Cu osteneala Mănăstirii Petru Vodă şi a Editurii Sophia a apărut a doua ediţie a Tîlcuirilor la Psalmi a Fericitului Theodorit al Kyrului, o carte de mare valoare duhovnicească pentru fiecare creştin. Îngrijirea, notele şi postfaţa le aparţin lui Florin Stuparu şi monahului Filotheu Bălan. Această a doua ediţie vine cu cîteva precizări de istorie textuală, conform bibliografiei de specialitate la zi.

Redăm aici tîlcuirea psalmului 50.

1. Miluieşte‑mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea!
Graiurile puse înainte se potrivesc și prea‑dumnezeiescului David, și norodului robit, și celor ce se află rău dintre noi. Pentru că rănile mari au trebuinţă de doctorii deopotrivă – și cel ce a căzut în cumplită boală are trebuinţă de mai multă purtare de grijă, și celui ce a greșit mari greșeli îi trebuie multă iubire de oameni – de aceea și marele David se roagă ca toată mila să se verse asupra lui, să se deșerte tot izvorul îndură‑ rilor peste rana păcatului, că într‑alt fel n‑ar fi fost cu putinţă să se șteargă urmele acestuia. Şi după cuviinţă numește greșeala „nelegiuire”, că are îndoită călcare de lege.

2. Mai vîrtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte!
Acum – zice – mi‑ai dat lăsarea prin Natan Prorocul și mi‑ai adus felurite primejdii, ca niște fiare arzătoare și tîrîtoare, dar încă am trebuinţă de curăţenii, căci am primit în lăuntru multă putoare grea a păcatului. Deci iarăși spală‑mă, Stăpîne, ca să ștergi toată întinăciunea, că, după Prorocul: „Spăla‑va Domnul întinăciunea fiilor și a fiicelor Sionului cu duh de judecată și cu duh de ardere.”

3. Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
Zice: Nici după iertarea dată de Tine n‑am uitat de păcat, ci totdeauna văd icoanele răutăţilor mele, și fărădelegile îndrăznite de mine le văd noaptea în vis și le nălucesc în fiecare zi. Prin Isaia, Însuși Dumnezeu poruncește celor ce păcătuiesc să nu dea uitării greșelile lor: „Eu – zice – sînt Cel ce şterg fărădelegile tale, şi nu voi pomeni nedreptăţile tale. Iar tu pomeneşte‑le, şi să ne judecăm! Spune‑ţi întîi tu fărădelegile tale, ca să te îndreptezi.” Împreună‑glăsuire cu acesta a scris însuşi Fericitul David în Psalmul 31: „Zis‑am: Mărturisi‑voi asupra mea fărădelegea mea Domnului, şi Tu ai lăsat păgînătatea inimii mele.”

4. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut,
Zice: Dobîndind de la Tine daruri multe și mari, am răsplătit Ţie cu împotrivni‑ ce, îndrăznind a lucra cele oprite de Lege. Nu zice că nu l‑a nedreptăţit pe Urie – că l‑a nedreptăţit și pe acela, și pe muierea aceluia –, ci spune că a îndrăznit fărădelegea cea prea‑mare împotriva lui Dumnezeu Însuși, Care l‑a ales pe dînsul, și l‑a făcut împărat din cioban, și l‑a ridicat deasupra vrăjmașilor și l‑a îmbelșugat cu toate felurile de bunătăţi. Şi bine a adăugat acest „rău înaintea Ta am făcut”, că și istoria îl pomenește: „S‑a arătat – zice – lucrul cel rău făcut înaintea Domnului.” Iar zicîndu‑se despre norodul robit, se cuvine a înţelege stihul acesta așa: Ţie unuia am greșit, către darurile Tale am fost nemulţumitor, am călcat legile puse mie și, multe feluri de bunătăţi dobîndind, m‑am făcut nemulţumitor spre acestea; iar acum sînt nedreptăţit de Babilonieni, nimic nedreptăţindu‑i pe aceia.

ca să Te îndreptezi întru cuvintele Tale şi să biruieşti cînd vei judeca Tu.
Mie însumi – zice – m‑am făcut pricinuitor de rele, iar dreptatea Ta strălucește. Că – aducîndu‑se în mijloc la judecată cele făcute de Tine mie, și alăturîndu‑se și înfăţișîndu‑se alături cele îndrăznite de mine – Tu Te vei arăta drept și iubitor de oameni, iar eu mă voi vedea fără de lege și nemulţumitor. Deci „ca” nu este aici arătător de pricină: că nu pentru aceasta a păcătuit David, ori norodul, ca Dumnezeu să Se îndreptăţească, ci dimpotrivă, chiar făcîndu‑se păcatul de aceștia, se arată dreptatea lui Dumnezeu, Care are toată purtarea de grijă și pentru David, și pentru norod, și pentru toţi oamenii.

5. Că, iată, întru fărădelegi m‑am zămislit şi în păcate m‑a născut maica mea.
De demult, dintru începutul lumii – zice –, păcatul a stăpînit peste fire, căci căl‑ carea poruncii a fost înainte de zămislirea Evei: Adam a cunoscut‑o pe Eva ca muiere a lui după călcarea poruncii, și după dumnezeiasca hotărîre și după izgonirea din Rai, și, zămislind, a născut pe Cain. Deci voiește să spună că, stăpînind peste strămoșii noștri, păcatul a lucrat cale și drum prin neamul omenesc. Aceasta o zice și Fericitul Pavel: „Prin om a intrat păcatul în lume, și prin păcat – moartea, pentru care toţi am păcătuit.” Aceasta a zis‑o și Dumnezeul tuturor către prea‑minunatul Noe: „Se pleacă mintea omului cu sîrguinţă spre cele rele, din tinereţe, în toate zile‑ le.” Prin toate acestea ne învăţăm că lucrarea păcatului nu este firească – fiindcă, da‑ că ar fi fost așa, apoi am fi slobozi de pedeapsă –, ci firea se pleacă spre a greși fiind supărată de patimi. Socoteala biruiește însă, cînd ia ajutătoare ostenelile. Deci să nu prihănești nunta și să numești împărtășirea nunţii nelegiuire, precum unii au socotit nebunește, așa înţelegînd ei pe acest „întru fărădelegi m‑am zămislit și în păcate m‑a născut maica mea”. Căci aici vorbește de fărădelegea îndrăznită de strămoșii noștri de demult și zice că ea s‑a făcut izvor al curgerilor acestora, adică: dacă aceia n‑ar fi păcătuit, nu ar fi primit moartea ca certare a păcatului și, nefiind muritori, ar fi fost deasupra stricăciunii. Împreună cu nestricăciunea s‑ar fi unit negreșit și nepătimirea, alături de care păcatul n‑ar mai fi avut loc. De vreme ce au păcătuit însă, s‑au dat stricăciunii și au născut copii stricăcioși, cărora le urmează poftele și fricile, îndulcirile și scîrbele, mînia și pizma. Împotriva acestora și a celor ce răsar dintru acestea se nevoiește gîndul și, dacă biruiește, se propovăduiește, este lăudat și se încununează cu cununi de biruinţă. Iar biruindu‑se, se face de rușine și pătimește osînde. Iar în loc de „m‑am zămislit” Simmah a pus: „m‑am născut”.

6. Că, iată, adevărul ai iubit.
Zice: Așa judeci: pe unii îi muncești, iar pe alţii îi încununezi, fiindcă iubești adevărul. Deci Tu, Cel ce iubești adevărul și știi neputinţa firii, dă‑le iertare celor ce cer doctoriile!

7. Cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le‑ai arătat mie.
Eu însă nu mă socotesc vrednic de nici o iertare, fiind nemulţumitor, după atîtea daruri: nu numai că m‑ai așezat în scaunele împărătești, ci m‑ai învrednicit de darul prorociei, mi‑ai arătat cele ce or să fie după multă vreme, ca să‑i învăţ și pe alţii înomenirea Fiului Tău cel Unul Născut, și mîntuitoarea Patimă, și Învierea, și mîntuirea lumii, și lăsarea păcatelor și darurile prea‑cinstite și dumnezeiești ale Sfîntului Botez. După ce m‑am învăţat acestea toate de la Preasfîntul Tău Duh, Te rog să mă împărtășești de darul de care strig mai‑nainte vestindu‑l altora:

8. Stropi‑mă‑vei cu isop, şi mă voi curăţi; spăla‑mă‑vei, şi mai mult decît zăpada mă voi albi.
Că numai singur darul Botezului poate să facă această curăţire, pe care Domnul tuturor S‑a făgăduit că o va da, zicînd și prin Isaia Prorocul: „Spălaţi‑vă și vă curăţiţi, scoateţi cele rele din inimile voastre.” Şi, după puţin: „Şi, de vor fi păcatele voastre ca mohorîciunea, ca zăpada le voi albi.” Însuși marele David mai‑nainte vestește acestea în Psalmul 67: „Căci, cînd desparte Cel ceresc împăraţii, ca zăpada se vor albi în Selmon.” Deci aceasta o zice și aici: Am trebuinţă de darul Botezului, ce va să se dea tuturor oamenilor, căci acela singur poate să mă spele cu deadinsul și să‑mi dea albeaţa zăpezii. Iar că isopul nu dădea nici o lăsare a păcatelor e lesne a ne învăţa din Scripturile lui Moisi. Că Legea nu îl curăţea cu stropiri împrejur pe ucigașul de oameni, pe tîlhar și pe hoţul de nunţi străine, ci îl supunea sub pedepsele cele mai de pe urmă. Deci isopul este închipuirea altor lucruri, amintind că în Egipt au stropit pe praguri sîngele oii cu mănunchi de isop, scăpînd din mîinile pierzătorului. Iar acelea erau închipuire a mîntuitoarelor Patimi, întru care este și sînge, și lemn mîntuitor, și întru care se dăruiește mîntuire celor ce se apropie cu credinţă.

9. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura‑se‑vor oasele cele smerite.
Umple – zice – de veselie urechile mele, fiindcă făgăduiești curăţire desăvîrșită, ca să străbată îndulcirea prin toate părţile trupului, și oasele, smerite acum de reaua pătimire, să înflorească iarăși și să‑și ia a loruși vîrtute.

10. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge‑le!
Să nu vezi – zice – fărădelegile îndrăznite de mine, ci pe mine, cel ce mă tînguiesc pentru acestea.

11. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele!
Adică: De vreme ce am primit bătrîneţele păcatului, înnoiește‑mă cu a Ta iubire de oameni! Prin Iezechil Prorocul, Stăpînul a făgăduit acestea și celor porniţi în Babilon: „Le voi da lor – zice – inimă nouă și duh nou.” Iar „duh nou” nu Îl zice pe Cel Preasfînt, ci pornirea cuvîntătoare, adică: Deprinzîndu‑vă și învăţîndu‑vă prin această pedeapsă îndelungată ce fel de roade odrăslește păcatul, vă voi face a alege fapta bună. Acest lucru a cerut aici și Fericitul David: să se înnoiască inima lui cea vătămată și să se întărească partea cuvîntătoare, ca iarăși să alerge pe calea dumnezeiască.

12. Nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu‑L lua de la mine!
Prin cuvintele acestea, ne‑am învăţat arătat că David nu fusese lipsit de darul Preasfîntului Duh: fiindcă nu se roagă a‑l lua înapoi, ca unul ce s‑a golit de dînsul, ci cere să nu se lipsească de acesta, nici să se facă departe de dumnezeiasca purtare de grijă. Căci „faţă” a numit aici dumnezeiasca purtare de grijă.

13. Dă‑mi înapoi bucuria mîntuirii Tale şi cu duh stăpînitor mă întăreşte!
Se ruga să aibă ceea ce nu pierduse, adică darul Duhului, iar acum se roagă a lua ceea ce lepădase. Şi aceasta era veselia întru Dumnezeu: De toată veselia – zice – mă bucuram cînd aveam îndrăzneală către Tine, Stăpîne! – iar acum sînt lipsit de inimă bună, robia îndulcirii golindu‑mă de aceasta. Încît Te rog ca mintea mea, care s‑a robit de patimi, să ia din nou stăpînirea mai dinainte împotriva acestora. Că „duh stăpînitor” iarăși a numit aici gîndul de sine stăpînitor.

14. Învăţa‑voi pe cei fără de lege căile Tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce.
Zice: Dobîndind iarăși a Ta iubire de oameni, voi fi întîi chip și pildă de pocăinţă celor ce îmbrăţișează viaţa fără de lege. Voi fi propovăduitor al bunătăţii Tale, îndemnînd pe oamenii necredincioși și nelegiuiţi să alerge a se ruga Ţie.

15. Izbăveşte‑mă de sîngiuri, Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele!
Adeseori întoarce întru pomenire uciderea lui Urie. Acest lucru l‑a arătat și la începutul Psalmului, zicînd: „Păcatul meu înaintea mea este pururea.”
Bucura‑se‑va limba mea de dreptatea Ta. Simmah a tălmăcit acest stih așa: „Grăi‑va limba mea milostenia Ta.” Şi zice: Du‑ pă ce am dobîndit lăsarea, nu voi tăcea, ci Te voi lăuda și voi povesti darurile Tale.

16. Doamne, buzele mele vei deschide, şi gura mea va vesti lauda Ta.
Păcatul are fire să lege limba, să închidă gura, să silească a se sugruma și a tăcea. Deci Prorocul se roagă să se împărtășească, prin lăsarea păcatului, de îndrăzneala mai dinainte și să‑și pornească limba spre cîntarea de laudă.

17. Că, de ai fi voit jertfă, Ţi‑aş fi dat, arderile de tot nu le vei binevoi.
Împreună‑glăsuiesc și acestea cu cele zise în Psalmul trecut, căci acolo am auzit pe Dumnezeul tuturor zicînd: „Nu voi primi din casa ta viţei, nici din turmele tale ţapi.” După ce a auzit acest lucru de la dumnezeiescul glas, dumnezeiescul David a zis după cuviinţă: „De ai fi voit jertfă, Ţi‑aș fi dat, arderi de tot nu vei binevoi”, căci Tu ai zis că nu‑Ţi sînt plăcute jertfele de dobitoace. De aceea, voi aduce lucrarea de cele sfinţite, cea plăcută Ţie:

18. Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrîntă şi smerită Dumne‑ zeu nu o va urgisi.
Zice: Smerenia cugetului este jertfă primită Ţie, Dumnezeul nostru. Pentru aceea – după ce am smerit inima mea foarte, ca și cum aș fi zdrobit‑o și prea aș fi subţiat‑o – voi aduce jertfa plăcută Ţie. Cuvintele acestea le‑au rostit și Fericiţii Tineri în cuptor: „Cu inimă zdrobită – zice – și cu duh de smerenie să fim primiţi înaintea Ta, ca niște arderi de tot de berbeci și de viţei grași.” Încît și de aici este arătat că Psalmul are prorocie a celor ce aveau să se întîmple în Babilon și învăţătură care se potrivește acelora, că acei Tineri viteji au adus Stăpînului jertfa plăcută lui Dumnezeu după ce au învăţat de aici smerirea cugetului și zdrobirea inimii.

19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta Sionului, şi să se zidească ziduri‑ le Ierusalimului!
20. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot. Atunci vor pune pe altarul Tău viţei.
De aici ne‑am învăţat mai luminat că Psalmul este plin de prorocie, pentru că graiurile acestea se potrivesc celor ce erau siliţi să locuiască în Babilon, și doreau izbăvirea robiei și se tînguiau pentru pustiirea cetăţii. Căci se roagă ca cetatea să se învrednicească de milostivire și să‑și ia înapoi buna soartă de mai‑nainte, dregîndu‑se zidurile și săvîrșindu‑se slujba după Lege; și zice: Locuind acum în ţară străină, nu putem aduce Ţie jertfele hotărîte, Legea poruncindu‑ne a jertfi numai întru singură cetatea Ierusalimului. Iar dacă vom dobîndi întoarcerea, și vom drege și vom în‑ drepta Biserica, atunci Îţi vom aduce și jertfele legiuite. Şi foarte li se potrivește lor acest „Doamne, buzele mele vei deschide, și gura mea va vesti lauda Ta”, că al lor este glasul: „Cum vom cînta cîntarea Domnului în pămînt străin?”

Sfîrșitul Psalmului are încă și altă prorocie: că, după ce mai sus a arătat darurile Preasfîntului Duh și a spus că Dumnezeul tuturor nu Se împacă cu jertfele după Lege, aici se roagă să se arate noul Sion de sus, și să se cetăţenească Ierusalimul ceresc pe pămînt și prea‑foarte degrab să se dăruiască vieţuirea cea nouă, care nu adu‑ ce junghieri necuvîntătoare, ci prinosul, și jertfa dreptăţii și arderi de tot cuvîntătoare și vii, pentru care Fericitul Pavel zice: „Vă rog pe voi, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu să arătaţi trupurile voastre jertfă vie, sfîntă, bine‑plăcută lui Dumnezeu, adică slujba voastră cea cuvîntătoare.” Prea‑dumnezeiescul David – știind, căci le învăţase pe „cele nearătate și pe cele ascunse ale înţelepciunii lui Dumnezeu”, că Noul Aşezămînt are desăvîrșita iertare a păcatelor – zice aceasta dorind să dobîndească și el curăţire prea‑grabnică și desăvîrșită. Așa am găsit și într‑un alt izvod: „Poftea darul Preasfîntului Duh care, pentru multa iubire de oameni, a venit peste Fericiţii Apostoli în a cincizecea zi după Învierea și Înălţarea lui Dumnezeu și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos și le‑a dat lor ca neamurile, auzind întru a lor limbă măririle lui Dumnezeu grăite de dînșii, să se minuneze și să creadă Mîntuitorului, Care a dăruit un dar ca acesta celor ce nădăjduiesc spre Dînsul.”