,7], ca să impresioneze şi mai mult pe ascultători şi să atingă grosolănia lor. Dar ce înseamnă şi vei fi lăsată singură, adică vei fi lipsită şi de aliaţi, şi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi fiind golită de toată strălucirea şi înconjurată din toate părţile de vrăjmaşi şi ameninţată în mijlocul barbarilor. Şi apoi vrând să înfăţişeze culmea umilinţei, zice: vei fi abătută la pământ. Nu spune că vei cădea, nici că vei fi răsturnată, ci s-a folosit de altă expresie, ca să arate mai clar toată nimicnicia ei.

Sf. Ioan Gură de Aur – “Comentariu la Isaia” – Ed. Doxologia, Iaşi, 2013, Cap. 3, pg. 92-99