Fraților și părinților, pe acești trei Luminători mai mari ai Dumnezeirii Celei Întreit strălucitoare, pe cei ce luminează lumea cu razele Dumnezeieștilor Învățături; pe râurile înțelepciunii cele cu miere curgătoare, care adapă toată făptura cu apele cunoștinței de Dumnezeu; pe Marele Vasile și de Dumnezeu Cuvântătorul Grigorie, împreună cu slăvitul Ioan, cel cu limba și cu cuvintele de aur, toți cei iubitori de cuvintele lor, adunându-ne, cu cântări să-i cinstim; că aceștia, Treimii, pururea se roagă pentru noi.

Știți foarte bine, de vreme ce sunteți aici și ne-am adunat cu toții ca să-i cinstim pe acești mari Luminători și pururea Luminători ai Bisericii lui Hristos, știți foarte bine că, Praznicul, pricina Praznicului de astăzi este aceea că, în urmă cu 1000 de ani, creștinii se certau în Constantinopol, și prin alte părți, nu numai acolo, și se dezbinau între ei care dintre aceștia ar fi mai mari, și mai important și mai de luat aminte, căci într-adevăr, este cutremurător pentru sufletul omenesc când începe să ia aminte și să pună la inimă cuvintele lor, este cutremurător să intri în comuniune cu acești Sfinți și te gândești: oare care dintre ei ar putea să fie mai mari? Dar aceasta, este a firii omenești celei neputincioase.

Și, pentru că nu se putea rezolva altfel această situație, s-a descoperit unui om cu viață sfântă, un Mitropolit Ioan al Haitelor, care a și scris mai apoi Canoane pentru acești sfinți, și nu numai pentru aceștia ci și pentru Maica Domnului; de la el avem Octoihul sau Bogorodicina, Canoanele pe cele opt glasuri ale Maicii Domnului, și mai sunt și pentru Sf. Ioan Botezătorul și pentru alți sfinți; deci, s-a descoperit acestuia că, de o unire, de un chip, de o frățietate, de o importanță, de o slavă sunt toți aceștia trei în fața lui Dumnezeu, și creștinii să aibă pace între ei.

Și, venim astăzi, 1000 de ani mai târziu, și vedem cu ce se preocupă Biserica: ne vaccinăm sau nu ne vaccinăm? Unde este diferența? Oare vede cineva preocupările înaintașilor noștri și preocupările noastre? Face cineva această diferență, unde am ajuns? Și, de aici, frații mei, vă mărturisesc o taină: Nu există ceva mai cutremurător în Istoria Bisericii și în tot ce este al Bisericii decât Sfânta Liturghie!

Și preoții, și arhiereii și diaconii, care slujesc de pe cărțile acestea numite  Liturghiere, vă pot mărturisi că, atunci când slujesc Sf. Liturghie, se întâmplă ceva cu totul dumnezeiesc cu ei.

Din vremile Sf. Apostoli, s-a lăsat în mare pentru creștini, un Tipic de Liturghie, și mai toate comunitățile au avut acest tipic comun și moștenirea, să spunem așa, locală. Fiecare dintre Sfinții Apostoli a încercat să lase ceva creștinilor, anume, întâi de toate, rugăciunile acestea dumnezeiești de la Liturghie. Și, pentru că era foarte mare diferență de la un loc la altul, Sf. Vasile cel Mare, prin insuflare de Dumnezeu, a așternut în scris această cea mai cutremurătoare Liturghie pe care o are Biserica în Liturghierele de astăzi.

Și, tot pentru unire, Sf. Ioan Gură de Aur a venit, câteva decenii mai târziu, și a compus una mai scurtă; și acestea sunt cele mai importante Liturghii din Istoria Bisericii. Și, pe orice Preot veți întreba și pe orice Arhiereu, vă poate mărturisi că acele cuvinte, nu sunt cuvinte omenești, sunt cuvinte cerești; este Dumnezeu care grăiește prin ei. De aceea, pe Marele Vasile, Biserica l-a numit: „Văzătorul de cele cerești”.

Am vrut să vă mărturisesc această taină, ca să înțelegeți că tuturor acestora trei, inclusiv Sfântului Grigorie, le-a dat Dumnezeu să aștearnă în scris forma cea mai curată și mai dumnezeiască a săvârșirii celei mai mari Taine care i s-a dat omului să o poată săvârși – Sfânta Liturghie.

Din păcate, din cauza lipsei de practică, Liturghia Sfântului Grigorie Teologul s-a cam pierdut. A rămas prin niște manuscrise, nu se știe exact cum se slujea, chiar dacă au încercat unii să recupereze în ultimele decenii, în special în spațiul grecesc, totuși nu știm cum se slujea această Sfântă Liturghie.

La Liturghia Sf. Vasile cel Mare, și mai ales la cea a Sf. Ioan Gură de Aur, lucrurile sunt limpezi, dar de o slavă și de o cinste fiind aceștia trei, ne-au lăsat o dată pentru toată Istoria omenirii ce trebuie noi să facem, cum trebuie noi să ne purtăm, cum trebuie noi să gândim, cum trebuie noi să ne raportăm la Sfânta Scriptură, la toată Învățătura Bisericii.

Și, haideți să trecem, așa pe cât de repede se poate, prin câteva din Cuvintele lor, și am să încep cu ultimul dintre ei, Sf. Ioan Gură de Aur care, într-un Cuvânt la „Lazăr cel mort de patru zile”, spune așa: „Iudeii luând această citire din Sf. Evanghelie, ca pricină de obiecție, spun: Cum îl au creștinii pe acesta Dumnezeu când El nu știe nici locul în care s-a aflat Lazăr cel mort?”(căci a venit Mântuitorul la cele două surori ale lui și au întrebat: unde l-ați pus?) Ai văzut neștiință? Întreabă iudeii. Ai văzut slăbiciune? Dumnezeu este acesta, care nu știe nici locul unde a fost îngropat un mort?

„Iar eu”, spune Sf. Ioan Gură de Aur, „îi voi întreba și eu, nu că aș gândi așa, ci pentru că vreau să fac de râs obiecția lor: Spui, iudeule, că Hristos n-a cunoscut locul pentru că a întrebat: unde l-ați pus? Dar, și Tatăl în Rai nu știa unde era ascuns Adam, căci umbla încoace și-ncolo, ca și cum l-ar fi căutat în Paradis întrebând: Adame, unde ești? De ce n-a spus mai înainte locul? Căci, Adam vorbea cu îndrăznire către Dumnezeu! Adame, unde ești? Ce răspunde Adam? Am auzit glasul Tău, și aici vine și răspunsul la întrebare, am auzit glasul Tău purtându-se prin Rai și m-am temut că sunt gol și m-am ascuns!

Dacă numești, iudeule, neștiință întrebarea lui Iisus, atunci numești neștiință și întrebarea lui Dumnezeu. Că și Hristos le-a întrebat pe Marta și Maria: unde l-ați pus?

Numești aceasta, neștiință? Ce ai să spui când îl auzi de Dumnezeu zicând lui Cain: unde este Abel, fratele tău? Ce spui? De numești întrebarea lui Iisus neștiință, numești neștiință și pe aceasta!

Iată, și altă dovadă din Dumnezeiasca Scriptură:

I-a spus Dumnezeu lui Avraam: strigătul Sodomei și Gomorei a venit la mine! Pogorându-mă dar, voi vedea de fapt după strigătul lor ce vine la mine, iar de nu, să știu! Dumnezeu, Cel Ce știe toate, înainte de facerea lor, Care cercetează inimile și rărunchii, Cel care știe Singur gândurile oamenilor, a spus: Pogorându-mă dar, voi vedea, de fapt, după strigătul lor ce vine la Mine, iar de nu, să știu! 

Dacă întrebarea lui Iisus este neștiință, atunci și aceasta este neștiință! Dar, nici Tatăl, după Vechiul Testament n-a fost neștiutor, nici Fiul, după Noul Testament, nu este!”

Deci, iată ce face Sf. Ioan Gură de Aur! Ne învață să gândim. Citim Scriptura, dar

nu ne oprim în cuvinte, ca cei care nu au har, ci cerem de la Dumnezeu: Luminează-mă, Doamne, să înțeleg cuvântul acesta! Și, mai înainte de a mă lumina, ce fac? Mă duc și alerg. La cine alerg? La Sfinții Părinți care au primit darul tâlcuirii Scripturilor, între care Sf. Ioan Gură de Aur; au zis tot niște sfinți, că de nu s-ar fi născut el, trebuia să vină Mântuitorul încă o dată să explice Scripturile. Și, într-adevăr, ne-au lăsat râuri de tâlcuiri la Scriptură, și vă spun, cu greu în viața aceasta omenească, cu greu i-ar fi cuiva să găsească timp să  citească cât a scris el.

De aici, să mergem mai departe, la Sf. Vasile cel Mare, căruia Dumnezeu i-a lăsat, în acea epocă în care a trăit, acest dar să îndrepteze moravurile oamenilor, să pună toată suflarea creștinească în rânduială. Și, cui putea să îi dea aceasta? Unui văzător de Dumnezeu, unuia care cu toată inima și cu toată sinceritatea petrecea în cea mai sfântă și mai strictă luare aminte la Poruncile lui Dumnezeu.

Deci, iată ce spune el, despre cei ce se îmbată, o patimă des întâlnită în societatea de astăzi:

„Beția, dracul  cel de voie, care din dezmierdare se bagă în suflete, beția, mama răutății și vrăjmaș a faptei bune, pe cel viteaz îl face fricos, pe cel înfrânat, desfrânat, dreptate nu știe, ridică priceperea, că precum este potrivnică apa, focului, așa vinul cel peste măsură stinge rațiunea. Pentru aceea, pregetam să zic ceva împotriva beției, nu ca pentru vreo răutate mică și vrednică de a se trece cu vederea, ci pentru că nici un folos nu dă cuvântul. Că dacă cel ce se îmbată înnebunește și se întunecă, în zadar grăiește cel ce mustră pe cel ce nu aude!

Deci cu cine să vorbim, de vreme ce acela care are trebuință de sfat nu aude cele ce se grăiesc, iar cel întreg la minte și treaz, nu are trebuință de ajutorul cuvântului, fiind curat de patimi? Dar, ce voi face la aceasta, dacă și cuvântul este nefolositor, și tăcerea nu fără de primejdii? Să trecem cu vederea purtarea de grijă, să grăiesc ceva împotriva celor ce se îmbată? Dar, glăsuim că au grăit moarte.

Deci, nu cumva, precum la bolile cele de ciumă, doctorii trupurilor, pe cei sănătoși cu ajutorințele cele mai înainte păzitoare îi îngrădesc, iar pe cei stăpâniți de patimă nu se apucă? Adică, doctorii ce fac? Au grijă, precum și medicii de astăzi, să ne învețe pe noi, cei sănătoși, cum să ne păzim. Mai puțină grijă este la cei care deja s-au îmbolnăvit! Așa și nouă, pe jumătate ne va fi cuvântul folositor, arătând păzire celor nepătimași, nu izbăvire și vindecare celor biruiți de patimi!”

Ce frumos, și cât de scurt și de la obiect, și de sincer, și de adevărat poate să vorbească Sfântul și Marele Vasile!

Iar Sf. Grigorie Teologul, despre acesta ce vom spune? Atât vă voi aduce aminte, despre Cântările la Nașterea Domnului care nu sunt scrise de Sfinții Ioan Damaschin și Cosma de Maiuma, așa cum scrie în Mineiele noastre, ci sursa lor principală de inspirație este chiar Cuvântul la Nașterea Domnului, a Sf. Grigorie Teologul. Ia uitați, ce spune aici:

„Hristos se naște, slăviți-L! Hristos din Ceruri, întâmpinați-L! Hristos, pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul;  și ca pe amândouă, adică și pe cele cerești, și pe cele pământești cuprinzându-le, să zic: veselească-se Cerurile și să se bucure pământul, pentru Cel ceresc, apoi pentru pământesc! Hristos, în trup cu cutremur, și cu bucurie să vă veseliți; cu cutremur pentru păcat, iar cu bucurie pentru nădejde; Hristos din Fecioară, femei întru feciorie petreceți, ca să vă faceți maice ale lui Hristos!”

Ce frumos poate să spună!

Cine nu se închină Celui din început, pentru Dumnezeirea Sa, cine nu slăvește pe Cel mai de pe urmă pentru omenire, iarăși întunericul se risipește, iarăși lumina ia înființare, iarăși Egiptul cu întuneric se pedepsește, iarăși Israel cu stâlp se luminează!

Câtă poezie, câtă dragoste de Dumnezeu, în câteva cuvinte care au zguduit lumea!

Numai în felul acesta a fost cu putință ca, până la venirea Împăratului Teodosie cel Mare care îl numise Patriarh în Constantinopol, Sf. Grigorie Teologul să aducă la Ortodoxie  pe cea mai mare parte din cei rătăciți și cuprinși de erezie.

Și tot Sf. Grigorie Teologul, care fusese la școală, fusese coleg la Universitate împreună cu Sf. Vasile cel Mare, spune aceste lucruri, și vi le zic ca să înțelegeți care era preocuparea care le ardea sufletele cel mai mult. Și, zice așa, într-o scrisoare către Sf. Vasile:

 „Oare, ce lucru dintru ale tale nu este vrednic de laudă, și tu te-ai prins ca și noi scriși împrejur, după ce am fost siliți la treapta preoției (Sf. Vasilie cel Mare fusese și el hirotonit împotriva voii sale), măcar că nu la aceasta ne sârguiam că suntem noi între noi, martori vrednici de credință, mai mult decât alții, că pofteam filosofia cea de jos, și care rămâne jos, adică cea omenească!”  Mai mari filosofi decât ei, în vremea lor nu existau.

Însă, acest lucru a nu se face poate era mai bine! Care lucru? Adică, ocuparea cu filosofia, sau nu știu ce să și zic, până câd voi cunoaște iconomia Duhului. Iată, oamenii lui Dumnezeu, își mărturisesc cu sinceritate cum află ei răspunsurile care le macină sufletele? Iar, de vreme ce s-a făcut aceasta, adică hirotonia Sf. Vasile, este nevoie să suferim, precum mie mi se pare, și mai ales pentru vremea care ne aduce asupră-ne multe limbi ale ereticilor, și să nu rușinăm nici nădejdile celor care au avut credință către noi, nici viața noastră.

Iată pentru ce ardea sufletul și inima acestor mari sfinți! Pentru curăția credinței, pentru biruința adevărului, pentru rușinarea ereticilor, pentru păstrarea Ortodoxiei! 

De atunci, de la ei până astăzi, avem această rânduială și această grijă: mai întâi de toate: în Biserică! Fie omul, cât de păcătos, are nădejde de mântuire dacă este în Biserica Ortodoxă! Fie omul, cât de păcătos, are nădejde de mântuire dacă el caută să-și cunoască credința sa, și să și-o apere!

Uitați-vă în jurul vostru, uitați-vă cu atenție, câtă necredință, câtă luptă împotriva lui Dumnezeu s-a pornit zilele acestea! Oare cine să astupe gurile acestea ale iadului? Oare, nu sunteți și frățiile voastre Biserică? Și atunci de ce tăceți? Tăceți pentru că nu vă cunoașteți credința? Învățați-o! Este datoria frățiilor Voastre, nu numai a noastră, a celor care suntem aici, zi și noapte; nu numai a preoților, nu numai a arhiereilor! Uitați-vă, la ce zile trăim! S-au pus cu răul peste stăpânitorii ei, peste cei rânduiți de Dumnezeu să conducă, ca să-i terfelească și să-i târască în cele mai mari compromisuri! Strigau: vrem spitale, nu catedrale! Iată, au spitale! Cei care și-au dorit spitale, iată acum le au!

Dacă ar fi să vin din afară și să dau timpul cu 25-30 ani în urmă, vă pot spune un lucru: Capitala României, acolo unde este epicentrul necredinței și al hulelor și al păcatelor, acum 30 de ani era încă un oraș, în mare parte, creștin. Oamenii mergeau la Biserică, nu zic în fiecare Duminică, la fiecare slujbă, dar știau să-și pomenească morții, știau să fie de față la o Sărbătoare, știau să se bucure de o Înviere, de Nașterea Domnului, chiar dacă nu era voie pe vremea comuniștilor să cânte colinde, știau să și le cânte unul altuia când se duceau să se viziteze de Crăciun, deci își păstrau tradițiile acestea. Ce s-a întâmplat în 30 de ani?

S-a întâmplat că, păcatul, nefiind oprit, nefiind pusă stavilă, păcatul a șubrezit credința și generațiile vechi care puteau să ne tragă de mânecă și să spună „Nu fă, mamă, aceasta, că nu-i bine!” nu mai sunt, s-au dus, și au rămas aceștia tineri care nu știu să deosebească stânga de dreapta, și vedeți că ei sunt comuniști, dar spun că sunt de dreapta. Păi, râd și curcile de ei. Aceștia au ajuns să ducă și Bucureștiul și întreaga Românie la dezastru. Sunt niște oameni fără cultură, incompetenți, fără frică de Dumnezeu, slugi la cel care dă mai mult. Oare este ieșire din aceasta? Păi, este ieșire dacă și noi, aici, în creierul munților, și dumneavoastră pe unde locuiți ne vom ruga!

Poate rugăciunea noastră să biruie? Da! Venise Napoleon în Rusia cu un milion de soldați, un milion; păi, nici Armata Română n-a avut vreodată un milion de soldați în nici unul din războaie. Şi a invadat Rusia și a ocupat Moscova și au început toți a zice: Gata, s-a terminat cu Rusia, de acum o să fie o Europă Universală. Ei voiau să facă atunci Uniunea Europeană, atunci, în 1812, dar nu le-a ieșit! De ce nu le-a ieșit? Pentru că au fost sfinți care s-au rugat. Căci ce a făcut Țarul – care cocheta cu masoneria și era foarte bun prieten, de fapt, cu Napoleon și care bea împreună cu el, și mergeau la petreceri împreună -, ce a făcut Țarul când a văzut dezastrul? S-a dus la Sfântul Serafim de Sarov și a spus: „Mă pocăiesc, spune-mi ce canon îmi dai, spune ce să fac?” Și el a spus: „Leapădă-te de masonerie, dă-i afară din țară pe toți care sunt agenții de influență ai străinilor, cei străini de credință și de Ortodoxie și Dumnezeu îți va da înapoi împărăția ta!” Și, pentru că a făcut ascultare, chiar așa s-a întâmplat! Dintr-un milion de oameni cu care a intrat în Rusia, Napoleon s-a întors acasă cu 60.000, și aceia degerați și vai de ei!

Avem sfinți la care să alergăm, avem sfinți ale căror cuvinte să le cinstim, avem sfinți care ne spun dimpreună cu toată Biserica: Gândiți! Asta face Biserica în ziua de astăzi, vă spune: Gândiți! Raționați! Sunteți oameni după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Gândiți cu mințile voastre, v-a dat Dumnezeu stăpânire de sine.

Știți aceasta, fraților, știți că Dumnezeu nu trece peste nici o decizie a noastră? Că dacă noi luăm o decizie să facem un păcat, Dumnezeu ne respectă această libertate? De ce? Pentru că ne-a făcut asemenea Lui.
Dacă noi, însă, vom spune „Tatăl nostru”, și vom spune: „facă-se voia Ta!”; și vom lua aminte, care este voia lui Dumnezeu în momentul acesta, ei, lucrurile se vor schimba! Care este voia lui Dumnezeu, în acest moment de rătăcire majoră? Voia lui Dumnezeu este ca noi să trăim și să fim vii și să mărturisim lucrurile Domnului. Dacă nu mărturisim lucrurile Domnului, și El ne lasă în prada bolilor și în prada acestor neputințe!

Și, vedeți cum face vrăjmașul? Dacă nu respecți măsurile dictatoriale cu care noi te iubim, te vei îmbolnăvi!

Deci, Biserica este singura care vă spune: gândiți, fraților, aveți aceste trupuri care, treaba lor este să fie biserici, temple ale Duhului Sfânt, în care Dumnezeu să se sălășluiască, în care să primiți Sfintele Taine și să puteți păstra harul, pe care să le sfințiți!

De ce o iubim pe Cuvioasa Parascheva, de ce alergăm la moaștele ei? Era o tânără fată care a murit la 25 ani. Deoarece, în acest puțin timp petrecut bine, i-a dat Dumnezeu putere și milă și dragoste, cât să asculte rugăciunile tuturor celor care aleargă la ea.

De ce-l iubim pe Sf. Vasile cel Mare și căutăm Molitvele Sf. Vasile cel Mare? Deoarece, lui, mai mult decât tuturor celorlalți i-a dat Dumnezeu putere să izgonească duhurile. Și, dacă ne începem anul, cu citirea acestor rugăciuni cutremurătoare, este o binecuvântare în acel an! Și, dacă ne începem țara cu rugăciunile Sf. Vasile cel Mare este o binecuvântare în această țară!
Deci, unde este problema în ziua de astăzi?

Fraților, sunteți terminați de cap din cauza televizorului! Închideți televizorul! Tot prostul este adus cum să-și dea cu părerea la televizor despre orice, și sar pe Biserică și-i târăsc pe preoți și pe arhierei să-și dea cu părerea despre vaccin. Păi, da’ vine medicul să-mi spună mie ce-i Ortodoxia? Nu!

Chemați un medic cinstit, cu frică de Dumnezeu, să vă spună care este treaba și vă va spune, că mai sunt și dintre aceștia! Mergeți și căutați!  Purtați mască, au strigat ei! Vă dăm amendă dacă nu purtați mască! Ei, acum au venit cu încă o chestie: trebuie să purtați două măști, și o să vină cu încă: purtați trei, purtați zece, până muriți! Dacă nu muriți, vă dăm amendă!

Ia să vedem! Ce veți face? Și, ce faceți dacă deschideți televizorul? Cădeți pe mâna acestor indivizi, care se cheamă influencer, da, care-și dau cu părerea despre toți și despre toate, dar, din păcate (Dumnezeu să mă ierte!) sunt proști făcuți grămadă, n-au citit nici o carte în viața lor, n-au făcut nici o rugăciune cu toată smerenia și cu toată frângerea inimii înaintea lui Dumnezeu, și vin să vă rătăcească; călăuze oarbe, orbilor!

Și, ce este aceasta fraților? Este exact cuvântul pe care l-a spus Sf. Ap. Pavel către ucenicul său, Timotei. Iată, unde suntem în istorie: „Va veni o vreme, spune Sf. Ap. Pavel, când oamenii nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, și dornici să-și desfăteze auzul, își vor îngrămădi învățători după poftele lor”.

Vedeți că dați drumul la un televizor. Știți că aveți de făcut pravila, știți că trebuie să faceți mâncare, că trebuie să dați la copil sau soțului, sau… să meargă acolo în fundal că vreau să aud! Asta facem, ne îngrămădim învățători după poftele noastre! „Și-și vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme.”

Și, care este soluția? „Tu, fii treaz în toate”, îi spune Sf. Pavel acestui ucenic al său, „suferă răul, fă lucru de Evanghelist, slujba ta fă-o deplină!”

Haideți să facem și noi, aceasta! Să ne opunem celor fără de minte, care ne stăpânesc, și să le zicem ce au zis strămoșii noștri acum 100 ani, ce au zis nemților: Pe aici nu se trece! Avem stăpânire de la Dumnezeu să facem aceasta; avem și putem să facem lucrul acesta, să le spunem: Pe aici nu se trece! Aici este România lui Hristos, este România strămoșilor și moșilor noștri! Este România pentru care au murit în lupte toți strămoșii noștri, pentru care și-au vărsat sângele de la Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu și ceilalți, mii și zeci de mii, sfinții din închisori. Aceasta este România, pe al cărui pământ trăim!

Fraților, să ne cutremurăm, cum zicea Părintele Justin: Gândește-te că pământul pe care tu îl calci și care te ține pe tine este îmbibat cu lacrimi și cu sânge! Avem o datorie sfântă față de acești strămoși ai noștri. Și, dacă ne vom întoarce la Dumnezeu și dacă vom face lucru de Evanghelist, să ne propovăduim credința și să spunem: Nu, domnule, credința mea nu-mi dă voie să mă sinucid. Că dacă frățiile voastre vă faceți aceste vaccinuri, și începe – Doamne păzește! – vreo boală din aceea autoimună, și în câteva săptămâni sau luni vă curățați, știți cum se socotește? Sinucidere se cheamă.

Nu vă spun eu, ci vă spune Biserica, vă spune Pr. Justin, vă spun Sf. Vasilie cel Mare și Sf. Grigorie Teologul și Sf. Ap. Pavel că trupul acesta este sfânt, și treaba lui este să fie sfânt. Păziți, cuvântul acesta!

Pentru că, dacă nu-l păzim, vor veni și vor face din săracii oameni, niște roboței pe care-i vor comanda, și-i vor duce, nu la Dumnezeu, ci-i vor duce în Sodoma și în Gomora, în adâncul iadului, îi vor duce în asemenea îndobotocire și în asemenea cădere, încât să vadă fărădelegea, să vadă că cineva este omorât lângă ei, și să nu mai reacționeze, să nu mai simtă nimic, nu zic ca să se implice, să oprească o crimă, nu. Vor ajunge săracii oameni să nu mai facă diferența deloc între bine și rău. Asta vrea vrăjmașul să fim noi: să fim niște animale care nu au discernământ!

Dar, noi cine suntem? Noi suntem fiii Tatălui Ceresc, dacă împlinim Poruncile Sale. Cel ce mă iubește pe Mine, zice Domnul, păzește Poruncile Mele!

Deci, fraților, să urmăm acestor Sfinți mai mari Luminători ai Bisericii, râurile înțelepciunii, sori ai Bisericii și a întregii lumi, să urmăm lor cu toată inima noastră, luptându-ne până la ultima picătură de sânge, pentru sămânța cea divină pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul nostru. Amin!