Considerăm de luat aminte un moment din istoria anilor 60, în care deţinuţii politic anticomunişti erau siliţi să participe la întreceri comuniste, ca să valideze astfel, prin participare, iluzia unei libertăţi. În speranţa că cine are urechi de auzit va pricepe analogia perfectă cu prezentul, cînd mult trîmbiţata libertate este doar de expresie, dar niciodată de decizie, redăm două mărturii oculare ale momentului în care doctorul în drept Traian Trifan, fost prefect al Braşovului, arată confraţilor anticomunişti că nu este demn a exercita o aparentă libertate civică atunci cînd prerogativele, mijloacele şi scopurile sînt nedemne.

„Ne găseam în 1952, tot în Aiud, lucrînd cîte 12 ore, în schimburi, în fabrica confiscată de comunişti şi naţionalizată cu anticipaţie (în 1946) de la inginerul Stoica. Într-o zi suntem aduşi în sala de mese din faţa Zărcii. În prezenţa comandantului adjunct al închisorii Aiud, are loc o parodie comunistă: şedinţa pentru întreceri socialiste – o încercare de a compromite conştiinţele deţinuţilor, obligîndu-i să-şi ia angajamente că sparg normele, că depăşesc plafonul stabilit înainte. După ce sunt provocaţi cîţiva deţinuţi deja montaţi, un informator pus la cale de ofiţerul politic îl provoacă pe domnul Trifan la întrecere socialistă. „Invitaţia” cerea să declari că accepţi sau nu provocarea şi să-ţi motivezi poziţia. Domnul Trifan, sculîndu-se în picioare, declară că refuză provocarea, motivînd că are motive morale şi juridice:

– Domnule căpitan, eu sunt rob, şi robul nu are voinţă, voinţa lui este moartă – căci una este situaţia mea de drept (juridică) şi alta situaţia în care mă găsesc de fapt.

Căpitanul a rămas năuc. Pînă atunci nici un deţinut nu i se împotrivise:

– Domnule Trifan, aţi fost invitat la întreceri socialiste, nu la cugetări filosofice!

Domnul Trifan însă spusese tot ceea ce avusese de spus. Cine avea urechi de auzit, trebuia să audă. Şi-a ţintuit privirea într-un colţ al tavanului şi nu a mai scos nici un cuvînt, privea departe, spre alte zări, cu alte înţelesuri, nu la banalele lor întreceri socialiste. Drept urmare politrucul, a dat ordin miliţianului să-l scoată afară, în curte, sub ploaia de insulte a lichelelor şi informatorilor. Au fost aduşi frizerul şi fierarul, Bădia aşezat în genunchi pentru a fi tuns zero. I s-a bătut un lanţ greu la picioare. Aşa a fost dus în celula de beton de sub scara de urcare la etajul I a celularului, care avea dimensiunea de 1 m. înălţime şi 1 m. lungime şi în care nu puteai sta în picioare. Această celulă, cei veniţi în Aiud în 1941, au găsit-o cu pereţii îmbibaţi de sînge. Aici erau ucişi românii pe vremea stăpînirii maghiare. De două inele prinse în zid şi de altele în podeaua de beton erau legaţi cu lanţuri cei osîndiţi să moară aici. Aici a fost ţinut timp de o lună de zile domnul Trifan, cu regim alimentar sever (o cană de terci la trei zile). După acest timp a fost scos şi adus din nou în fabrică, neîncovoiat şi avînd conştiinţa biruinţei asupra călăilor comunişti, manifestînd aceeaşi voie bună faţă de toţi.

Am avut după această întîmplare o discuţie cu Haralambie Păscaru, omul de încredere al administraţiei, care încerca să interpreteze refuzul domnului Trifan ca un act de sabotaj. Am încercat să-i scot din cap această idee preconcepută, explicîndu-i că în conştiinţa domnului Trifan nu există noţiunea de sabotaj. Îi cunoşteam foarte bine caracterul integru, moral, care nu i-ar fi permis să recurgă nici măcar prin vorbă la acţiuni de sabotaj. Dînsul se aşezase pe cea mai clară şi curată poziţie juridică şi morală, dar comuniştii nu cunoşteau această faţă a lumii. Ei erau demonizaţi şi optica lor era îmbibată de ură şi de prejudecăţi.

George Popescu

În penitenciarele comuniste au avut loc mai multe tentative de reeducare a deţinuţilor politici. Ele au diferit ca metodă şi intensitate de la o perioadă la alta şi de la un penitenciar la altul. Despre unele din aceste tentative, aşa cum au fost cele de la Suceava, Piteşti şi Gherla, opinia publică din ţară şi din străinătate a fost oarecum informată. Despre alte capitole ale procesului de siluire a conştiinţelor deţinuţilor anticomunişti, opinia publică nu ştie mai nimic. Aşa de pildă, nu este cunoscută activitatea de reeducare desfăşurată la Tîrgşor, Ocnele mari, Tîrgu Ocna, coloniile de muncă forţată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi Aiud.

La Aiud, dacă prima şedinţă de reeducare a fost ratată prin ilaritate, prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic. Probabil eşuarea primei a fost îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe de „comandament”. Pentru că la comunişti aşa se rezolva totul.

De data aceasta şedinţa nu a mai avut loc în aer liber, ci în celular. De la etajul doi pînă la parter deţinuţii au fost scoşi în faţa celulelor. (…) Dar reeducatorii n-au fost inspiraţi. Primul ales de ei pentru a-şi lua angajamentul, a fost un puşcăriaş bătrîn din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 50 de ani şi fusese prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase. Privirile îi erau aţintite înlăuntrul său, nu mai avea grijă ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţele altora.

„Procurorul” de şedinţă, Busuioc s-a repezit ca un uliu asupra lui Trifan, somîndu-l ameninţător să spună dacă are de gînd să-şi ia un angajament, demonstrînd astfel că a înţeles gestul mărinimos al partidului, hotărîrea lui de a ne salva.

– Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajamentul?

Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră de buzele lui Trifan. Aşteptare, zvîrcolire interioară, teamă şi speranţă. Ne era prea drag acest om drept, integru şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, care părea că vine dintr-un tărîm al marilor revelaţii, şi nu l- am fi vrut întinat cu nimic. Teama de ceea ce va face Trifan, gîndindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decît teama că-mi va veni şi mie rîndul. Trifan ţinea capul în pămînt. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpîneau sufletul? În el, omul cu frica lui Dumnezeu, creştea acum o răzvrătire păgînă împotriva unei epoci absurde în care fusesem lăsaţi pradă batjocorii zilnice, fără nici un ajutor. Privirile noastre continuau să stea aţintite la chipul lui Trifan. Maxilarul i se mişca ritmic, capul rămînea plecat. Deodată trupul începu să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări, într-o tăcere în care fiecare din noi îşi auzea bătaia inimii, Trifan şi-a ridicat capul, privirea fiindu-i undeva în infinit. O rază de soare pătrunsă prin luminator i-a încununat fruntea şi atunci vocea a bubuit ca un tunet în tot celularul.

– Eu sunt rob, robul n-are voinţă!

Nu ştiu din ce străfunduri de revoltă a ţîşnit această voce. Şi nu era numai revoltă, căci se desprindea din ea şi un fir de teamă unită cu marea tulburare ce o simte fiinţa care-şi întrevede dispariţia sinelui. Nu exista în ea nimic bravadă, nu se asemăna cu emfaza cu care peste două decenii cineva va spune: „numai mie şi nu mai ştiu cui nu mi-e frică de Securitate!”, era recunoaşterea umilă şi disperată a robiei în care ne aflam. Dar tocmai prin afirmarea acestei robii era demascată înscenarea administraţiei care ne cerea să ne maimuţărim a „oameni liberi” ce iau hotărîri călăuziţi numai de propria lor voinţă. Era dezvăluită întreaga mascaradă a reeducării prin muncă, şi chemarea prin care ţi se cerea să te angajezi, adresîndu-ţi-se direct, scoţîndu-te din anonimat, a încetat.

Busuioc oficia cu mult patos această „slujbă” de reeducare. Insistenţa cu care îl presau pe Trifan să-şi ia angajament fusese mai nimicitoare decît o flagelare reală. Toţi simţiserăm harapnicele brăzdîndu-ne feţele. Răspunsul bătrînului deţinut a fost pentru noi semnalul că trebuie să ne ridicăm capul şi să ne dăm seama că, sub aparenţa noastră de robi, eram totuşi oameni liberi, mai liberi decît paznicii şi torţionarii noştri. Aşa de puternică a fost vocea, aşa de neaşteptat răspunsul lui Trifan, încît, în primul moment, Busuioc a rămas descumpănit. Apoi, revenindu-şi, s-a dezlănţuit împotriva bietului bătrîn. Dar acesta stătea drept, nemişcat, cu capul înclinat puţin înainte ceea ce-l făcea să semene cu un martir. Ce injurii a fost în stare să debiteze Busuioc! „Tîlhar, bandit, escroc, bătrîn care împiedică reeducarea, lepădătură, gunoi fascist!” Dorobanţu asista aparent impasibil, nu se amesteca în treburile interne ale deţinuţilor. Îi lăsa să-şi desfăşoare între ei procesul de lămurire sufletească şi de găsire a

„drumului nou”. Lui Busuioc i s-au adăugat alţi 4-5 „iluminaţi”, Pascaru, Ludovic, Ardeleanu, Pavel, Nica. Toţi au început să vorbească şi să vocifereze ameninţător, parcă erau o haită de cîini. Ochiul stăpînului era prezent şi ei aveau ocazia să-şi demonstreze zelul.

La un moment dat, dîndu-şi seama că şedinţa este ratată, lt. major a ieşit din neutralitate şi a ridicat un braţ. Pe uşa principală a celularului a pătruns un pluton de gardieni, alăturîndu-se celor deja prezenţi, au început să lovească în stînga şi-n dreapta şi să urle ca ieşiţi din minţi:

– Toată lumea în celule, bandiţilor!

Eram “nedemni” de libertatea pe care ne-o ofereau comuniştii.

Trifan a fost pus în lanţuri.

Bucur Stănescu

(Extras din “Traian Trifan – Testament”, Mănăstirea Petru Vodă, 2019)