S-a poruncit ca Arca să fie de trei sute de coţi în lungime, de şaizeci de coţi în lăţime, iar în înălţime, de treizeci de coţi; dar partea ei de sus a fost restrânsă la un cot (Facere 6, 13). Ce se desemnează prin Arcă, dacă nu Sfânta Biserică care, în partea mai de jos, este de dimensiuni mai mari, iar în partea mai de sus este îngustă? De la trei sute, de la şaizeci, şi de la treizeci de coţi, ea se restrânge la un singur cot, pentru că, de la lărgimea pe care o are prin mădularele sale încă slabe, Sfânta Biserică se îngustează puţin câte puţin şi, luând în înălţime, tinde spre unu. Această raţiune ne face să credem că în acea lărgime a corăbiei toate animalele, toate patrupedele şi reptilele au fost în părţile mai de jos, iar omul şi păsările, de bună seamă, în părţile mai de sus. Lângă partea mai de sus s-a aflat o fereastră, în lateral, de la care omul a trimis corbul şi porumbelul, ca să ştie dacă apa potopului se retrăsese. Şi cum arca avea la vârf un cot, oamenii şi păsările se aflau aproape de acest cot. Cu îndreptăţire, aşadar, prin arcă este desemnată Biserica Universală [ortodoxă -n.n.] care este largă prin numărul mare al celor care sunt încă trupeşti, dar îngustă prin numărul mic al celor duhovniceşti. Şi cum se restrânge la un singur om, Care este fără păcat, ea măsoară un singur cot la vârf.

Vedem, într-adevăr, că mulţi oameni din sânul Sfintei Biserici se înalţă prin mândrie, se moleşesc prin plăcerea trupului, râvnesc la mai multe bunuri pământeşti, sunt obligaţi de avariţie să traverseze mări, se înrobesc mâniei, îşi umplu timpul cu certuri, fac rău aproapelui abuzând de puterea lor. Dar pentru că Sfânta Biserică încă îi îngăduie pentru a-i întoarce, ei sunt animalele, ca să zic aşa, care stau în partea de jos în lărgimea corăbiei. Vedem că alţi oameni nu caută să ia bunurile altuia, rabdă cu seninătate nedreptăţile ce li se fac, sunt mulţumiţi cu ceea ce au, trăiesc în smerenie. Dar pentru că aceştia deja sunt puţini, corabia se îngustează. Observăm că alţi oameni părăsesc ceea ce au, nu dau nici o importanţă bunurilor pământeşti, iubesc duşmanii, îşi potolesc trupul de la toate plăcerile, aşază toate mişcările lor sub dreapta judecată, se înalţă prin râvna lor pentru cele cereşti pe aripa contemplaţiei. Dar pentru că astfel de oameni simt foarte rari, corabia se apropie de un cot, acolo unde se află oamenii şi păsările. Totuşi să se caute dacă vreunul dintre aceştia poate fi fără păcat: nu se găseşte niciunul. Ce om este fără de păcat, dacă nu Acela Care n-a fost zămislit în păcat? Arca are, deci, un cot la vârful ei, pentru că unul este Autorul şi Răscumpărătorul Sfintei Biserici, fără păcat, spre Care şi prin Care sporesc toţi care ştiu că sunt păcătoşi. Putem spune atunci despre prag şi poartă: „Şi un singur cot, sfârşitul fiecăruia”, pentru că, după ce unicul Mijlocitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, Iisus Hristos Omul, va fi apărut în măreţia Sa, va împlini tot ceea ce s-a propovăduit şi s-a făgăduit în ambele Testamente.

„Iatacurile erau de şase coţi” (Iez. 40,12).  – Iatacurile simbolizează simţirile şi cugetele credincioşilor, prin care sufletele lor curate se unesc cu Creatorul lor în iubire, dacă prin şase coţi se prefigurează lucrarea desăvârşită şi prin palmă, cu adevărat, este descris începutul contemplaţiei, atunci trebuie să privim mădularele Sfintei Biserici Universale [ortodoxe – n.n.] şi vom descoperi degrabă că în ea se află iatacuri de o trestie, iar altele care măsoară numai şase coţi. Căci anumiţi credincioşi atât de mult ÎI iubesc pe Atotputernicul Dumnezeu, încât sunt şi desăvârşiţi în lucrarea lor şi se lasă răpiţi în contemplaţie. Aceştia, de bună seamă, au ca măsură o trestie, pentru că au şi cei şase coţi ai lucrării şi palma contemplaţiei. Alţii însă Îl iubesc pe Autotputernicul Dumnezeu şi se dedică desăvârşit bunei lucrări, dar totuşi nu ştiu să contemple măreţia Sa printr-o înţelegere mai subtilă. Ei ÎI iubesc, dar nu ştiu să cerceteze bucuriile vederii frumuseţii Sale. Aceştia au şase coţi şi nu au palma, pentru că deja sunt uniţi cu El prin iubire, dar sunt încă despărţiţi în ce priveşte contemplaţia.

Între iubire şi cunoştinţă, fapta bună este mărturie. Dacă aceasta lipseşte, de bună seamă este sigur că nici nu-L cunoşti pe Dumnezeu, şi nici nu-ţi iubeşti aproapele, adică nu ai nici intrare pe poarta textului sfânt, nici iatacul iubirii. Credinţa uneşte pentru Dumnezeu, în iubire, inimile celor care ascultă, când ea nu este sfâşiată prin erezii şi schisme, ci dăinuie în unitate.

Prin aceea că nu vorbim aproapelui nostru despre iubirea noastră, ne dovedim mai adevăraţi în faţa lui Dumnezeu. Pe buzele unora iubirea este prefăcută, dar în inimile altora este adevărată. Adesea, în ceea ce priveşte iubirea, se arată ce nu este şi nu se arată ce este. Prin urmare, iubirea faţă de aproapele nostru o spune mai mult buna lucrare decât vorba, ca el să vadă că este iubit chiar prin buna lucrare. Şi cum noi nu putem să lucrăm binele atâta cât am vrea, iubirea noastră ascunsă este de ajuns pentru Dumnezeul Atotputernic.

Sf. Grigorie cel Mare – Tîlcuire la prorocul Iezechiel, Doxologia, 2016, p. 403-404, 414