Despre lupta cu gîndurile

GRIGORIE. [Odată, vrăjmaşul] prefăcându-se că este un pelerin străin, făcea înconjurul străzilor oraşului şi striga: „Oh! Sfântul bărbat Fortunat episcopul! Iată ce a făcut! A alungat un pelerin străin de la adăpostul său! Caut unde să mă odihnesc, dar în oraşul lui nu găsesc”. Atunci un oarecare om şedea în casă lângă foc împreună cu femeia lui şi cu un copilaş şi, auzindu-i vocea, l-a chemat în casă şi l-a făcut să stea împreună cu el lângă foc pentru a-l întreba ce i-a făcut episcopul. În timp ce stăteau de vorbă împreună, duhul rău a intrat în copilaş şi l-a aruncat în foc, unde l-a făcut să moară imediat. După ce şi-a pierdut fiul, bietul tată şi-a dat seama pe cine a primit şi pe cine alungase episcopul.

PETRU. Oare ce înseamnă aceasta, ca vechiul vrăjmaş să îndrăznească să omoare în casa celui care-l primise, în casa celui care, socotindu-l pelerin, îl chemase la el din bucuria de a primi străini?

GRIGORIE. Petre, multe lucruri par bune, dar nu sunt, pentru că nu sunt făcute cu suflet bun. Referitor la aceasta, în Evanghelie, Adevărul spune: „Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat”, căci, dacă intenţia care precede lucrul este cu înşelăciune, tot lucrul următor este strâmb, deşi pare drept. Eu socotesc că acest om, care a fost lipsit de fiul său, în timp ce părea că este bucuros să primească străini, nu a fost încântat de un fapt de milă, ci de defăimarea episcopului. Pedeapsa care a urmat a fost clară, pentru că acea primire de dinainte nu a fost fără răutate. Sunt unii care se preocupă să facă bine pentru acest motiv: ca să întunece frumuseţea lucrării altuia; ei nu se hrănesc din binele pe care-l fac, ci din lauda binelui, laudă prin care îi strivesc pe ceilalţi. În acest caz, consider că acest bărbat, care a primit duhul necurat ca oaspete, a urmărit mai degrabă fala decât buna lucrare: lui i se părea că a făcut mai bine decât episcopul, de vreme ce îl primise pe cel pe care omul Domnului, Fortunat, îl alungase.

PETRU. Este aşa cum spui. Căci sfârşitul lucrării demonstrează că a lipsit gândul bun în ceea ce a făcut.

*

GRIGORIE. Fără osteneala luptei nu există ramura de laur a învingătorului. Cum să fie învingători, dacă nu ar fi luptat împotriva curselor vechiului vrăjmaş? Duhul necurat pândeşte fără încetare gândirea noastră, vorbirea noastră şi lucrarea noastră pentru ca, la cântărirea dreaptă a Judecăţii de Apoi, să se găsească, poate, ceva de acuzat. Vrei să ştii cum ne pândeşte pentru a ne înşela? Unii, care trăiesc încă, atestă ceea ce povestesc acum. Un om cu o viaţă vrednică de cinstire, pe nume Ştefan, a fost preot în provincia Valeria şi rudă cu Bonifatius, diaconul nostru şi iconomul bisericii. Într-o zi, întorcându-se acasă dintr-o călătorie, i-a poruncit sclavului său, zicându-i fără a băga de seamă ce vorbeşte: „Vino, diavole! Descalţă-mă!” La aceste cuvinte, curelele de la încălţăminte au început îndată, cu cea mai mare repeziciune, să se dezlege singure, ca să se arate deschis că însuşi diavolul, care fusese pomenit, se supusese pentru a-l descălţa. De îndată ce preotul a văzut aceasta, s-a înspăimântat tare şi a început să strige cu glas puternic: „Depărtează-te, ticălosule, depărtează-te! Nu cu tine am vorbit, ci cu sclavul meu”. La aceste cuvinte, diavolul îndată s-a îndepărtat. Curelele au rămas, aşa cum erau, în mare parte deja dezlegate. În acest caz, reţine: vechiul vrăjmaş este prezent în lucrurile materiale tot atât, pe cât pândeşte gândurile noastre cu înşelătorii foarte mari.

PETRU. Este foarte greu şi îngrozitor să veghezi întotdeauna şi fără încetare la vicleşugurile vrăjmaşului, ca şi cum ai sta în linia de luptă.

GRIGORIE. Nu va fi greu, dacă încredinţăm păzirea noastră nu nouă, ci Proniei de sus, dar să facem aşa încât şi noi înşine, cât putem, să veghem sub această ocrotire. Dacă vechiul vrăjmaş este alungat din minte, se ajunge adesea, prin mărinimia lui Dumnezeu, nu numai ca el să nu mai fie de temut, ci şi el însuşi să se teamă de puterea celor care trăiesc binele.