La Venirea Mîntuitorului Iisus Hristos erau mulţi dintre cei ce primiseră Legea Veche care rîvneau să-şi trăiască liber credinţa lor, fără asuprirea romană care le ridiculiza rînduiala, şi mulţi au fost gata să lupte pentru a o apăra. Mulţi aşteptau o izbăvire politică fiindcă înţelegeau prorociile în felul în care li le tîlcuiau conducătorii lor eretici – farisei şi saduchei – dar harul lui Dumnezeu a păstrat în cei ce L-au ales o înţelegere dreaptă, revelată, astfel încît atunci cînd a apărut Sfîntul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, a avut cui vorbi despre înţelesurile ortodoxe (corecte) ale aşteptării Adevăratului Mesia, fiindcă numai puţini rămăseseră fără botezul lui Ioan. Dintre aceştia, mai toţi au văzut minunile lui Dumnezeu, şi L-au urmat, ascultîndu-I cu nesaţ pe Dumnezeu Cuvîntul.

Dintre ascultătorii Voii lui Dumnezeu, aleşi au fost 12 să mărturisească noua Lui rînduială aducătoare şi păstrătoare de Harul Duhului Sfînt, prin înţelesurile cele mai presus de fire ale Legii Vechi care dădea adevărata libertate, adevărata omenitate şi adevărata îndumnezeire. Şi aşa cum oricărui om, de orice obîrşie de neam, care, crezînd lui Moise primeşte tăierea-împrejur şi păzirea rînduielilor revelate se dădea făgăduinţa credinţei celei adevărate despre Mîntuitorul ce avea să vină, aşa şi Legea Nouă a Harului s-a dat oricărui om, de orice neam, care crezînd Domnului Iisus Hristos primeşte Botezul şi arvuna Duhului Sfînt pe care, lucrîndu-le ca om a cărui VOINŢĂ este în sfîrşit eliberată, îşi face fiinţa tot mai pătrunsă de Lumina şi Dragostea Dumnezeirii, răscumpărînd nu numai sufletul său, dar şi pe al neamului său, şi al lumii întregi.

Cînd a spus: “Robul nu are voinţă!”, Sfîntul Traian Trifan a rostit nu numai un adevăr politic (valabil mult mai mult astăzi, în pofida circului “democraţiei” şi a “drepturilor omului”), dar şi un adevăr psihologic (dovedit de împătimiţii a căror întreagă făptuire este dictată de stringenţa patimilor), şi mai ales un adevăr teologic (nici un suflet nebotezat ortodox nu poate fi liber să facă binele; nici o forţă morală nu poate reface prin efort propriu fibra voinţei, nici nu poate împlini binele voit, lucrul acesta e posibil numai lui Dumnezeu, Făcătorul).

Cine a fost Traian Trifan?

A fost, din cei aleşi dintre toţi cei ce au vrut o Românie creştină liberă, primul care a primit de la Duhul Sfînt înţelegerea deplină a Voii lui Dumnezeu venită prin chemarea Arhanghelului. A fost primul căruia cuvintele prietenului său, Ionel Moţa, i-au devenit întrutotul limpezi în teologia lor şi în chemarea lor soteriologică prin care tot neamul ajunge nu doar la libertatea visată, ci la îndumnezeirea făgăduită şi împlinită de Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu. Dacă tuturor creştinilor întemniţaţi împreună cu el le era limpede cauza prigonirii – credinţa în Dumnezeu şi, ca urmare, respectul faţă de tot ce este valoros, virtuos şi bun -, şi dacă tuturor întemniţaţilor ce urmaseră unei lupte obligatorii din punct de vedere moral şi legal de apărare a acestor valori nici sacrificiul propriilor lor vieţi nu le-a părut altfel decît o chemare de înaltă onoare, totuşi sensul mai amplu, mai adînc, mai luminos al suferinţei le rămăsese un mister dureros, mîngîiat doar de ideea străveche, dacică şi creştină, de ofrandă pentru Dumnezeu pentru binele comunităţii. Însă setea de El, cea care mişca fiecare suflet, nu putea fi săturată doar prin răbdarea chinurilor şi prin elanul jertfei supreme.

Setea de Dumnezeu nu se stinge şi nu se aprinde decît tot prin Însuşi Dumnezeu. Nevoia de împlinirea prin El era de fapt lucrul fundamental prin care rezonaseră toţi fraţii de Cruce români, fiindcă acesta este şi ipostasul lor – caracterul lor mistic definitoriu şi proniat. Această sete de absolut, această exuberantă îndrăgostire a libertăţii spirituale permează toată cultura, toată istoria, toată realitatea adevăratei Românii. Şi aşa cum ateii nu văd nimic din realităţile spirituale, ci numai faptele exterioare, pe care le judecă după patimile (iraţionalităţile) ce le stăpînesc mintea, nici cei ce preferă făptuirea de dragul ei înseşi în dauna devenirii dăinuitoare, n-au putut vedea dincolo de contextul istoriei coordonatele ei transcendente şi perene. Sfîntul Traian Trifan a fost cel ales de Dumnezeu să fie întîia pildă de ardere-de-tot duhovnicească, de trăire plenar-mistică.

De la el s-au aprins, ca făcliile de Paşti, toţi cei cuvioşi din jurul său – Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, şi alţi proroci -, şi mai departe, întreaga temniţă, toate temniţele, toţi cei pe care azi îi numim Sfinţi – Părintele Justin, Părintele Arsenie, Părintele Sofian, Amma Aspazia, şi alţii, mii şi mii – toată România, şi dincolo de ea, în toată lumea ortodoxă. Analogia dintre Evanghelie şi destinul generaţiei interbelice merge pînă la cele mai mici detalii, avem înaintea ochilor în fiecare dintre vieţile acestor mărturisitori o tîlcuire a Evangheliei de la cel mai literal la cel mai înalt sens dintre valenţele ei anagogice şi mistagogice.

Precum odinioară Sfîntul Paisie de la Neamţ a reaprins Lumina Învierii isihaste în întreaga Ortodoxie, de la România la întreaga Europă, Rusie şi Muntele Athos, şi fiind şi astăzi un apostol al isihasmului pentru lumea de dincoace şi de dincolo de ocean, Sfîntul Traian Trifan a fost noul trăitor întemeietor al unei noi tradiţii filocalic-isihaste, care după ce a cunoscut în profunzime înţelepciunea omenească precum şi pe cea felurită a filocaliei, a preferat felurimii cunoaşterii pe cea mai înaltă decît toată cunoaşterea, spunînd, ca Apostolul Pavel “voiesc mai degrabă să rostesc numai cinci cuvinte[1]” – Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! A crezut cuvîntului lui Hristos care spune: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt” (Matei 28:18). A crezut că “nu este sub cer nici un alt Nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4:12).  Şi credinţa a transformat-o în faptă de fiecare clipă, rugîndu-se neîncetat, iar rugăciunea i s-a transformat în sînge şi în oase şi în duh, şi l-a sfinţit şi l-a îndumnezeit. Cu toată înţelepciunea lui nativă şi educată, cu toată puterea sa duhovnicească dată de virtuţi, niciodată nu şi-a crezut părerii sale. Nicidecum! A mers numai pe Calea Predaniei, calea Sfinţilor Părinţi, urmîndu-i cu o trezvie nemaipomenită, pînă la iotă, dovedind o ascultare desăvîrşită.

Sfîntul Traian Trifan nu a rămas doar un isihast. El a rămas în continuare un conducător de suflete către virtute şi mîntuire, nu doar cît a rămas în temniţă, dar şi după aceea, pînă la moartea sa. Netulburat de diversitatea şi intensitatea prigoanei permanente, el şi-a dăruit mare parte din timp alcătuirii unui Manual Isihast, o colecţie de 12 caiete de însemnări de profunde îndrumări filocalice, sintetizate în studiul lui neîncetat al scrierilor patristice. Deşi notiţele sale au fost confiscate sistematic de către Securitate, neclintit el le-a refăcut pînă în clipa morţii. Alături de testamentul scris în cerurile inimilor ucenicilor săi, acest Manual, care după 10 ani de osteneală va vedea în sfîrşit lumina tiparului la Mănăstirea Petru Vodă, este testamentul patristic pe care l-a trudit spre a fi de folos în înnoirea isihastă care este condiţia sine qua non a mîntuirii în faţa apocalipsei în care deja păşim.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!

[1] “Mulţumesc Dumnezeului meu, că vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi; dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină. Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi”. (I Cor 14:18-20)