La 21 Ianuarie şi la 13 August Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfîntului Maxim Mărturisitorul.

Există o legendă că Sfîntul Maxim ar fi rămas singurul ortodox din Imperiul Roman, că a ţinut el Ortodoxia, care pînă la urmă a biruit. Realitatea este, însă, cu mult mai complexă.

Icoana duhovnicească a Sfîntului Maxim Mărturisitorul se poate contura şi lumina în sufletul celui evlavios înţelegînd legătura organică între scrieri de o elită intelectuală inegalată, o profunzime afectivă armonică Sfinţilor pustiei, o mărturisire categorică întemeiată pe Adevărul apostolic şi patristic, o cultură fără lacune şi o vedere dumnezeiască rar întîlnită în istoria Bisericii, toate fiind expresia iubirii mistuitoare a lui Iisus Hristos, care le cuprindea pe toate unitar, ca mărturie a Duhului Sfînt. Textul de faţă este doar o încercare de creionare a parcursului vieţii pămînteşti a Sfîntului Maxim Mărturisitorul, întemeiat pe scrierile din epocă şi cercetările, studiile şi ediţiile din ultimele decenii.

Întîi de toate, atît de mult a fost urît de contemporanii supuşi politicii imperiale şi de către urmaşii acestora – iconoclaştii -, încît scrierile despre viaţa sa au fost distruse şi o nouă Viaţă a trebuit recompusă în veacul al IX-lea, cu elemente extrase mai mult din scrierile sale decît din adevărul istoric. Dacă nu erau contemporanii săi monoteliţi de la care să ni se fi păstrat ceva din amarul sufletului purtat Sfîntului Maxim, probabil că astăzi cu greu am fi putut reface o schiţă a vieţii sale. Tînărul Maxim era de origine palestinian, născut în Galileea în care a vieţuit şi Mîntuitorul Hristos, la anul 580. Faptul că este palestinian reiese şi din excelenta sa cunoaştere a limbii ebraice şi aramaice, care i-a permis să scrie excepţionale tîlcuiri la foarte multe din numele Vechiului Testament.

De mic copil a intrat în ascultare la un duhovnic de la Lavra Veche (aflată mai jos de Bethlehem, pe valea numită azi Nahal Tekoa). Aici a deprins ascultarea şi rînduiala vieţuirii monahale, cu multă rîvnă şi dragoste de Hristos.

Tot aici, la Vechea Lavră, i-a cunoscut şi pe marii sfinţi ai secolelor VI şi VII, anume Ioan Moschos şi Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului (634-639). A plecat cu aceştia în anul 602 la Alexandria, de unde cei doi nevoitori s-au dus în Sinai să cunoască pe marii bătrîni ai acelor ani, iar pe tînărul Maxim l-au lăsat la şcoală, la studii.

În Alexandria Sfîntul Maxim a făcut ucenicie pe lîngă unul din ultimii mari filosofi ai Antichităţii Tîrzii – Stefan Alexandrinul -, de la care a învăţat filosofie, matematică şi medicină. Acest mare filosof a fost nu numai creştin, ci şi strict ortodox.

Acolo, în Alexandria, datorită minţii sale sclipitoare, a ajuns nu doar în atenţia cercurilor intelectuale ale marii cetăţi a culturii antice, ci şi în atenţia viitorului împărat Heraclius (610-641) şi a prietenilor acestuia. Probabil din această perioadă datează şi o parte din comentariile la Aristotel, care pot sta oricînd ca dovadă a măiestriei şi geniului său filosofic extraordinar. La fel, Calculul pascal este dovada geniului matematic al Sfîntului Maxim.

Aşa se face că în anul 617 secretarul împărătesei, Anastasie, părăseşte capitala imperiului şi toată slava şi desfătarea lumii pentru a i se face ucenic Sfîntului Maxim Mărturisitorul. Foarte probabil, acesta este şi anul în care Sfîntul Maxim a scris cele 400 de Capete despre dragoste, care au determinat o schimbare atît de radicală în inima celui ce i s-a făcut ucenic vreme de 55 de ani.

În Alexandria Sfîntul Maxim a făcut ucenicie pe lîngă un alt mare nume al Antichităţii Tîrzii – Sfîntul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei (pomenit la 12 Noiembrie). A plecat împreună cu acesta şi cu bătrînii Ioan şi Sofronie (care se întorseseră din Sinai) în insula Cipru, în anul 619, retrăgîndu-se din faţa invaziei persane. Au rămas cu sfîntul patriarh pînă la moartea acestuia în Noiembrie 620. Cei doi bătrîni i-au scris un necrolog care nu ni s-a păstrat, dar care este citat pe larg în Viaţa Sf. Ioan. Cu siguranţă, o principală sursă de informaţii a acestui necrolog a fost însuşi Sfîntul Maxim, care a fost de faţă la marile fapte ale marelui patriarh.

Din Cipru cei trei au plecat la Roma, unde s-au întîlnit cu mulţi alţi călugări palestinieni şi syrieni fugiţi din calea perşilor. Aici, la Roma, au creat o adevărată universitate duhovnicească, prin preocuparea cu sfinţenia şi învăţătura apostolică şi patristică. Roma a devenit, în veacul al VII-lea, o adevărată fortăreaţă a monahismului şi a intelectualilor ortodocşi.

De la Roma, Sfîntul Maxim pleacă în Cartagina, probabil la invitaţia prefectului Gheorghe şi a altor monahi care vieţuiau în mănăstirile din apropierea vechii cetăţi antice. În Cartagina, Sfîntul Maxim a strălucit ca un soare, adunînd pe lîngă sine pe toţi iubitorii de înţelepciune şi nevoinţă ai acelei vremi. Foarte probabil, aceasta a fost o vreme foarte prolifică pentru scris, Răspunsurile către Thalassie (un stareţ al unei mănăstiri din Lybia de azi) fiind alcătuite aici.

Aflînd în anul 634 că Sf. Sofronie a ajuns patriarh al Ierusalimului, îi cere acestuia să îl cheme “acasă”, în Palestina, ceea ce stareţul său a şi făcut. Împreună au pus la cale cîteva documente foarte importante, precum scrisoarea enciclică a Sfîntului Sofronie, care denunţa toate ereziile de pînă atunci, şi un sinod în insula Cipru, în care au încercat, cu episcopii acelei vremi, să tranşeze nou apăruta erezie a monotelismului (care susţinea că Mîntuitorul ar fi avut două firi, însă numai o voinţă). Sfîntul Maxim şi bătrînul său, Sfîntul Sofronie, au propovăduit cu tărie adevărul evanghelic că cele două firi ale Mîntuitorului (cea dumnezeiască şi cea omenească) implică în mod necesar (soteriologic) şi două voinţe, şi două lucrări – dumnezeieşti şi omeneşti. Prin aceasta se punea capăt unei discuţii dogmatice începută cu 200 de ani mai devreme, care dezbinase aproape întreaga Biserică. La sinodul din Cipru din anul 636, Sfîntul Maxim a lipsit (va fi fost bolnav?), dar ucenicul său Anastasie a strălucit ca o stea cu puterea Adevărului Hristos, biruind în discuţii pe toţi învăţaţii şi arhiereii prezenţi la sinod. Cu toată bună voinţa sfinţilor, desluşirea credinţei adusă de Sfîntul Sofronie şi de Cuviosul Anastasie nu au putut fi primite de către arhiereii prezenţi şi s-a căutat o soluţie de compromis. Aceia înţeleseseră că cei doi aveau toată dreptatea, dar căutau să nu încurce socotelile împăratului Heraclius, ai cărui teologi aveau alte planuri pentru a-i împăca şi a-i aduce la un loc pe toţi creştinii într-o singură Biserică, aşa cum gîndesc şi ecumeniştii din ultimul veac.

Şi cum voia lui Dumnezeu rareori este înţeleasă de oameni, iar pedagogia dumnezeiască găseşte soluţii pentru ca aceştia să o poată primi, în acei ani a apărut în pustiile Arabiei o nouă religie, Islamul, care s-a extins nu prin puterea cuvîntului, ci prin puterea sabiei.

În vremea în care ierarhii adunaţi în Cipru s-au ferit să-l tulbure pe împărat, armata lui Heraclius suferea cea mai grea înfrîngere, cea de la Iarmuk, iar imperiul pierdea pentru 300 de ani stăpînirea asupra Syriei, nu doar Damascul (ocupat de islamici în anul 634). Această înfrîngere a dus la schimbarea stilului de viaţă în tot Imperiul Roman, care pierduse principala sursă de untdelemn a Antichităţii. Cîţiva ani mai tîrziu, în 641/642, islamicii ocupă şi Egyptul, principala sursă de grîu şi de papyrus a Imperiului Roman. Aceste două pierderi, niciodată recuperate pentru lumea creştină, au fost începutul perioadei numită de unii istorici “Evul Mediu Întunecat”, datorită nu cunoaşterii, cum susţin ei în mod injust, ci din pricina lipsei de documente şi informaţii uşor verificabile despre oamenii şi întîmplările veacurilor ce au urmat.

Reîntors la Ierusalim, Sfîntul Sofronie a mai trăit abia cîţiva ani. În anul 638 a fost silit să deschidă porţile Sfintei Cetăţi înaintea invadatorilor islamici, care au rămas acolo pînă în ziua de astăzi. După săvîrşirea Sfîntului Sofronie la 11 Martie 639, Sfîntul Maxim s-a dus din nou în Tunisia, lîngă ucenicii pe care îi lăsase acolo, la Hippo Diarrythus, la nord de Cartagina.

Atît de mare ajunsese faima Sfîntului Maxim şi a învăţăturii sale, că fostul patriarh Pyrrhus al Constantinopolei (638-641), care fusese alungat şi exilat de casa imperială în Nordul Africii, nu a fost bine primit nicăieri (fiindcă susţinea erezia monotelită). Imensa majoritate ai creştinilor, monahilor şi clericilor din Nordul Africii urmau învăţăturii Sfîntului Maxim.

În anul 645 Pyrrhus a acceptat o dispută publică cu acesta din urmă, la Cartagina. Ni s-a păstrat integral (prin grija tahigrafilor acelei vremi) disputa dintre Sfîntul Maxim şi fostul patriarh, în care acesta din urmă ajunge să îşi recunoască rătăcirea şi greşeala.

Ca să pecetluiască întoarcerea patriarhului la Ortodoxie, Sfîntul Maxim îl duce la Roma, unde din anul 642 patriarh şi papă era prietenul acestuia, Sfîntul Theodor (prăznuit la de Biserica Ortodoxă la 18 Mai), un monah din Ierusalim, retras la Roma din faţa islamicilor.

Din anul 645/646 pînă în anul 649 Sfîntul Maxim rămîne la Roma, pregătind un mare sinod care s-a dorit ecumenic (adică a toată lumea), şi care să proclame diotelismul ca dogmă ortodoxă.  Lucrările au fost impulsionate şi de un document intitulat Typos, dat la Constantinopol în anul 648 de către împăratul Constans al II-lea, care interzicea discuţiile dogmatice despre firile, voinţele şi lucrările Mîntuitorului Iisus Hristos. În Mai 649 Sfîntul Papă Theodor părăseşte lumea aceasta, iar pregătirile pentru sinod rămîn într-un impas, greu putînd fi găsit un cleric sau un monah intelectual pe măsura înălţimii pe care o cerea chestiunea dogmatică ce avea să fie discutată. La sugestia Sfîntului Maxim este ales papă diaconul Martin din Todi, care a fost ales fără aprobarea împăratului de la Constantinopol. În Octombrie 649 au început şedinţele Sinodului de la Lateran, la care au luat parte 105 episcopi, preoţi şi monahi din Apus, latini sau ellinofoni refugiaţi din Răsărit. Aceştia au proclamat diofizismul, diotelismul şi dioenergismul ca dogme ale Bisericii Ortodoxe şi au dat anatemei monofizismul şi monotelismul.

Aflînd despre aceste lucruri, împăratul Constans al II-lea a perceput hotărîrea Sinodului de la Lateran ca pe un afront personal şi a trimis armata să-i aresteze şi să-i aducă legaţi la Constantinopol pe Sf. Maxim şi pe Sf. Martin. Conducătorul armatei a fost numit Olympius, exarh imperial la Ravenna. Acesta, cunoscînd discuţiile dogmatice din acele zile şi faima duhovnicească şi intelectuală de care se bucurau cei doi în întreg imperiul, ajuns la Roma nu numai că nu i-a arestat, dar, sătul de promiscuitatea morală şi de fărădelegile împăraţilor din ultimele decenii, s-a proclamat el însuşi împărat, începînd o rebeliune în Italia. Din păcate, în anul 652 a fost răpus de o ciumă care bîntuia întregul imperiu. Abia în anul 653 împăratul Constans al II-lea a trimis un nou general să-i aresteze pe cei doi, de data aceasta reuşind să-i prindă.

Cei doi au stat sub pază, separaţi unul de altul, în Constantinopol. În lunile de pînă la proces au reuşit să tulbure toată cetatea împotriva casei imperiale şi a patriarhului. Păziţi de Dumnezeu şi scăpînd de la moartea sigură ce li se pregătise de către familia imperială, Sfîntul Martin, Sfîntul Maxim şi cei doi ucenici ai săi sînt trimişi în exil, separaţi unul de altul. Sfîntul Martin moare în Herson, în luna Mai 655. Ceilalţi trei sînt ţinuţi sub pază în cîteva cetăţi din apropierea capitalei.

Cu greu, în anul 658, împăratul reuşeşte să numească un nou papă la Roma, printr-o soluţie de compromis politic. Imediat după aceasta, Sfîntul Maxim este adus la Constantinopol ca să se lepede de învăţătura sa. Evident, el alege mai degrabă să moară decît să abdice de la ceea ce primise prin descoperire de la Dumnezeu. După ce cu greu reuşeşte să facă o pace temporară cu islamicii, împăratul se reîntoarce la subiectul care îl măcina, şi organizează un nou proces pentru Sfîntul Maxim şi cei doi ucenici ai săi – Anastasie Monahul şi Anastasie Secretarul – în Mai 662. Tustrei au fost condamnaţi să li se taie limba şi mîna dreaptă şi trimişi în exil, într-o cetate din Lazica (Georgia de astăzi).

După o scurtă şi mare suferinţă, Sfîntul Maxim se săvîrşeşte acolo, în Georgia, la 13 August 662, după ce la 24 Iulie se mutase la Domnul Sf. Anastasie Monahul, iar Anastasie Secretarul moare şi el la cîţiva ani, la 11 Octombrie 666. Toţi trei au fost îngropaţi într-o mănăstire de lîngă actualul Tsageri din Georgia, iar sfintele lor moaşte au fost descoperite în urmă cu 10 ani şi se află acum la închinare. Mîna dreaptă a Sfîntului Maxim, cea cu care acesta a scris dumnezeieştile sale învăţături pentru toată Biserica, a fost păstrată de nişte monahi din Constantinopol, iar de acolo a ajuns apoi în Sfîntul Munte Athos, la Mănăstirea Sfîntul Pavel.

În România avem la Iaşi o singură biserică închinată Sfîntului Maxim Mărturisitorul, în parohia Copou.

La aproape cîteva decenii după săvîrşirea sa, doi împăraţi romani, Constantin al IV-lea în anul 681 şi Iustinian al II-lea în anul 690, au ţinut două sinoade pe care astăzi le socotim ca unul – Sinodul VI Ecumenic -, la care s-a stabilit diotelismul ca învăţătură oficială a Bisericii Ortodoxe. Prin urmare, monofiziţii (sau, cum viclean se exprimă, “miafiziţii”) nu pot fi ortodocşi, aşa cum se pretind astăzi copţii, armenii şi iacobiţii sirieni.

În anul 711 a ajuns împărat la Constantinopol un anume Filipikos Vardanes, un armean monotelit, care a adunat un sindod căruia i-a impus să dea anatemei învăţătura Sfîntului Maxim şi cea a Sinodului al VI-lea Ecumenic. La scurtă vreme, însă, mai multe unităţi militare imperiale s-au răsculat şi l-au răsturnat de pe tron, punîndu-l împărat pe Anastasie al II-lea, care a restabilit ortodoxia Bisericii. Tot acesta l-a pus patriarh de Constantinopol pe Sfîntul Gherman, care l-a canonizat pe Sfîntul Maxim Mărturisitorul. La rugămintea patriarhului, prietenul acestuia, Sf. Andrei Criteanul, i-a scris Sfîntului Maxim primele laude spre a fi cinstit şi cîntat în Biserică (au fost recent traduse în limba română şi urmează a fi publicate). Cam în aceeaşi vreme, imnografii palestinieni Sfinţii Ioan Damaschin şi Cosma de Maiuma i-au alcătuit şi ei Sfîntului Maxim stihiri şi canoane pentru cele două zile în care este pomenit.

Ca o încheiere, aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că Sfîntul Maxim nu a fost singur, ci a avut de partea sa pe toţi iubitorii de Hristos care petreceau în adevăr. Monahii din Palestina, Nordul Africii, Roma, Italia şi de prin alte părţi ale imperiului, episcopii, preoţii şi intelectualii care au recunoscut insuflarea dumnezeiască a tuturor scrierilor sale, toţi aceştia i-au fost alături şi l-au sprijinit cît au putut, şi în timpul vieţii, şi după săvîrşirea sa. Lor le datorăm păstrarea aproape integrală a operei Sfîntului Maxim Mărturisitorul.

Fie ca pentru rugăciunile sale, şi monahii de astăzi să se întoarcă la cugetarea Sfintelor Scripturi şi la hrana cea tare a Sfinţilor Părinţi din vechime. Şi nu numai ei, ci şi clericii şi mirenii cei iubitori de Adevăr să stea neclintiţi în faţa vitregiilor acestui veac.

m. Filotheu Bălan