Odată doi filosofi elini au venit la Sfântul Antonie, socotind că vor putea să-l ispitească pe Antonie, care era în muntele cel dinafară. Iar el pricepând pe oameni după chipurile lor, ieşind către dânşii, a zis prin tălmaci: „Pentru ce v-aţi ostenit atâta, o, filosofilor, să veniţi la un om nebun?” Iar ei zicând că nu este aşa, ci foarte înţelept, le-a zis: „Dacă aţi venit către un nebun, deşartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiţi pe mine un înţelept, faceţi-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate. Căci şi eu dacă aş fi venit la voi, v-aş fi urmat pe voi, iar dacă voi veniţi la mine, atunci faceţi-vă precum sunt eu, că eu sunt creştin”.

Iar ei minunându-se, s-au dus, că vedeau şi pe diavoli temându-se de Antonie. Şi alţii ca aceştia venind iarăşi la dânsul în muntele cel dinafară, socotind că îl vor batjocori că n-a învăţat carte, Antonie a zis către dânşii: „Voi ce ziceţi, ce este mai întâi, mintea ori cartea? Şi care este pricină a celeilalte, mintea a cărţii, ori cartea a minţii?” Ei au răspuns: „Că întâi este mintea, ea este aflătoare a cărţii”. Antonie a zis: „Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”.

Acest răspuns spăimântând pe filosofi şi pe cei ce erau de faţă, s-au dus minunându-se că vedeau atâta înţelepciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte şi îmbătrânit acolo, având obicei sălbatic; ci era vesel, blând şi prietenos şi avea cuvântul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încât nimeni nu-l pizmuia şi se bucurau toţi care veneau la el.

După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sunt înţelepţi şi cerând de la dânsul cuvânt despre credinţa noastră în Hristos şi ispitindu-se cu silogisme să biruiască propovăduirea dumnezeieştii Cruci, şi vrând ei s-o batjocorească, Antonie îngăduind puţin şi iertându-i pentru necunoştinţă, le-a zis prin tălmaci, care ştia bine limba lor: „Ce este mai bine: a mărturisi Crucea ori a spune despre desfrânări şi stricări de copii la cei ce se zic la voi zei? Că mărturisirea noastră este semn de bărbăţie şi dovadă a defăimării morţii, iar ale voastre laudă patimile desfrânării.

Apoi ce este mai bun: a zice că nu S-a schimbat Cuvântul lui Dumnezeu, ci Acelaşi fiind, a luat Trup omenesc, pentru mântuirea şi facerea de bine a oamenilor; ca apoi, făcându-Se părtaş naşterii omeneşti, să facă pe oameni a se împărtăşi firii dumnezeieşti celei gândite, ori a asemăna pe Dumnezeu cu cele necuvântătoare şi pentru aceasta a cinsti pe cele cu câte patru picioare şi pe târâtoare precum şi închipuiri de oameni? Căci acestea sunt cinstirile voastre, ale celor înţelepţi.

Şi cum îndrăzniţi a ne batjocori pe noi, care zicem că Hristos S-a arătat om, când voi dintr-aceasta, adică din minte hotărând pe suflet, ziceţi că sufletul s-a rătăcit şi a căzut din înălţimea cerurilor în trup – şi o, de ar fi căzut numai în trup omenesc, şi nu în cele cu câte patru picioare şi chiar în cele târâtoare se mută şi cade; pe când credinţa noastră zice că pentru mântuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Însă voi vă rătăciţi tâlcuind despre sufletul nenăscut; iar noi credem în puterea şi în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, că şi aceasta nu era cu neputinţă lui Dumnezeu, pe când voi, zicând despre suflet că este chip al minţii, legaţi de el căderi şi îl închipuiţi că este schimbăcios şi de aici şi pe mintea însăşi o numiţi schimbăcioasă; căci în ce fel este icoana, aşa trebuie să fie şi acela al căruia este icoana. Şi când despre minte socotiţi unele ca acestea, atunci şi împotriva Tatălui, adică a minţii, huliţi.

Iar vorbind despre Cruce, ce am putea face mai bine: să răbdăm crucea când ne vin încercările de la cei răi şi să nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră, sau să băsmuim rătăcirile lui Osiris şi ale Isidei, bântuielile lui Tifon şi înghiţirea de fii şi uciderea de părinţi ale lui Cronos? Că acestea sunt cele înţelepte ale voastre. Şi cum, batjocorind Crucea, nu vă minunaţi de Înviere? Că cei ce au zis despre Cruce, au zis şi despre înviere. Şi de ce, vorbind de Cruce, nu vă aduceţi aminte de morţii care s-au sculat şi de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tămăduit, de leproşii care s-au curăţit, de umblarea pe mare ca pe uscat şi despre celelalte semne şi minuni care arată pe Hristos nu numai om, ci şi Dumnezeu? Dar mi se pare că vă nedreptăţiţi pe voi şi nu citiţi cu dinadinsul Scripturile noastre. Citiţi însă şi vedeţi că cele ce a făcut Hristos Îl arată Dumnezeu, Care a venit pentru mântuirea oamenilor şi voi nu credeţi.

Dar spuneţi-ne şi voi nouă pe ale voastre şi ce aţi putea zice despre cei necuvântători şi despre necuvântarea şi sălbăticia lor? Căci, dacă precum aud, spuneţi în alegorii că Persefona este pământ, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Poseidon în mare, cu acestea nu cinstiţi pe Dumnezeu, ci slujiţi zidirii mai vârtos decât Celui ce a zidit toate. Că dacă ziceţi că este bună zidirea, socotiţi împreună cu noi aceleaşi, dar se cădea să nu socotiţi făptura ca zei şi să nu daţi făpturilor cinstea ce se cuvine Ziditorului; ci vedeţi-vă pe voi înşivă, că cinstea mai-marelui meşter o daţi casei făcute de dânsul, şi pe a voievodului la ostaş. Deci ce răspundeţi la acestea, ca să cunoaştem dacă Crucea are ceva vrednic de batjocorire?”

Iar ei nedumerind-se şi întorcându-se încoace şi încolo, Antonie a zis zâmbind: „Că lumea nu este Dumnezeu se dovedeşte chiar prin arătarea sa; dar de vreme ce voi vă rezemaţi mai mult pe cuvinte doveditoare, şi, având acest meşteşug, nu voiţi a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneţi-mi mai întâi lucrurile şi mai ales cunoştinţa cea despre Dumnezeu cu de-amănuntul. Cum o putem dobândi? Prin dovada cuvintelor, ori prin lucrarea credinţei? Ce este mai veche: credinţa prin lucrare ori dovada prin cuvinte?” Iar ei răspunseră: „Mai veche este credinţa prin lucrare şi aceasta este cunoştinţa cea cu dinadinsul”, Antonie a zis: „Bine aţi zis. Căci credinţa iese din aşezământul sufletului, iar dialectica iese din meşteşugul celor alcătuite; deci, celor ce le stă de faţă lucrarea prin credinţă, acestora nu le este de nevoie sau poate de prisos este dovada prin cuvinte; pentru că ceea ce noi din credinţă înţelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sârguiţi a o întări şi de multe ori nu puteţi nici a grăi acelea pe care noi le înţelegem. Pentru aceea este mai bună şi mai tare lucrarea prin credinţă, decât silogismele voastre sofistice; deci, noi creştinii nu întru înţelepciunea cuvintelor elineşti avem taina, ci întru puterea credinţei ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

Şi cum că adevărat este cuvântul, iată acum noi neînvăţându-ne carte, credem în Dumnezeu şi cunoaştem prin făpturile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate. Şi cum că credinţa noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe credinţa în Hristos; iar lupta cu cuvinte sofistice şi nălucirile idolilor, ce sunt la voi, se surpă şi se strică, dar credinţa noastră se întinde pretutindeni.

Voi făcând silogisme şi sofisticind, nu întoarceţi pe oameni de la creştinism la elinism; iar noi învăţând credinţa lui Hristos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toţi cunosc pe Hristos şi că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Voi prin basmele voastre nu împiedicaţi învăţătura lui Hristos, iar noi numind pe Hristos Cel răstignit, pe toţi diavolii îi gonim, de care voi vă temeţi ca de nişte dumnezei. Şi unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele. Deci, spuneţi-mi unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sunt descântecele egiptenilor? Unde sunt nălucirile magilor? Toate acestea au încetat şi neputincioase s-au făcut de când s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vrednică de batjocorire? Ori mai ales ale voastre cele surpate şi dovedite ca nelucrătoare sunt neputincioase? Pentru că şi acesta este lucru minunat, că ale voastre niciodată nu au fost prigonite, ci şi de oameni prin cetăţi se cinstesc, iar ai lui Hristos sunt prigoniţi şi totuşi mai mult ale noastre decât ale voastre înfloresc şi se înmulţesc. Şi ale voastre lăudate fiind şi încuiate, se strică; iar credinţa şi învăţătura lui Hristos, care este batjocorită de voi şi prigonită de împăraţi, a umplut lumea. Căci, când a strălucit aşa cunoştinţa de Dumnezeu? Sau când întreaga înţelepciune şi fapta bună a fecioriei aşa s-a arătat? Când s-a defăimat moartea? Negreşit, numai când a venit Crucea lui Hristos. Şi nimeni nu se îndoieşte de aceasta văzând pe mucenici defăimând moartea pentru Hristos, sau văzând pe fecioarele Bisericii păzindu-şi trupurile pentru Hristos curate şi neîntinate.

Sunt destule semnele acestea ca să se arate cum că singură credinţa cea întru Hristos este adevărată, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi încă nu credeţi, ci căutaţi adevărul prin silogisme din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elineşti ale înţelepciunii, ci, precum a zis Învăţătorul nostru, ne plecăm credinţei, luând luminat dovada cuvintelor şi a silogismelor.

Iată, sunt de faţă aici cei ce pătimesc de la diavoli”. Căci erau unii care veniseră la dânsul şi erau supăraţi de diavoli; şi pe aceia aducându-i în mijloc, a zis: „Ori voi, cu silogismele voastre sau cu orice meşteşug voiţi şi cu orice vrăjitorie, chemaţi pe idolii voştri şi curăţiţi-i pe dânşii, iar dacă nu puteţi, conteniţi lupta împotriva noastră şi veţi vedea puterea Crucii lui Hristos”. Zicând acestea, a chemat numele lui Hristos şi a pecetluit de două şi de trei ori cu semnul Sfintei Cruci pe cei ce pătimeau şi îndată au stat oamenii întregi la minte, sănătoşi, fiind întregi cu sufletul şi mulţumind Domnului. Iar cei ce se numeau filosofi, se minunau şi cu adevărat se înspăimântau de priceperea bărbatului aceluia şi de semnul ce a făcut.

Iar Antonie a zis: „Ce vă minunaţi de aceasta, nu suntem noi cei ce facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel care le face, întru cei ce cred în El. Deci, credeţi şi voi şi veţi vedea că nu avem meşteşug de vorbe, ci de credinţă, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veţi avea şi voi, nu veţi mai căuta prin dovezile cuvintelor, ci veţi socoti că este destulă credinţa cea întru Hristos”.

Acestea a spus Antonie către filosofii care voiau să batjocorească propovăduirea Crucii. Iar ei minunându-se de acestea, s-au dus, sărutându-l şi mărturisind că s-au folosit de la dânsul.

Deci, a ajuns până la împăraţi vestea despre Antonie. Căci înştiinţându-se de acestea Constantin Augustul (306–337), precum şi fiii lui, Constanţiu (337–361) şi Constans (337–350), i-au scris ca unui Părinte şi se rugau a primi răspunsuri de la dânsul. Dar nici scrisorile nu le ţinea în seamă dânsul, nici nu se bucura de trimiteri. Ci acelaşi era, precum fusese mai înainte de a-i scrie împăraţii. Şi după ce i s-au adus scrisorile, a chemat pe monahi şi a zis către dânşii: „Nu vă minunaţi că ne scrie împăratul, că este om şi el, ci mai cu seamă că Dumnezeu a scris Lege oamenilor şi prin Fiul Său a grăit nouă”. Deci, voia să nu primească scrisorile spunând: „Eu nu ştiu să scriu răspunsuri către nişte feţe ca acestea”. Dar fiind îndemnat de monahi şi zicând că împăraţii sunt creştini şi nu se cuvine să fie defăimaţi ca să nu se smintească, a poruncit să se citească scrisorile. Apoi a scris şi răspunsuri, lăudându-i că ei cred şi se închină lui Hristos; deci, îi sfătuia cele către mântuire şi să nu socotească a fi lucruri mari cele de faţă şi mai cu seamă a-şi aduce aminte de judecata ce va să fie, şi să ştie că numai Hristos este Împărat adevărat şi veşnic. Apoi îi ruga să fie iubitori de oameni şi să aibă grijă de dreptate şi de săraci. Iar împăraţii, primindu-i răspunsurile, se bucurară.

Aşa era de iubit de toţi şi toţi se rugau să-l aibă pe dânsul Părinte. Şi în felul acesta fiind cunoscut, s-a întors iarăşi în muntele cel dinăuntru, ţinându-se de pustnicia şi nevoinţa lui cea obişnuită.

*

Notă: Socrate, în Istoria bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, iată ce spune: A venit cineva din cei înţelepţi la dreptul Antonie şi a zis către dânsul: „Cum rabzi, o, părinte, fiind lipsit de mângâierea cea din cărţi?” Antonie i-a răspuns: „Cartea mea, o, filosofule, este firea celor văzute, şi de faţă îmi este, când voiesc a citi cuvintele lui Dumnezeu”.

*

fragment din Vieţile Sfinţilor, Ianuarie, Sf. Atanasie cel Mare – Viaţa Sf. Antonie cel Mare