I Erezia iconoclastă
(gr. eikon – chip, înfățișare, icoană și klasma – a distruge)
Răzvrătirea iconoclastă – ura faţă de cunoaşterea revelată prin chipuri – a apărut întâi în secolul al VI-lea, cu privire la imaginile vizuale. Departe de a fi o formă de apofatism, iconoclasmul reapare sub forma unui atac faţă de imaginile muzicale, însă e identică, în substanţa şi în manifestarea ei, cu forma anathematisită în sec. VIII. Cleric sau mirean, iconoclastul modern pare că nu mai suportă felul de rugăciune al Sfinţilor, vrând mai degrabă să se roage fie fără nici un fel de artă bisericească (fără psaltică şi chiar fără imnografie), fie mai degrabă cu muzica, pictura şi poezia heterodoxă, ba chiar cea atee, decât cu cea a Sfinţilor. Ilustrativ e şi numai faptul că majoritatea preferă pentru Axionul de Paşti, cel mai mare praznic al Ortodoxiei, compoziţia lui Varlaam – aşa-zis Protosinghelul dar care a fost francmason declarat -, în locul Axionului de Paşti al cuviosului Macarie, marele protopsalt al Sfântului Munte. Exemplele sunt abundente, respingând orice are Duh şi îmbrăţişând orice nu-L are.
Mulţi dintre cei ce catehizează academic aceste arte se închină cu credinţă oarbă la gândirea heterodoxă şi o resping pe cea patristică. Necredinţa naşte studierea neevlavioasă şi părut doctă, şi înşelarea naşte zelul orb şi trufaş, caracteristic iconoclaştilor.
Erezia prinde rădăcini adânci şi printre materialiştii nerecunoscuţi dintre clerici sau pustnici, care, autosuficienţi şi urâtori de cultură, resping de plano studierea Tradiţiei, şi se pretind a fi superiori în rugăciune Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Grigorie Palama, Sfântului Grigorie de Nazianz, Sfântului Gherman, Sfântului Sofronie, Sfântului Ioan Damaschin, Sfântului Ioan Cucuzel, Sfintei Cassiani, Sfântului Ioan Gură de Aur, ba chiar Domnului nostru Iisus Hristos care Însuşi a cântat psalmi cu apostolii Săi.
Amintind şi mărturisind că icoana cântată este cu nimic mai prejos decât icoana pictată, ca una care închipuie Duhul şi glăsuieşte Cuvântul, pecetluim hotărârea dogmatică a Sfântului Sobor de la Niceea din 787 care zice că “cinstea Icoanei trece la Chipul cel întâi, şi cel ce se închină Icoanei, se închină întru ea Ipostasului celui scris în ea.”
Toţi cei care nu cred că Psaltica este revelată şi nu se raportează la ea cu această cuvioşie, fie cei ce o idolatrizează în chip dobitocesc (iraţional) sau o vând necredincioşilor pentru faimă şi bani sau o prostituează prin divorţarea ei de contextul liturgic care îi este soţ legiuit, fie cei ce o văduvesc de dimensiunea ei supra-raţională, revelată şi sfântă, toţi aceştia să fie anathema, precum poruncesc Părinţii celui de al şaptelea Sinod, a căror hotărâre despre chipul văzut este perfect valabil şi despre chipul cel auzit, iar extrapolarea este adevărată întru toate aspectele slujirii creştineşti şi bisericeşti, precum reiese din însuşi mărturisirea de credinţă şi hotărârea Soborului al şaptelea.
Exemple de iconoclasm în psaltica mănăstirească
Repertoriul.
Fiecare glas bisericesc se alcătuieşte de fapt din sute de melodii insuflate de Duhul Sfânt, împărţite în stiluri şi genuri. Acest tezaur a fost astăzi redus la învăţarea schematică a două-trei fraze muzicale, într-un stil nou, numit în uz curent “pe mic”, sau “practic”, sau “pe scurt”. Acest stil, neatestat de Predanie, e un compromis nou-inventat şi fără putere duhovnicească. Unii l-au numit în mod greşit irmologic, el nefiind decât un fel de ecfonetic stilizat. Înlocuirea strălucirii podoabei Bisericii cu o biată pălărie de paie nu e justificată decât de lipsa de interes a psalţilor înşişi. În plus, în marea majoritate a mănăstirilor repertoriul este ales nu în funcţie de Tradiţie, de momentul şi de nevoia liturgică, ci de obişnuinţa şi preferinţa diletantă sau uneori heterodoxă a celui cu un auto-proclamat drept de veto. Aruncarea voită în uitare a lucrărilor Sfântului Duh prin sfinţii melozi, melurgi şi imnografi şi ridicarea în slăvi a compozitorilor inspiraţi de duhurile căzute e o pierdere uriaşă în iconomia mântuirii oamenilor, o pată pe obrazul Bisericii, lăsată în vrie duhovnicească şi-n ubicua nepăsare a veacului post-nihilist. Părintele Justin Pârvu pomenea cu lacrimi de evlavie zilele în care cântările Sfinţilor nemţeni încă străluceau în auzul Ascultătorului Ceresc, şi deplângea invazia compozitorilor laici promovaţi de comunişti.
Tempoul.
Tempoul grăbit al cântărilor reflectă lipsa Păcii lui Hristos (din care se nasc simţiri tihnite şi adâncite înţelept în bucuria Duhului). Ba, mai mult, rapiditatea aceasta arată de fapt lipsa totală de rugăciune, fiindcă nu poate inima să se roage cu tihnă şi intensitate, iar gura să meargă ca moara. În egală măsură, tărăgănarea cântărilor numai pentru a detensiona energia entropică aferentă ascezei nu poate fi bineplăcut lui Dumnezeu. Lungimea cântărilor, fie a polieleelor, fie a mathimilor, irmoaselor calofonice şi în genere a cântărilor papadice, a fost cu înţelepciune şi după necesitate rânduită astfel de către Sfinţi, pentru înlesnirea rugăciunii “Doamne Iisuse”, iar nu pentru căderea în extaze sau plictiseli. Întrebarea ar fi: unde se grăbesc de fapt cei ce grăbesc slujbele? Scris este: “pe cel ce grăbeşte slujirea sa îl vor mânca fiarele…” (Avva Isaia). Înţelegerea ortodoxă modernă asupra Timpului – pânza muzicii – este un subiect ce merită atenţia unui Sinod Sobornicesc. Fiindcă un alt unghi al …temporalului este că toate cântările, indiferent de stil sau gen, sunt cântate în acelaşi ritm grăbit şi fluturat, din care se aude fiecare unitate de timp ca şi când ar fi de sine stătătoare, iar nu parte dintr-o linie melodică, într-o uniformizare sinonimă cu cea operată la nivel ecumenist-relativist, unde toate credinţele sunt totuna, ceea ce reflectă mentalitatea erei atomice în care unitatea organică dintre elemente, fiind lipsită de viziune transcendentă, se dezintegrează. Cu alte cuvinte, credincioşii nu mai percep rugăciunea ca un tot unitar, ca o curgere de ape vii către Izvorul Vieţii. Fragmentarea în părţi mici lipsite de sens se găseşte şi la nivelul limbajului, silabele fiind egale între ele, de multe ori nemaipercepându-se nici măcar limba în care se cîntă. Fenomenul îşi are originea în Marea Schismă, de când au început să se împartă şi armonicele sunetului, altminteri audibile duhovniceşte şi intern, în sunete audibile exclusiv cu urechea de carne, armonia de acest tip fiind nu inferioară, ci inversă celei de tip duhovnicesc. Evident, acest conexiuni dintre dogmă şi practica efectivă sunt studiate în orice muzică de rit din lume, şi susţinerea arhierească a psalţilor cu experienţă întru Predania byzantină ar transforma această cădere liberă într-o mişcare de renaştere duhovnicească şi culturală de mare succes.
Interpretarea
Interpretarea melodiilor, în mănăstiri, a înlocuit până şi ideea de participarea sufletească vie, care este cerinţa fundamentală a oricărui act creştin, cu formalismul mort. Or, viaţa sau moartea sufletului se arată prin cântare: fie prin neparticiparea afectivă (majoritatea mănăstirilor concep -în mod eretic- astfel a fi smerenia sau lepădarea de sine: ca un soi de depersonalizare de tip Meditaţie Transcendentală), fie prin desfrânarea interpretativă (aceasta aparţine mai ales psalţilor cărora propria măiestrie-de reală valoare artistică- nu li se pare că trebuie totodată subordonată şi strunită prin ghidări de ordin teologic). Nuanţele muzicale …nu mai există, s-a renunţat la ele! Totul este în exact aceeaşi nuanţă, fie un strigăt (grecii), fie un susur (sârbii), fie un bocet (ruşii), fie, la noi, românii, un căldicel şovăielnic, de la cap la coadă. Chiar de am avea bunăvoinţa de a crede că aceasta ar fi vreo paralelă acustică la perspectiva inversă din iconografie, erminia psaltică nu ne-ar îngădui o atare speculaţie. Lipsa de nuanţe muzicale reflectă nu smerenia, nici bărbăţia, nici stăpânirea de sine, ci lipsa de dimensiune a trăirii, ba chiar lipsa trăirii (adică împietrirea). În Evanghelie Mântuitorul nu grăieşte toate propoziţiile cu acelaşi ton. Dacă creştinul nu mai cântă, ci execută, ce poate el să nădăjduiască de la Muzica Veşniciei? Ornamentele (podoabele melodiilor) sunt complet eliminate din zisa execuţie, rezultând o cântare edulcorată, emasculată şi ireală care nu mărturiseşte nici Crucea, nici Învierea, nici Darurile Duhului, ci, atunci când e totuşi măiastru realizată, droghează cu o pace falsă, cum fac Messele medievale ale apusului. Austeritatea unei interpretări poate face trimitere la curăţia conceptelor pe care le poetizează, însă lacrimile vin din trăirea plenară a înţelegerii lor, iar nu din vreo voluptate studiată, şi tocmai de aceea ornamentele psaltice sunt expresii fireşti ale unor stări harice. Efortul de a cânta fad ar fi, din această perspectivă, un păcat împotriva Duhului Sfînt, Cel alungat. Din păcate piaţa abundă de înregistrări (cu monahi şi monahii) care, necenzurate de o ureche atentă a unor Arhierei în cunoştinţă de cauză, vatămă aproape ireparabil gustul şi aşa distrus de perioada comunistă în care psaltica nu a mai răsunat. Iar dintre psalţii care nu suferă de aceste maladii, unii se limitează la imitarea strictă a unei unice interpretări ridicate la nivel de idol, rigidizând însăşi dogma şi viiciunea lucrării ei prin muzică, şi uitând că libertatea în Hristos nu descurajează frumuseţea şi unicitatea fiecărei inimi ce o trăieşte, ci ea e glasul prin care se preaslăveşte existenţa acestei libertăţi.
Ethosul şi Timbrul.
Cele 8 Glasuri ale Predaniei au devenit de fapt… unul singur, prin uniformizarea intervalelor muzicale, prin uniformizarea ritmică, prin pierderea tuturor elementelor distinctive (stărilor duhovniceşti pe care ar trebui să le reprezinte) aduse de românirea neinspirată a prozodiei elline. Acest unic Glas care reproduce identic sonoritatea gamei Do Major din sistemul apusean de după Bach, este interpretat de către două categorii de voci care se resping reciproc aproape visceral: glasul “celestin” aerat, asemănător cântării line din Catolicism, cu care este imposibil a executa particularităţile stilistice ale Psalticii byzantine, şi glasul “grecesc” apăsat (emblematic ideii filetiste cum că numai cântarea pe nas şi cu gâtul umflat ar fi dovezi de ortodoxie), care din punct de vedere fizic permite un registru vocal foarte restrâns, iar din punct de vedere duhovnicesc omit canonul prin care este scris ca în Biserică să nu se strige epatant şi cu trăiri ale omului trupesc sau sufletesc. Cele două tabere se asmuţesc mocnit una asupra alteia într-o felurime de strategii tipiconale sau academice care ar uimi şi pe Napoleon. Nimănui nu-i trece prin cap că timbrurile nu sânt bătute-n cuie ca Mântuitorul Hristos despre Care s-a uitat, ci că ele trebuiesc adaptate momentului liturgic, partiturii, ocaziei, rezonanţei acustice a locului, etc.
II. Erezia scindării atributelor dumnezeieşti
Sfântul Dionisie Areopagitul afirmă întru Duhul Sfânt că Frumosul, Binele şi Adevărul sunt nedespărţite. Erezia care i se împotriveşte astăzi are două manifestări antagonice, ambele însă susţinînd că “de fapt, slujesc Binelui”:
Unii pun Adevărul ca fiind mai presus de Frumos, zicând că Frumosul nu contează, sau că este redundant (“nu arta ne mântuieşte”). Ei cred că frumosul duhovnicesc este incompatibil cu frumosul ipostaziat şi perceptibil, uitând că Dumnezeu a lăsat proporţiile, secţiunea de aur, consonanţele, legile acustice, structurile, ritmul, armonia, imnografia, limbajul articulat, sublimul, nuanţele, felurimea, etc., şi toate legile cu aplicabilitate în artă sunt creaţia Lui, iar nerespectarea lor este nerespectarea Lui. Neştiinţa (acestor legi) şi trândăvia (în a le deprinde) sunt păcate – Scriptura abundă în dovezi că sfinţenia este cununa frumuseţii.
Alţii pun Frumosul mai presus de Adevăr, neţinând seama de dogme, tipic, canoane, şi de faptul că e rugăciunea Sfinţilor, pe care nu e cuvios a o rosti oriunde şi oricum, sub cuvânt că propovăduiesc, dar Apostolii propovăduiau fără să calce ceea ce propovăduiau. Unii din cei ce studiază mai profund arta Psaltică relativizează Adevărul (Crezul şi Canoanele), îndrăgostiţi doar de ceea ce se aude, nedând importanţă substanţei afirmate de muzica respectivă. Ei se preocupă la fel de tare de amănuntele de estetică precum şi monahii anti-aistheţi de amănuntele de tipic, şi precum primii uită total să mărturisească dogma conţinută în cântări prin însăşi viaţa şi faptele lor dinafara cântării, aceştia din urmă cad în greşeala iudeilor legalişti care păzeau litera şi ucideau duhul.
Ambele extreme sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede: necunoaşterea de Dumnezeu.
Frumosul nicidecum nu neagă raţiunea (logosul), cum zic falşii isihaşti, ci o transcende, şi irizează cu inefabil orice gest, lucru, fibră, fenomen, cuvânt, spaţiu, idee. Pentru a contempla adevărul trebuie dinţi duhovniceşti tari, pentru a face binele trebuie virtute şi nevoinţă, dar frumuseţea e accesibilă oricui, de aceea e şi atât de mare puterea Artei, şi de aici şi interesul satanei pentru ea. Diavolul nu atacă făţiş ortodoxia, ci o face prin artă: pe cei ispitiţi de-a dreapta îi face să urască frumosul, iar pe cei ispitiţi de-a stânga, să-l idolatrizeze.
Cel mai mare măiastru al artei psaltice, dar care n-are Duhul, e mai mic decât ultimul călugăr care se roagă din inimă şi cântă fals; dar cel mai mic psalt care cântă cu evlavie e mai mare decât cel mai mare călugăr nevoitor care are impresia că se roagă în timp ce huleşte Frumosul. Criteriul unic de apreciere a rugăciunii cântate este prezenţa sau absenţa Duhului Sfânt, iar nu trăsăturile ei exterioare, frumoase sau nu. Preocupat să devină, iar nu să fie, trăind deci egocentric, iar nu hristocentric, psaltul se ocupă exclusiv de trupul cântării lui, iar călugărul – de duhul cu care cântă pe dinăuntru, ambii uitând că această realitate este provocarea la care suntem chemaţi ca să le împlinim pe amândouă. Erminia şi praxisul creştine arată că şi desăvârşirea realităţii perceptibile aici, în umbră şi oglindă, e minunată, dar mai minunată e realitatea-prototip, cea veşnică, împărăţia cerurilor. Dacă psaltul este în Duh, desăvârşirea Duhului spală nedesăvârşirea trupului muzical şi meta-muzical. Dacă e în vreun duh rău, nedesăvârşirea duhului aceluia potenţează toate nedesăvârşirile trupeşti şi sufleteşti ale cântării psaltului.
Structura creştină e clară: în ierarhia valorilor sale, ceea ce e mai mare înglobând ce e mai mic, fiecare treaptă e mijlocitoare între ce e mai sus şi ce e mai jos de ea, iar deasupra celei mai de sus trepte este ceea ce nu mai poate fi cuprins în cuvinte, liniştea Cuvântului, plinirea cuvântării, preaplinul simplităţii, cununa a tot ce e complex, iar în termeni muzicali ar fi: irmologicul = propovăduirea, stihiraricul = tîlcuirea, papadicul = teologhisirea, teriremul = contemplarea Treimii, isonul = concentrarea întru Nume, şi cîntarea tăcută a inimii = sublimul apofatic. Frumuseţea mai nedeplină se cuprinde de cea mai deplină, pînă ce întreaga creaţie se experiază catafatic, iar apofaticul cuprinde toate acestea şi le depăşeşte nesfârşit, printr-un limbaj al lumii ce va să vie. Catafaticul este mărturisit prin Slujbele Bisericii. Apofaticul este sugerat de ele, dar mărturisit prin vieţuirea monahală autentică.
Monahul e chemat să trăiască nu anulând firea, ci depăşind-o. Iubitor de suprafiresc, curăţeşte şi esenţializează firescul, prin har. Firescul este pentru fiecare individ ceva unic, propriu sieşi, nu poate fi adevărat şi plin de har ceea ce e impus cu de-a sila prin formalism, prin adoptarea firescului altuia, sau chiar firescul sinelui căzut, al omului vechi. Idolatrizarea nedesăvârşirii ca fiind chip al “supradesăvîrşirii”, ce înşelare! Ce-ar fi fost ca Sfântul Vasile să fi scris cu greşeli de exprimare şi de gramatică, doar ca să nu scrie bine, ca adică “să se smerească”, sau Sfîntul Andrei Rubliov să fi tras două tuşe în lehamite pe pânză, doar ca nu cumva să nu facă vreo capodoperă! Firescul haric este un suprafiresc preţuit din discernământ. Ori, nu are discernământ cine nu ştie de ce alege ceva. Cine face alegeri din inerţie nu e liber, ci e robul prejudecăţilor. Sunt unii (din ce în ce mai mulţi, şi mai ales dintre monahi) care zic că frumuseţea duhovnicească nu este egală cu, sau mai presus de cea firească (a include b, unde a mai mare sau egal cu b), ci că e sinonimă cu negarea celei fireşti (a exclude b, sau a egal cu minus b).
Am auzit cu propriile urechi un ieroschimonah care predica în faţa icoanei Sfîntului Paisie de la Neamţ, acel mare Sfânt iubitor şi ostenitor de carte, şi zicea grupului de măicuţe că “nu trebuie să citim, că lui Dumnezeu nu-I plac cărturarii”, iar nimeni nu i-a răspuns că Dumnezeu e Cuvîntul Însuşi, şi că a scris Scriptura… Mentalitatea ubermaterialistă care a cuprins românimea credincioasă e o mare biruinţă a satanei. A confunda simplitatea sfinţeniei, (care este piscul nevoinţei şi la care nu se poate ajunge fără a sui etapele Frumosului-Adevărat), cu prostia crasă e o dureroasă răstignire a Logosului. Pentru rătăciţi, a cânta incorect, fals, sterp, plat, mort, neîngrijit, înseamnă a cânta “ascetic”, iar a cânta îngrijit, cu participare sufletească, cu măiestria interpretării, cu colorit intervalic, ritmic, de nuanţă, este numit de ei “slavă deşartă”. Acei nefericiţi pentru care lumea se dezavuează de sublim şi devine un cimitir fără lumină nu se mulţumesc să-şi roadă amărăciunea unei asemenea greşeli de înţelegere, de optică asupra Evangheliei, ci devin aprigi luptători împotriva Frumosului. Printre ei: tradiţionaliştii care vor ca totul să fie cum ştiu ei, nu cum zice Tradiţia bisericii. Ei sunt propriul lor hristos, făuritorii propriei “tradiţii”. Cum ştiu ei, cum au prins ei, doar aşa e bine. De la băbuţe cucernice la ascorişti, de la tineri preoţi de mir la ieromonahi de seamă şi chiar arhierei, toţi strigă: răstigniţi-L, răstigniţi-L pe Frumos. Daţi-ni-l pe baraba al kitschului, artizăriile, realismele, polifoniile, behăielile, repezelile, disonanţele, pe noi ne încântă moartea, pustiul, hăulitul nefiinţei, pe noi ne bucură hidoşenia şi scălâmbăiala pietistă, bombastica făţărnicie a ascetului care-şi vădeşte nevoinţa, scofâlcirea şi nevroza postnihilistă, pe noi ne fascinează morbul şi spasmul a ceea ce pare a fi dar nu este.
Nu este adevăr fără frumuseţe, nici frumuseţe fără adevăr. Sfântul Maxim Cavsocalivitul şi Sfântul Grigorie Palamas cîntau unul la o strană, unul la cealaltă. Marele pustnic şi marele teolog al isihasmului n-au zis niciodată că arta e o redundanţă, ci o bucurie dăruită, ba chiar poruncită de Sus.
A exprima şi a potenţa trăirea întru Duhul Sfânt este condiţia sine qua non a artei creştine. Lipsa de har, lepădarea de acrivia dogmei, necunoaşterea meşteşugului ştiinţei muzicale, sluţirea predaniei psaltice, şi trufia falsei smerenii, se înmănunchează ivind o anti-artă, o artă antihristică. Cei ce percep lumea prin auzul duhovnicesc nu judecă după înfăţişare, ci după conţinutul teologic al ideii muzicale, mai precis după provenienţa ideii teologhisitoare prin muzică. Aşa cum arianismul e ilustrat în Psaltică prin pricesne (care prin versuri şi melodii afirmă doar omenitatea lui Hristos), ecumenismul e auzit prin compoziţii improvizatorice, văduvite cu totul de formulele muzicale revelate, şi prin interpretările destructurante, adică cele cu atâtea atracţii încât se desfiinţează nu doar ethosul (care la noi oricum s-a distrus prin românire şi temperare), dar până şi ideea de structură a glasurilor. Grecii excelează în această practică decadentă şi heterodoxă, un fel de wagnerianism interpretativ, la antipodul pietismului de tip apusean care tiranizează practica rusească de câteva sute de ani, sau spre deosebire de încrâncenarea în rit sec a zelului orb şi presupus tradiţionalist din ţara noastră.
Dumnezeu a zis: fiţi desăvârşiţi. N-a zis că smerenia e a te mulţumi cu nedesăvârşirea. A zis: cântaţi Domnului, cântaţi cu înţelegere, cântaţi cu pricepere. N-a zis: behăiţi cu mintea pe coclauri că-Mi place oricum. A zis: de vei fi căldicel, te voi scuipa din gura Mea. A zis: blestemat cel ce slujeşte cu lehamite. A zis: fiule, dă-Mi inima ta. A zis: poporul acesta Mă cinsteşte doar cu buzele, dar cu inima e departe de Mine. A zis: Dumnezeul viilor, nu al morţilor. Zicem cu David: Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-Ţi trebuie, dar zicem şi cu Moisi aduce-vom Domnului partea cea mai bună din ceea ce El a dat nouă. Vom zice cu apostolii şi ierarhii: ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate.
Concluzie
Din punct de vedere al artei şi ştiinţei muzicale psaltice, problema principală este neortodoxia înţelegerii conceptelor muzicale, şi aplicarea de sensuri eretice la obiecte ale revelaţiei. Aceasta se face în mod sistematic în toate mănăstirile şi în toate Academiile din ţara noastră. A nega aspectul mistic, mistagogic şi transcendent al artei muzicale este a o reduce la nivel de secvenţă de percepţie trupească lipsită de sens, de putere, de frumuseţe, de sfinţenie. Decurgând din materialismul gândirii, în plan practic absenţa elementelor care dimensionează muzica, anume tempo, nuanţă, ornament, timbru, fac ca dificultăţile de a ilustra bogăţia intervalicii non-temperate să fie o problemă de rezolvat ulterior. Corectitudinea intervalelor pitagoreice şi a celor byzantine nu rezolvă aceste carenţe care în loc să potenţeze experienţa liturgică, acţionează ca un act artistic antihristic.
Soluţie
Reinstituirea hirotesirii psaltului de către episcop, printr-un examen real şi riguros, constituit din examen teologic de bază, examen psihologic şi duhovnicesc, examen de cunoaştere a predaniei psaltice, şi examen de interpretare psaltică byzantină.
Taina hirotesirii, venind ca încununare a unui efort susţinut şi a unei adevărate iubiri a candidatului pentru a sluji lui Dumnezeu prin cântare va obliga atât preoţii slujitori să respecte deciziile muzicale patristice, credincioşilor le va dărui sporire duhovnicească, academiilor le va creşte prestigiul în funcţie de cunoaşterea validată soborniceşte (readucând astfel ierarhia cuvenită în gnoseologia psaltică), iar minunata muzică dăruită de Dumnezeu oamenilor va răsuna din nou pe pământul acesta care va trece, căci cântarea cântărilor va fi în veacul veacului, precum mărturiseşte şi Sfântul Apostol Ioan.
” Sinodul al şaptelea Ecumenic de la Niceea (787)
Despre cinstirea sfintelor icoane şi Împotriva prigonitorilor icoanelor
Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoştinţei Sale şi ne-a izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi ucenici: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] şi nouă, celor care am crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20). Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripaţi de către vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit întru înţelegerea adevărului, [şi], precum zice proverbul, nu şi-au brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege. Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui Dumnezeu a sfintelor aşezăminte, numindu-se preoţi fără să [şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi: mulţime de păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioarele lor partea Mea… (Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi, încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire între curat şi necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului şi a sfinţilor Săi ca pe statuile idolilor diavoleşti.
Cercetând şi examinând cu multă acrivie şi având în vedere scopul adevărului nu înlăturăm nimic, nu adăugăm nimic, ci păstrăm neschimbate [toate] cele bune ale Bisericii Soborniceşti; şi urmăm cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice, mai întâi pe cel reunit în strălucita metropolă Niceea, [şi] împreună cu el pe cel care a avut loc în cetatea împărătească de Dumnezeu ocrotită [a Constantinopolei]. (urmează Crezul). Ne lepădăm şi anatemizăm: pe Arie şi pe cei care cugetă asemenea lui şi îi împărtăşesc nelegiuita credinţă; pe Macedonie şi pe cei dimpreună cu el, numiţi cu îndreptăţire luptători împotriva Duhului Sfânt; [noi] mărturisim şi că Stăpâna noastră, Sfânta [Fecioară] Maria, este pe deplin şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut în trup pe Unul din Sfânta Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, după cum a învăţat mai întâi Sinodul din Efes care a alungat pe necredinciosul Nestorie şi pe cei dimpreună cu el, pentru că a introdus [învăţătura despre] doimea de persoane. Împreună cu acestea, mărturisim şi cele două firi ale Celui ce S-a întrupat pentru noi din Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, mărturisindu-L Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum şi Sinodul din Calcedon a proclamat, îndepărtându-i din curtea dumnezeiască pe blasfemiatorii Eutihie şi Dioscor; şi împreună cu ei pe Sever, Petru şi [întreaga] ceată blasfemiatoare; împreună cu ei dăm anatemei şi născocirile lui Origen, Evagrie şi Didim, urmând celui de-al cincilea Sinod întrunit la Constantinopol. Apoi mărturisim două voinţe şi două lucrări, după însuşirea firilor în Hristos, aşa cum a proclamat şi Sinodul al şaselea [Ecumenic] de la Constantinopol, respingând pe Serghie, pe Honorius, Chir, Pyrhus, Macarie, toţi [aceştia fiind] oameni neiscusiţi în dreapta credinţă şi pe [toţi] cei care cugetă asemenea lor. Păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, încredinţate nouă [cu sfinţenie]. Între ele se află şi zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propăvăduirii evanghelice, în vederea întăririi credinţei în întruparea, adevărată şi nu închipuită, a lui Dumnezeu Cuvântul, [acestea] aducându-ne bun folos; căci lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea şi icoana] este spre mărirea amândurora.
Aşa stând lucrurile, înaintând pe calea împărătească şi urmând învăţătura [de Dumnezeu] insuflată a Sfinţilor noştri Părinţi şi a Predaniei Bisericii Soborniceşti, căci noi recunoaştem că ea este a Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa, hotărâm cu toată grija şi acrivia: împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi: cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi drepţilor bărbaţi. Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a iubi prototipurile [icoanelor] şi a le da cuvenita sărutare şi cinstita închinare; nu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor face tămâieri şi se vor aprinde lumini [lumânări], după evlaviosul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip (cf. Sfântul Vasile cel Mare: Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149), şi cel care se închină la icoană se închină persoanei zugrăvite în ea. În acest fel se întăreşte învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, adică Predania Bisericii Soborniceşti, [Biserică] ce a primit Evanghelia de la un capăt la altul al pământului; aşa urmăm lui Pavel, care a grăit în Hristos, [şi întregii] cete dumnezeieşti a Apostolilor şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând cu tărie predaniile pe care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15).
[Iar] cei care cutează să cugete sau să înveţe altfel, sau, urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau [îndrăznesc] să cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu necuviinţă] să folosească în chip profan sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie afurisiţi].”