La praznicul marilor melurgi ai Ortodoxiei, Sfîntul Ioan Cucuzel şi Sfîntul Roman Melodul, se cuvin amintite învăţăturile de credinţă ale Sfintei Tradiţii cu privire la Arta muzicală a Bisericii.

Mîntuitorul şi Apostolii Săi, precum şi toţi urmaşii Apostolilor – episcopii, preoţii, diaconii, psalţii şi credincioşii ortodocşi – au cîntat psaltic. Cîntarea lor era pe o singură voce, nu pe mai multe, şi se cînta responsorial, adică împărţit în două grupe, precum sînt şi astăzi stranele bisericeşti. Cîntarea Bisericii a fost întotdeauna pe o singură voce şi suna aproximativ la fel cum sună muzica psaltică de astăzi, cu puţine diferenţe de stilistică a interpretării. Melodiile şi ethosul, adică duhul lor, precum şi tempoul, dulceaţa, felul cîntării, a fost păstrat prin Duhul Sfînt, Care este şi Autorul tuturor artelor revelate ale Bisericii şi Păstrătorul lor neschimbate de-a lungul a două mii de ani şi de-a latul întregului pămînt.

Dovada faptului că toată suflarea creştină înainte de Schisma din 1054 cînta exclusiv monodic muzică psaltică în ethosul păstrat pînă azi de Biserica Ortodoxă este că chiar şi după succesivele reforme ale muzicii de cult papistaşe, toată muzica laică a popoarelor care au intrat sub incidenţa Schismei au păstrat inclusiv în manuscrise stilistici evident de sorginte bizantină (melismele, frazarea, intonaţia, timbrul natural al vocalelor, proiecţia sunetului), şi interpretările noi ale acelei muzici, adică interpretările emasculate pe care le auzim în ultima sută de ani pe înregistrări, ca urmare a impunerii unor decizii conciliare ale Vaticanului pentru o atare estetică artificială. Ca psalţii bizantini să aplice estetica poruncită de Vatican acum un veac în loc de cea omologată de practica ellină este asemănător faptului că teologii ortodocşi de azi nu fac exegeză patristic, preferîndu-i pe eterodocşii Orighen, Evagrie, Rilke, Heidegger sau oricine e mai interesant din punctul de vedere al protestanţilor.

De aceea, -aviz moderniştilor psalţi care tot mai des cîntă compoziţii ortodoxe antice cu interpretări neo-vaticane, impuse prin bulă papală după 1889!-, papirusurile vechi trebuie interpretate tot in chip bizantin, păstrând ethosul şi ifosul, care sunt manifestarea sonoră a lucrării Duhului Sfînt. Dacă se extrage ethosul, adică Duhul, şi se cântă cu ethos papistaş, aia nu mai e “interpretare inedită a unei melodii despre care nu ştim cum se cânta”, ci e impropriere a ethosului neopapistaş. A păstra ethosul tradiţiei cu privire la interpretarea modernă a muzicii vechi este o LEGE în toate culturile muzicale ale lumii şi în toate mediile academice clasice. A cînta Sfîntul Cucuzel în stil gregorian sau Pater Leoninus în stil cunţan este o aberaţie post-modernă care încalcă toate normele deontologiei muzicii de cult.

Nici un Sfînt Părinte nu a compus vreodată o cîntare bisericească pe voci, deoarece polifonia este o manifestare a scindării atenţiei minţii pe criterii pur trupeşti, pe cînd psaltica este o creaţie a organului noetic, al minţii unite cu inima. Niciodată Sfinţii Melurgi nu au compus şi nu au cîntat în Biserica Ortodoxă cîntări polifonice, existînd şi anatheme date de Sinoade pe acest subiect, tocmai pentru a feri drept-credincioşii de căderea în a cugeta trupeşte în vreuna din sfintele lucruri ale mîntuirii.

Cîntarea polifonică, adică pe mai multe voci cu melodii independente, este o inovaţie introdusă în cultul romano-catolic, aproximativ la 100 de ani după Marea Schismă, la început cu adăugarea unei voci care executa o melodie identică, la o cvintă sau octavă superioară-inferioară, iar apoi vocile dezvoltîndu-se pînă la chiar 40 de voci independente. Polifonia reprezintă în muzică gîndirea teologică trupească şi a rămas apanajul eresului catolic pînă în ziua de astăzi. Ea a fost introdusă cu forţa armată de către domnitorul Cuza şi a fost menţinută cu aceeaşi silă de către regimul comunist, împotriva dorinţei cvasigenerale ale poporului ortodox credincios care iubea muzica psaltică, precum o face în mod evident şi astăzi, preferînd oricînd psaltica de calitate decît cîntările pe voci, oricît ar fi de elaborate.

Cîntarea instrumentală este cu desăvîrşire interzisă de către sfintele canoane ale Bisericii lui Hristos, fiindcă odată cu Învierea în Trup a Mîntuitorului şi odată cu Botezul credincioşilor trupul omenesc şi-a recăpătat demnitatea de a cînta curat şi direct Făcătorului lumii, iar instrumentul, facere a urmaşilor lui Cain, nu mai este potrivit pentru slavoslovie. Eresul romano-catolic însă, după celelalte invenţii şi devieri de la Evanghelie şi de la sfintele canoane, a introdus în cult cu precădere orga, iar apoi chiar toate instrumentele orchestrei simfonice, teatrul, iar astăzi chiar şi cinematografia, proiectată pe altarele catolice, totul pentru a plăcea organelor de simţ ale omului căzut, iar nu pentru a plăcea Creatorului. Cîntarea instrumentală a fost adoptată şi de cultele protestante fiind o dovadă a gîndirii protestante, dispreţuitoare faţă de Sfinţii Apostoli şi faţă de Predania Sfîntului Duh.

Cîntarea armonică, adică pe mai multe voci care acompaniază armonic o singură melodie (cum este cîntarea georgiană, bulgară sau rusească), este tot o practică de compromis, de ethos protestant.

Cîntarea aşa-numită gregoriană, aşa cum este ea interpretată astăzi de către romano-catolici şi diferitele lor culte monastice, este bazată pe melodia veche, ortodoxă, însă interpretată cu un ethos greşit, cu duhul de înşelare, cu pietismul fals, emascularea şi ridicolul inerent pervertirii a ceea ce ar trebui să sune psaltic, cum a fost compus şi cîntat iniţial şi în Apus, atunci cînd acesta nu era apostat.

Faptul că astăzi, cînd Biserica Ortodoxă Română este liberă să cînte cîntarea Apostolică, psaltică, aşa cum covîrşitoarea majoritate a credincioşilor iubesc, doresc şi preferă, şi totuşi rigiditatatea vechiului regim ateist insistă pe cîntarea polifonică, armonică sau o permite pe cea instrumentală, este strigător la cer, ca şi cum avînd libertatea de a se închina la o icoană făcătoare de minuni, cineva ar prefera să se închine la o caricatură. Compoziţiile de sorginte proletcultistă care însoţesc, spre disperarea tuturor, multe din Liturghiile arhiereşti, praznicale, duminicale, sau ale marilor pelerinaje ale lunii Octombrie sînt o alegere antiduhovnicească, împotriva Frumosului, împotriva Tradiţiei, împotriva bucuriei Sfintei Psaltichii compuse de Însuşi Duhul Sfînt prin Sfinţii Săi.

În timp ce catolicii se străduiesc să înveţe să imite tehnica bizantină, faptul că, după atîta efort de revenire la Tradiţia Psaltică, unii psalţi din lumea ortodoxă interpretează în mod catolic partituri psaltice, este un mod de a afirma că muzica veche a Bisericii ar fi fost tocmai cea inventată de catolici după Schismă. Aceasta este echivalent cu o apostazie. Psalţii sînt datori nu doar să cînte numai muzica Tradiţiei, în ethosul ei corect, ci să-şi dea viaţa pentru apărarea ei, precum mucenicii care apără sfintele icoane.

Dumnezeu, Dătătorul a toată frumuseţea, Izvorîtorul de Muzică Veşnică şi înveşnicitoare, să dea tuturor creştinilor ortodocşi aceeaşi rîvnă de a preţui şi apăra Sfînta Predanie Psaltică, precum apără Sfînta Cruce, Sfînta Dogmă, Sfînta Împărtăşanie, Sfînta Evanghelie, Sfînta Icoană, aşa cum ne este poruncit de sfintele canoane şi aşa cum fiecare dintre noi a făgăduit la Botez. Amin.