Printre luciri de cornuri şi junghiere,
vâna şi el cu prinţul prin păduri.
Gorunii-aveau suspine verzi pe guri
şi apele, pe buze, giuvaere.

Era-ntr-a patra zi de vânătoare
Isteţe slugi stârneau vânaturi noi
şi cerbii-ngenunchiau pe frunze moi
şi vulturii se prăvăleau din soare.

Iar el, dibaci şi sprinten în săgeată,
tânăr curtean cu chip strălucitor,
când culegea văzduhul frânt din zbor,
când străpungea pădurea-n beregată.

Uşor şi zvelt la pânde îndrăsneţe,
Se depărta de ceata de curteni
şi ochii lui păreau nepământeni,
scânteietori de zări şi tinereţe.

Dar cum fugea după sălbătăciune
Încremeni. Pe crengi cu moale joc
ardea şi nu un bulgăre de foc,
sclipea şi nu o pasăre minune

Purta aprins, şi răsăritu-n pene,
cu scăpărări de aur şi oţel,
şi, liniştit şi dulce lângă el,
amurgul stins al umbrei pădurene.

Safire şi mărgeane şi rubine
se răzvrăteau şi se-mpăcau în ea,
vrând izbucnirea flăcării să-i dea
şi liniştea sfinţeniei senine.

Un pas şi ea zvâcnea pe altă mladă.
Ţintea viclean, săgeata dădea gres.
Ba o pierdea prin crengi de arbori deşi,
ba, strălucind, ea sta în loc s-o vadă.

În pitulări topea văpăi domoale,
ca să tâşnească iar din ascunziş
cu fulgere ciudate prin frunziş,
şi mai ciudate stingeri de metale.

Iar el, curtean cândva îndemânatic,
o urmărea cu arc neputincios,
cu pas flămând, dar fără de folos,
mai lacom, mai fierbinte, mai sălbatic…

Uitase şi tovarăşii din ceată,
şi prinţu-mpresurat de slava lor
şi nici, troznind, că-l frige sub picior
nu mai simţea vreo creangă-nsângerată.

Nu mai simtea nici muşchiul văgăunii,
nici putregaiul ierbii cu bureţi,
nici smârcul fiert, nici râpa cu mistreţi,
nici guşterii din scorburi sau tăunii.

Şi nu vedea nici soarele cum cade
şi nici cum suie luna din păduri,
molizii argintându-i în armuri
şi apele în ţăndări reci de spade.

Iar pasărea-l chema să n-o ajungă
şi-l tot momea, aici şi nicăieri,
din ce în ce mai beat de scânteieri,
ars până-n os de pofta s-o străpungă.

Din ieri în azi, din zori în amurgire
şi din amiezi în nopţi cu licurici,
călca pe timp, fugea pe clipe mici,
ca pe spărturi şi cioburi de potire.

Şi, deodată, pasărea zglobie
pe nici o creangă n-a mai tresărit,
nici rumene frânturi de răsărit,
nici verzi crâmpeie dulci de veşnicie.

Pierise fără nume nu ştiu unde,
pierise fără loc şi fără veac,
în miez adânc de taine care tac,
în fundul lumii care nu răspunde.

Zadarnice şi umblet lung şi trudă
se sfâşiau în sterpe bâjbâieli.
Noi muguri tremurau pe crengi sfieli
şi-alături omul tremura de ciudă.

Scrâşnea :-Unde-ai ascuns-o tu, pădure ?
Urla : -Unde-aţi pitit-o, pietre tari ?
Rupea cu ghiara scoarţa pe stejari,
izbea cu pumnii-n cremenele sure.

Smulgea, hain, desişuri de jăratic,
muşca pământ, turba de nenoroc,-
dar pasărea nici veac n-avea, nici loc,
nici nume pe hotarul păduratic….

Târziu, răpus, cu fruntea grea ca fierul,
cu paşi aprinşi, cu ochi amari şi beţi,
zvârli, rupând, puţinele săgeţi
şi, hohotind, îşi lepadă jungerul.

De-acum, numai năluca ei în minte
îl dogora adânc pe sub copaci,
curtean înfrânt, cu umbletul stângaci,
de parc-ar fi călcat pe oseminte.

Se-napoia ursuz şi fără pradă,
ca năpădit de fiere şi oţet,
şi după el venea pădurea-ncet,
cu capu-n piept, pe drumuri de baladă.

Mergea să afle prinţul şi curtenii
rămaşi să săgeteze cerbi de rând,
şi, cum ofta, necazul , când şi când,
cu lacrimi îi sfinţea bătaia genii.

Pe vechi poteci, prin ierbi abia citite,
căta degeaba urme de arcaşi…
Ci nicăieri părea că n-au fost paşi,
nici mâini cândva aprinse pe cuţite.

Se căţăra în câte-o tisă înaltă,
striga spre răsărit ori spre apus.
Ci slugi şi prinţ părea că s-au tot dus
cu vulturii şi cerbii laolaltă.

Mai sterp bătea viroagele ascunse,
mai lung chema din vârfuri de goruni.
Ci print şi ceată şi sălbăticiuni
pieriseră-n adâncuri nepătrunse.

Gândea ca i-a lăsat la o frântură,
la un crâmpei sau aşchie de ceas,
şi-acum pădurea-ntreagă-avea alt glas
şi vântul alte cântece pe gură.

Izvoare noi zvâcneau acum la viaţă,
şoptind pre limbă nouă noi poveşti,
şi orice luminiş cu ochi cereşti
alt grai avea, alt zâmbet, altă faţă.

Şi fiecare piatră altă frunte,
şi fiecare brustur alt obraz…
Se oglindea-n băltoace de topaz
şi-un chip străin sta-n ele să-l înfrunte.

Un chip tăiat de arşiţă şi ploaie,
muşcat adânc de vreme şi de vânt.
Se pipăia. Uscate mâini de sfânt
îi şovăiau pe zdrenţe, nu pe straie.

Din catifele vechi şi adamascuri
lăsa în cale fleanduri prin tufani
şi din botforii spintecaţi de ani
tălpile goale-i sângerau pe vreascuri.

Uimit se cerceta prin noi izvoare
şi se-ntreba de-i vis sau adevăr…
Ci numai zvon de frunze în răspăr
suna din fund de taine cu zăvoare.

Oftând, ieşea din veacuri pădureţe,
din codrul ce-ngropase-adânc sub chei,
şi pasărea cu aripi de scântei,
şi prinţul cu alai de tinereţe.

Şi cum pornea mai gârbov spre cetate,
tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cărări,
sub paşii lui trozneau ba întrebări,
ba cioturi mari de gânduri răşchirate.

Iar după el, fugindu-i sub câlcâie
sau fluturându-şi zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie.

*

Călca pe-aceleaşi uliţe străbune,
dar parcă străbătea un nou tărâm,
cu paşi tot mai miraţi pe caldarâm,
cu ochi strălucitori de grea minune.

Cetatea era ea şi nu, sub soare.
Arcade vechi gemeau de bătrâneţi,
dar alte lumi şi alte dimineţi
râdeau pe feţe albe de fecioare.

Alţi negustori vindeau în noi dughene,
se zbenguiau în pulbere alţi prunci
şi gloate ne-ntâlnite pân-atunci
îl măsurau cu milă pe sub gene.

Ziceau oprind : De unde vii, străine,
şi cine eşti, sub zdrenţe şi rupturi ?
El le vorbea de tainice păduri
şi de năluci cu aripi de rubine.

Îi cumpăneau drumeţii, a mirare,
şi strai, şi glas, şi ochii prea fierbinţi ;
iar el vorbea de-o pasăre şi-un prinţ
şi de-un curtean pierdut la vânătoare.…

Spunea cum au plecat de-aici cu torbe
şi cum se-ntoarce singur din alai…
Fâşii de soare-i tremurau pe strai
şi-i aprindeau şi fleandură şi vorbe.

Lung îl priveau ori se porneau pe glume :
-Cumplite basme, moşule, ne-ndrugi…
Ce prinţ ştii tu, ce pasăre, ce slugi ?
Parcă vorbeşti cu duşii de pe lume.…

Rar, câte-un înţelept ieşea din gloată :
Ba, a domnit, cândva, un prinţ pe-aici,
dar veacul său s-o fi făcut urzici
şi, poate, brusturi slava lui uitată…

-Unchiaş smintit cu mincinoasă fală,
îl dojeneau atuncea, rând pe rând,
de ce ne-nşeli că te-ai pierdut, vânând,
de-un prinţ rămas de veacuri umbră goală?

El surâdea şi povestea întruna
şi soarele curgea pe zdreanţa lui,
iar oamenii dădeau din cap, sătui,
scârbindu-i şi buleandra şi minciuna…

Plecau drumeţii, alţi drumeţi să vină,
să-şi bată joc de umbra de unchieş
cu trupul frânt, cu ochii ne-nţeleşi,
scânteietori de-o stranie lumină.

-Mai spune despre pasărea vicleană :
unde-ai pierdut-o, falnice curtean?
El surâdea nălucii de mărgean
şi nu-l durea nici glumă, nici dojană.

Simţea, ciudat, din ce în ce mai bine,
cum pasărea, pierdută ieri în fum,
cu aripi dulci, îi da ocol acum,
asemenea sfinţeniei senine.

Zicea, lucind de ce zărea-nainte :
-A fost s-o pierd în codru-ntunecos,
dar azi îmi zboară-n faţă tot mai jos,
cu aripi tot mai limpezi ţi mai sfinte…

Râdeau isteţi :-Nu minte, e lunatic.
Râdeau şi se pierdeau în vălmăşag,
lasănd în urmă ciotul de moşneag,
cu raiul lui amar şi singuratic.

Şi soarele curgea pe el, subţire,
pe zdrenţe vechi, pe trupul slăbănog,
şi numai ochii-adânci ca un zălog,
frigeau, dogorâtori de amintire.

*

Tot mai sătui de basme fără tâlcuri,
îl ocoleau drumeţii pe nebun.
Dar fragezi, ca zăpada la Crăciun,
veneau acum copiii, pâlcuri-pâlcuri.

Zburdând şi îmbrâncindu-se cu ghionţii,
se îmbulzeau în juru-i tot mai mulţi,
şi-nconjurat de heruvimi desculţi
le desmierda pe frunte cârlionţii.

Cutreierat de raze şi vedenii,
le tot vorbea de codrul cu tăceri,
unde-şi lăsase chipul său de ieri
şi straiele şi prinţul şi curtenii.

Vrăjiţi, îl îndemnau să le mai spună…
şi-n cerurile lor copilăreşti
urca, sublim, pădurea din poveşti,
izbindu-se cu crengile de lună.

Aşa, mult timp, s-au strâns la basm seninii
şi fragezii obraji de aurori.
Cei vârstnici doar şopteau ne-ncrezători,
Călcau ursuzi şi-aveau priviri ca spinii.

Pe urmă şi obrajii limpezimii
veniră tot mai rar şi mai puţini.
Creşteau înalţi copiii pe tulpini,
dar nu mai semănau cu heruvimii…

Treceau posaci, pierzându-se-n grămadă
sau aruncând trufii de înţelepţi :
-Uncheş zălud, pe cine mai aştepţi?
În pasărea ta cine să mai creadă?

N-au mai oprit nici tinerii. Nici unii
nu mai puneau în vorba lui temei.
Numai moşneagul, dincolo de ei,
străfulgera de pasărea minunii…

Închidea ochii şi-o vedea cum vine.
Nici n-o chema şi singură ţâşnea.
Abia clipea şi-i sta pe umăr, grea:
safire şi mărgeane şi rubine.

Se ruşina acuma că plânsese
cândva, când o pierduse printre brazi.
Ce mare, ce aproape era azi,
în raiul lui cu flăcări ne-nţelese.

Ah, îi pierduse zborul în risipă,
ca s-o găsească-alături, fără leat…
Vorbea cu ea pe uliţe, ca beat,
cu mare glas de dincolo de clipă.

Cu mare glas de dincolo de vreme,
de dincolo de oameni şi de paşi…
Ce-i mai păsa ca-l ocoleau, trufaşi,
când el zvâcnea întreg de diademe ?

Călca încet grăind minunii sale,
iar oamenii cu suflete de tuci
îl îmbrânceau, pieziş, pe la răscruci
şi cu ocări îl vânturau din cale.

Şi tot mai des l-întâmpinau sudalme
şi pietre se-nălţau în pumni duşmani…
Dar ce-i păsa că-l bat cu bolovani,
când pasărea îi ciugulea din palme ?

Şi-ntr-un amurg ce-şi desfoia păunii
pe turnuri vechi de purpură şi os,
cei vrednici l-au gonit pe zdrenţuros,
cum alungau ciumaţii şi nebunii….

*

Zvârlit afar’, pe poartă, din cetate,
stătu în loc fărâma de unchieş.
Sorbi mult timp apusul de măceş
şi taina-ntâiei stele-nlăcrimate.

Porni apoi, în zdreanţa lui amară,
cu paşii frânţi, cu umerii subţiri,
spre zarea aromind a trandafiri
şi-a fagure de miere şi de ceară.

Domol şi şchiopătând prin toţi scaieţii,
mergea să moară-n marile păduri,
unde-şi lăsase torba cu frânturi
şi straiele şi chipul tinereţii.

Luna-aromea a cimbru şi-a ţintaur,
suia din râpi, cădea din nou în văi
şi soarele venea să bea văpăi
din ape, ca un roşu cerb de aur.

Prigoria urca din treaptă-n treaptă,
amiaza se-ndulcea în moliciuni
şi luna iar creştea din văgăuni,
aromitoare, albă, înţeleaptă.…

El însă şchiopăta fără s-ajungă.
Prea slabi îi erau paşii ori prea stinşi,
sau prea departe codrii necuprinşi
şi calea lor prea aspră şi prea lungă.

Dar nu-i pasa de-avea să-şi mai găsească
pădurile aievea sau deloc.
Pe umeri îi sta pasărea de foc,
mai mare, parcă, mai împărătească.

El surâdea şi şchiopăta-nainte…
Şi stelele, ieşind din scorburi mari,
l-împresurau cu zumzet de bondari
şi luna-i gâlgâia peste veşminte.

Iar după el, fugindu-i sub câlcâie
sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie.