Sfîntul Theofan Zăvorîtul – La a doua Duminică a Postului Mare. Program duhovnicesc

La Sfântul Botez ne naştem pentru o nouă viaţă, devenim făptură nouă, zidită întru Hristos Iisus pentru fapte bune ca întru ele să umblăm , aşa încât cel născut în acest chip de la Dumnezeu, păcat nu face atâta vreme cât rămâne în rânduiala sa şi lucrează după temeiurile naşterii celei noi. Ieşind din această rânduială, cădem din nou şi iarăşi păcătuim. Dar iată, aducem pocăinţă, ne spovedim, ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine şi iarăşi suntem primiţi în rânduiala dintâi şi întâietăţile dintâi, dăruite celor ce primesc naşterea cea nouă în Sfântul Botez. Ar fi de aşteptat acum să ni se potrivească spusa apostolească: «Cel născut de la Dumnezeu păcat nu face.» (1 Ioan 3:9)

Şi totuşi, iată că atât în noi înşine cât şi în ceilalţi vedem împărăţind păcatul până şi în aceste zile sfinţitoare, chiar şi după pregătirea pentru Sfânta Spovedanie şi Împărtăşire şi după făgăduinţele stricte pe care le-am făcut. Şi atunci, făgăduinţa lui Dumnezeu nu mai este nestrămutată sau harul lui Dumnezeu nu mai are cumva putere? Nu. Câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu toate întru El sunt aşa şi toate întru El sunt «Amin.» Şi cel în care este harul toate le poate întru Domnul Care îl întăreşte. Pricina acestui fapt întristător nu este în afara noastră, ci în noi înşine, în aceea că nu întrebuinţăm, în ceea ce ne priveşte, sforţările la care suntem îndatoraţi şi nu ne folosim aşa cum trebuie de mijloacele arătate nouă. Oare doctorul este vinovat de nereuşita tratamentului atunci când bolnavul nu ascultă de indicaţiile lui şi nu ia doctoriile prescrise? «Domnul a făgăduit să ne dea puteri şi ni le dă. Din partea noastră însă trebuie să  fie împotrivire faţă de păcat şi luptă cu el. Cel care nu se luptă cu păcatul , acela nu-l învinge. Cel care nu-l învinge, cade şi rămâne în păcat, dimpotrivă, pentru cel ce se împotriveşte păcatului este întotdeauna gata ajutor haric, din care fiind întărit, el poate, chiar dacă nu fără greutate, însă întotdeauna, să se abată de la rău şi să facă binele.
Aşadar lucrarea de căpetenie în ceea ce ne priveşte e lupta cu păcatul. Luptă-te, nu te da bătut, şi vei învinge, şi nu va fi păcat în tine. Dacă şi ceilalţi vor face la fel, nici în ei nu va fi păcat – şi va fi pretutindeni împărăţie luminoasă a sfinţeniei şi dreptăţii.

Cel ce se luptă trebuie să aibă arme şi să ştie cum să le folosească, altfel spus, să ştie cum să lupte. V-am înfăţişat cu alt prilej panoplia creştină  şi v-am lămurit că este neapărată nevoie să vă înarmaţi cu ea.   Aduceţi-vă aminte care sunt armele din această panoplie: postul, însingurarea, privegherea, paza simţurilor, metaniile, mersul la biserică, citirea cuvântului lui dumnezeu şi a scrierilor părinteşti, ascultarea în toate privinţele, luarea aminte trezvitoare la sine, rugăciunea, credinţa. Aţi văzut că ele decurg din firea noastră şi din felul de a fi al luptei. Puteţi fi siguri că toate sunt neapărat trebuincioase în lucrarea luptei noastre împotriva păcatului.

Să presupunem însă că cineva s-a înarmat cu toate aceste arme. Cu asta, însă, a făcut tot? Nu. Mai rămâne să şi lucreze cu ele. Şi să lucreze nu la nimereală, ci potrivit cu scopul urmărit. Nu mă voi apuca să descriu în amănunt cum se poarta lupta duhovnicească. Acest subiect este foarte vast. Vă voi arăta doar metodele principale, care sunt suficiente pentru a vă asigura succesul în luptă.

Unu. Nici nu vă gândiţi să porniţi război împotriva întregii oşti a patimilor! Ci înarmaţi-vă de fiecare dată împotriva acelei patimi care vă luptă. Vă luptă trufia? Luptaţi-vă cu trufia! Vă luptă mânia? Luptaţi-vă cu mânia! Vă biruie invidia? Luptaţi-vă cu invidia! Luptaţi-vă cu vrăjmaşul care vă stă în faţă! Asupra acestuia îndreptaţi-vă toate forţele armate şi toată luarea aminte. Vrăjmaşul ne întinde curse, abătându-ne forţele în altă parte decât aceea din care vine primejdia.

Doi. Grăbiţi-vă să vă deosebiţi de vrăjmaş şi să deveniţi potrivnici lui. În lupta duhovnicească nu e la fel ca în lupta trupească. În cea trupească, vrăjmaşul vine în faţa ta şi îl vezi, iar în lupta duhovnicească atât vrăjmaşul, cât şi noi suntem în acelaşi suflet şi în aceeaşi inimă şi tot necazul ne vine în cea mai mare parte din faptul că nu ştim să-l deosebim pe vrăjmaş de noi înşine şi să ne despărţim de el. Noi credem că mişcarea pătimaşă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, o cerinţă firească ce trebuie să fie satisfăcută, în vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci vrăjmaşul nostru, cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre în păcat şi al tuturor faptelor noastre greşite. Dacă am reuşi să deosebim patima de noi înşine, ca pe ceva duşmănos nouă, nu ne-am îndupleca să o satisfacem, ci am fi însufleţiţi de ură şi împotrivire faţă de ea.

Trei. După ce aţi deosebit de voi înşivă patima care vă strică liniştea şi aţi recunoscut-o ca vrăjmaş, începeţi să luptaţi împotriva ei, folosind armă după armă până ce va fugi şi se va ascunde de noi sau până ce sufletul va dobândi odihnă. Postiţi, citiţi, rugaţi-vă, meditaţi, vorbiţi cu părintele duhovnicesc, mergeţi la biserică, faceţi metanii acasă, într-un cuvânt, întrebuinţaţi toate mijloacele pe care le găsiţi de cuviinţă pentru a-l învinge pe vrăjmaş. Uneori patima se ascunde repede, alteori se ascunde vreme îndelungată. Treaba noastră este să nu slăbim, ci să răbdăm cu bărbăţie în nevoinţele luptei până ce nu va rămâne nici urmă de vrăjmaş pe pământul sufletului nostru.

Patru. Vrăjmaşul a fost izgonit, patima a fost stinsă. Sufletul a dobândit odihnă: niciodată să nu credeţi că aţi lovit de moarte acea patimă. Nu! Ea s-a îndepărtat doar pentru o vreme, neavând putinţa de a ţine piept iureşului forţelor voastre, însă de îndată ce se iveşte prilejul, ea se ridică degrabă şi începe să lupte. Aţi învins patima numai cu un prilej, însă ea va afla mii de alte prilejuri şi iarăşi va începe să lupte şi să provoace la luptă. Pe lânga asta, dacă o patimă este înlăturată, iese în faţă alta, şi arena noastră niciodată nu e pustie. Asta înseamnă că niciodată nu are voie crestinul să lase armele sale, ci să rămână echipat cu ele ziua şi noaptea. El este ostaş căruia niciodată nu-i vine schimbul şi care trebuie să fie gata totdeauna de luptă. Aici este răbdarea de care vorbeşte Apocalipsa. «Întru răbdarea voastră veţi mântui sufletele voastre» (Luca 21:19), «fiindcă numai cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui» (Marcu 13:13).

Iată întreg programul luptei! După ce ai recunoscut ca vrăjmaş al tău patima care te luptă acum, loveşte-o cu armele tale, întrebuinţându-le una după alta până ce o vei goni! Ai gonit-o? Stai şi priveşte, aşteptând năvălirea aceleeaşi patime sau a alteia. Şi atunci când năvăleşte, fă cu ea ceea ce ai făcut şi cu prima. Şi tot aşa, în fiecare zi, în fiecare ceas şi în fiecare minut.

Întrebaţi: Dar când se sfârşeşte asta? În fapt, fiecare va vedea singur când va veni sfârşitul bătăliei. Nimeni nu poate spune dinainte. Dinainte se poate spune doar atât: Cu cât se va lupta cineva mai cu bărbăţie, fără a se supune nici unei înrâuriri păcătoase, cu atât mai repede vor începe patimile să slăbească! Şi pe măsură ce această luptă stăruitoare se va prelungi, pacea şi liniştea vor începe să se sălăşluiască în suflet. Şi este nădejde că sufletul va ajunge în cele din urmă într-o stare de pace în care, ca-n liniştea de la miezul nopţii, va împărăţi o tăcere adâncă, semn că toţi vrăjmaşii au fost goniţi departe sau răpuşi. Atunci sufletul va prăznui lăuntric sabat [odihnă] neîncetat strigând: «Am trecut prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi la odihnă» (Psalmi 65:11).

Milostivul nostru Domn, călăuzitorul nostru, să vă dea vouă tuturor celor care vă osteniţi în luptă să ajungeţi la această mare fericire! Amin!

(Omilie din anul 1863)