POVESTIRE DIN PARTE A VIEŢII PREACUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU PAISIE ŞI ARĂTARE PENTRU ADUNAREA SOBORULUI CELUI ÎMPREUNĂ CU CUVIOŞIA SA, CARE CU PRONIA LUI DUMNEZEU SE PĂZEŞTE ŞI ACUM NEÎMPUŢINAT

 

Viaţa monahală – precum povestesc istoriile şi mărturisesc Vieţile Sfinţilor, iar Patericul Egiptului adeverează cu de-adinsul – a strălucit întîi în Schitul cel mare^[1] din Egipt şi în Libia şi Tebaida, pe vremea purtătorilor de Dumnezeu părinţi Antonie cel Mare, Macarie, Pahomie şi a celorlalţi. După aceea, a înflorit în Palestina, pe vremea sfinţilor cuvioşi părinţi Eftimie, Sava şi Teodosie. Mai pe urmă, s-a întins în Tracia şi Macedonia, în Constantinopol şi împrejurul lui, şi în muntele Athonului. De acolo, s-a dus în Rusia, după primirea credinţei, pe vremea preacuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerskăi. Şi a venit şi întru aceste ţări (în Valahia zic şi în Moldova) păzite de Dumnezeu întru pravoslavie [dreaptă-slăvire, ortodoxie] şi mai-nainte (cînd s-au zidit de bine-credincioşii domni sfintele mănăstiri ce împodobesc aceste locuri ca stelele cerul), şi acum, prin venirea cuviosului stareţ Paisie. Ci – fiindcă pentru cea dîntîi venire [a monahismului] se povesteşte de ajuns în letopiseţele ţărilor, mai ales unde se face pomenire de zidirea sfintelor mănăstiri – nu ne va fi nici o cuvîntare aici. Iar pentru cea de a doua – care s-a adus prin venirea acestui cuvios stareţ şi s-a întemeiat printr-un sobor mare ca acesta cu buna voire şi puterea Celui Preaînalt, lucru care acum nu se află în toată pravoslavia – se va arăta cum şi cînd, ca să rămînă ştiut şi la cei următori un lucru dumnezeiesc ca acesta, spre slava lui Dumnezeu şi folosul lor.

Dar, ca să meargă cuvîntul după rînduială, trebuie să arătăm întîi de unde a fost cuviosul şi cum, venind aici, a deprins limba românească. Apoi cum, mergînd în Sfîntul Munte, a adunat sobor de Români şi de Slavi. După aceea, cum a venit de acolo aici în Moldova şi s-a aşezat în sfînta mănăstire a Pogorîrii Duhului Sfînt, ce se numeşte Dragomirna. Şi cum, după cînţiva ani, s-a mutat în sfînta mănăstire Secul, întru care se prăznuieşte tăierea cinstitului cap al slăvitului Prooroc Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan. Şi cum, cu poruncă domnească, s-a dat puţin mai pe urmă soborului şi această sfîntă mănăstire Neamţul, care se cinsteşte cu praznicul Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, întru care acum, împreună şi în [mănăstirea] Secul, se păzeşte cu pronie dumnezeiască acest sobor adunat de Dumnezeu.

Şi deci cuviosul a fost Malorusian [Ucrainean] de neam, iar de patrie din Poltava, născut din părinţi drept-credincioşi, din care tatăl său se numea Ioan Velicicovski (care a fost şi protopop întru acea cetate), iar maică-sa Irina. Şi, rămînînd sărman de tată în vîrsta copilăriei, s-a trimis de maică-sa la Kiev, spre învăţătura cărţii în şcoala cea de acolo. Întru care, petrecînd vreme ca de patru ani, s-a aprins cu rîvnă spre viaţa monahală, dorind să ridice jugul Domnului din tinereţile sale. Pentru aceea – lăsînd şcoala fără ştirea maicii sale, căci se temea ca nu cumva, înştiinţîndu-se de aceasta, să-l împiedice de la îndrăgirea ce avea el spre Domnul, pentru dragostea ei pentru dînsul (căci acum el unul rămăsese maicii sale) – se duse pe la unele din mănăstirile de acolo, căutînd să-l afle pe cel ce l-ar fi povăţuit fără de poticnire în urma Domnului, spre săvîrşirea poruncilor Lui pentru dragostea cea către El. Şi – ajungînd după altele la sfînta mănăstire a Sfîntului Ierarh Nicolae, ce este întru un ostrov al rîului ce se numeşte Tesmik, mănăstire ce era supusă atunci sub mitropolia Kievului – a rămas într-însa sub ascultarea egumenului de acolo, care părea mai deosebit decît alţii întru faptele cele bune. Şi, petrecînd întru aceasta, se nevoia după dorinţa sa, silindu-se întru ostenelile cele postniceşti. Ca, prin acestea, să supună partea mai rea [a sufletului] celei mai bune, făcînd mînia şi pofta roabe ale părţii celei cuvîntătoare [raţionale], şi să păzească nesmintită partea cea după chip [şi după asemănare] precum s-a zidit omul de la Dumnezeu^[2]. Şi aşa să ajungă întru bărbat desăvîrşit la măsura vîrstei plinirii lui Hristos^[3], pe Care L-a iubit din tot sufletul şi din tot cugetul şi pentru Care s-a înstrăinat. Căci, cînd vieţuia întru această mănăstire, duminica mînca la masă cu părinţii cu înfrînare. Apoi, lunea, şi miercurea şi vinerea nu mînca nimic. Iar marţea şi joia mînca la amiazăzi posmagi de secară, iar sîmbăta iarăşi la masă cu părinţii.

Astfel era înfrînarea cuviosului întru hrana vieţii, din care cineva poate cunoaşte – precum este vorba: „ca, din ungii, pe leu” – şi pe celelalte nevoinţe ale lui. Pe care văzîndu-le, acel cuvios egumen l-a îmbrăcat nu după multă vreme în chipul monahal cel mic al rasoforiei, adică al purtării de rasă, numindu-l în loc de Pavel (căci acesta îi era numele de la Sfîntul Botez) Platon. Curînd după aceea, s-a ridicat goană asupra credinţei celei pravoslavnice în ţara Leşească [Polonia], şi prin urmare şi asupra mănăstirii acesteia, căci era în hotarele stăpînirii aceleia. Şi, venind la mănăstire, un boier trimis de dregătorul laturii aceleia a început a-i sfătui pe părinţi cu multe feluri de cuvinte şi a-i sili către unirea întru credinţa sa cea rea.^[4] Dar, după ce a văzut că părinţii nu au voit nicidecum să se înduplece, s-a mîniat foarte şi, intrînd în biserică, a scris toate vasele bisericii şi veşmintele. Apoi, ieşind, a încuiat-o şi a pecetluit-o cu pecetea sa. Şi, dintru aceasta, a urmat a se risipi fiecare pe unde a putut, fiindcă nu era cu putinţă a mai petrece acolo.

Atunci şi cuviosul, sfătuindu-se cu alţi doi părinţi, s-a dus la Kiev ca să petreacă în sfînta lavră a Pecerskăi. Întru care, fiind primit, se nevoia iarăşi întru obişnuitele sale nevoinţe. Acolo, cuviosul s-a întîlnit şi cu o rudenie a sa, care venise spre închinarea sfintelor moaşte, şi acela i-a povestit cît a plîns şi s-a tînguit maică-sa după ce s-a înştiinţat de ducerea lui din şcoală. Şi cum Domnul a mîngîiat-o prin oarecare arătate dumnezeiască, pricină din care s-a şi făcut călugăriţă, sub numele de Iuliana, întru o mănăstire aproape de Poltava, întru care a şi răposat. Acolo, a vorbit iarăşi cu acel Alexie, care era departe de Kiev şi cu care se sfătuise să meargă împreună la viaţa călugărească încă fiind în şcoală, şi cu un Dimitrie din Poltava. Dintre care, cel dintîi a venit mai pe urmă la Poiana Mărului şi mai tîrziu a fost şi stareţ acolo. Iar Dimitrie, rămînînd în patria sa, s-a preoţit. Şi către acesta este scrisă de cuviosul mai pe urmă trimiterea cea pentru viaţa monahală; care, fiind plină de mult folos, s-a şi tipărit aici [mai jos].

Şi deci, aflîndu-se acum în Sfînta Lavră, cuviosul dorea foarte tare de linişte. Pe care neputînd să o dobîndească acolo, cugeta să iasă în locurile Vlahobogdaniei [Ţara Românească], mai vîrtos fiindcă se înştiinţase de la cei care se duseseră de aici de [schitul de la] Poiana Mărului, care se povăţuia de acel stareţ Vasilie^[5]. Şi aşa, aflînd tovărăşie, a venit pînă la o mănăstire ce se numeşte Motreanca. Şi a ieşit de acolo în Moldova împreună cu alţi părinţi şi, trecînd, s-a dus în Ţara Românească la Poiana Mărului. Şi, zăbovindu-se ca la trei ani şi mai bine întru acest schit şi întru altele de prinprejur ce se povăţuiau tot de stareţul Vasilie, cuviosul s-a deprins limba românească. Şi acesta a fost lucru al proniei lui Dumnezeu, care a iconomisit de departe chipul folosului celui de pe urmă.

După aceea, auzind de Sfîntul Munte şi de petrecerea părinţilor celor dintr-însul, s-a dus acolo şi a luat o chilie ce se numeşte a Sfîntului Constantin, pe locul sfintei mănăstiri a Pantocratorului. Şi la început petrecea singur la linişte, zăbovindu-se întru rugăciune şi întru lucrul mîinilor, care era facerea lingurilor, cu care îşi agonisea cele de nevoie ale vieţii, şi acestea cu strîmtorare. Căci, lîngă celelalte fapte bune şi nevoinţe ce avea, era şi foarte iubitor de sărăcie şi de neagonisire, încît niciodată nu încuia uşa chiliei cînd se ducea undeva, căci nu avea ce să ia cineva. Întru acea vreme a mers din întîmplare la Sfîntul Munte şi stareţul Vasilie de la schitul Poienei Mărului, de care s-a pomenit mai sus. Şi, văzîndu-l, cuviosul s-a bucurat foarte mult şi l-a rugat de l-a îmbrăcat în chipul monahal al mantiei, numindu-l Paisie în loc de Platon.

După aceea, a mers la cuviosul un frate cu numele Visarion, Român de neam. Şi, între altele ce-l întreba pentru folosul sufletului său, l-a întrebat şi ce fel se cuvine să fie stareţul la care va să se dea. Iar cuviosul a început a-i zugrăvi cu cuvîntul de la Sfinţii Părinţi ce fel se cuvine a fi acela ce va să primească asupra sa suflete spre povăţuire. Atunci, fratele a socotit că ce trebuie să mai umble căutînd pe altul neştiut şi să-l lase pe cel de faţă, care ştie cum se cuvine să fie stareţul? Şi, căzînd la picioarele cuviosului, îl ruga cu lacrimi să-l primească împreună-petrecător întru ascultare. Iar cuviosul întîi s-a lepădat, numindu-se nevrednic de acest lucru. Pe urmă, înduplecîndu-se rugăciunilor lui celor fierbinţi, l-a primit împreună-vieţuitor, mai vîrtos fiindcă mai dinainte dorea cuviosul a vieţui calea cea de mijloc, care este a vieţui în doi sau trei, fiind unul între dînşii mai mare, pe care să-l asculte ceilalţi.

După aceea au venit şi alţii, iarăşi Români, pe care cuviosul i-a primit pentru mijlocirile celui dintîi şi pentru rugăciunile lor. Şi aşa s-a făcut numărul lor pînă la opt, toţi de aici, din Vlahobogdania. Pentru aceea, şi pravila o citeau moldoveneşte. Şi, fiindcă deprinsese limba moldovenească mai dinainte, cuviosul le tălmăcea pururea cuvîntul lui Dumnezeu din cărţile Slavoneşti pe înţelesul limbii acesteia. De unde ei se aprindeau spre rîvnă şi dragoste către viaţa cea cu plăcere dumnezeiască, ascultînd întru toate şi nefăcînd nimic fără ştirea cuviosului, nici ceva al său deosebi avînd. Pentru aceea, nici lacăt nu se punea cîndva la ceva. Căci nici nu era de cine să se teamă întru ceva, fiindcă inima şi sufletul tuturor era unul (precum scrie Sfinţitul Luca pentru biserica cea din Ierusalim la începutul propovăduirii), iar cel unul nu se poate să se teamă cîndva de el însuşi.

Întru acea vreme, a venit şi un frate pe nume Macarie, care ştia şi elineşte încă din Bucureşti, căci învăţase în şcoala [grecească] de acolo. Şi, fiindcă cuviosul deprinsese acum limba grecească cea proastă [neo-greaca], alătura de multe ori Octoihul slavonesc cu cel grecesc şi, pe cît putea pricepe, vedea multă deosebire între ocroihuri. Pentru aceasta, a socotit să înveţe şi limba elinească [veche] de la acel frate, ca ceea ce este izvorul din care au izvorît toate cărţile Bisericii. Şi, apucîndu-se aşa, cuviosul a deprins şi limba elinească cu lesnire, fiindcă o ştia şi pe cea latinească încă din şcoală^[6]. Şi aşa a început a tălmăci, întîi prin povăţuirea acelui frate, după aceea şi singur. Şi întru acest chip a învăţat cuviosul şi limba elinească, din care se folosea şi singur, dar îi folosea şi pe fraţi. Căci de-aici înainte le tălmăcea cuvîntul lui Dumnezeu nu numai din cărţile slavoneşti, ci şi din cele elineşti, cuvînt pe care îl avea povăţuitor drept şi neabătut – şi al sfinţiei sale, şi al fraţilor celor împreună cu sfinţia sa – pe calea mîntuirii. Căci nu este cu putinţă – zice Sfîntul Ioan Hrisostomul – a se mîntui cineva fără de citirea dumnezeieştilor cărţi.

Deci aşa – povăţuindu-se de cuviosul şi hrănindu-se cu cuvîntul lui Dumnezeu, care este hrana sufletului, mai mult decît cu hrana cea trupească – fraţii pătimeau [totuşi] o greutate, şi aceasta nu mică, anume de lipsa unui preot [slujitor] şi duhovnic. Drept aceea, totdeauna îl sileau pe cuviosul să primească hirotonia preoţiei şi dregătoria duhovniciei. Iar cuviosul socotea, pe de o parte, mărimea lucrului: că, de vreme ce preoţia are rînduială a cetelor celor cereşti, şi preotul trebuie să fie atîta de curat pe cît sînt acelea; iar de altă parte darea de seamă cea înfricoşată: căci, pentru aceleaşi păcate, într-un fel se va judeca cel cu preoţie şi altfel cel fără preoţie; căci, deşi păcatele sînt aceleaşi, ele primesc mult mai grea muncă atunci cînd se fac de preoţi decît de cei fără preoţie. Deci, socotind acestea şi altele ca acestea, cuviosul se lepăda [de preoţie] în tot chipul. Dar mai pe urmă – fiind silit de multele lor rugăciuni şi îndemnări, iar mai vîrtos fiindcă luase acum asupră-şi povăţuirea sufletelor lor (ceea ce, lîngă altele, punea înainte şi aceasta că alţi duhovnici ar fi răzvrătit cele ce îi sfătuia sfinţia sa) – de nevoie s-a înduplecat la amîndouă. Şi, dintru aceasta, au început a veni mai mulţi, nu numai Moldoveni, ci acum şi Slavi. Pe care, înfrîngîndu-se inima cuviosului după multele rugăciuni ce făceau arzînd cu duhul pentru viaţa cea de obşte şi povăţuirea cea nerătăcită, acesta îi primea vrînd-nevrînd. Pricină din care le-a urmat şi mare strîmtorare de chilii, pe care neputînd să o vindece în alt chip, a zidit (cu sfatul prea-sfinţitului patriarh Serafim, ce se afla atunci în sfînta mănăstire a Pantocratorului) schitul Sfîntului Prooroc Ilie, nu departe de chilia Sfîntului Constantin. Întru care – findcă acum se făcuse obşte de două limbi, adică din Slavi şi din Moldoveni – lîngă celelalte rînduieli ale vieţii de obşte a aşezat a se citi şi pravila Bisericii în amîndouă limbile, iconomisind ca şi cu aceasta să-i lege pe fraţi întru dragoste şi să nu cîrtească unii asupra altora că se trec cu vederea, aşezare ce se păzeşte şi pînă acum neclintită în sobor.

Ci – precum nu se poate ascunde cetatea stînd deasupra muntelui, după cuvîntul Domnului^[7] – aşa nici o viaţă ca aceasta, care din ani nepomeniţi nu se pomenea în Sfîntul Munte, nu a putut a nu se vesti pretutindeni. Pentru aceea au şi alergat mulţi la dînsa, încît întru puţină vreme s-au adunat şi s-a făcut numărul părinţilor ca la patruzeci. De unde a urmat nu numai strîmtorare de chilii iarăşi, ci şi greutate de cele de nevoie. Căci mai-nainte, puţini fiind, îşi iconomiseau cele de nevoie ale vieţii şi îşi cumpărau cărţi din lucrul mîinilor; iar acum, înmulţindu-se, nici cele de nevoie nu le puteau cuprinde. Lucru pe care văzîndu-l, cuviosul se minuna şi nu se pricepea ce să facă, fără numai toată nădejdea o punea la iconomia Domnului, care a zis: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate acestea se vor adăuga vouă!”^[8] Şi deci – cu bunăvoinţa sfinţiţilor patriarhi Chiril şi Serafim, care atunci se aflau în Sfîntul Munte, şi cu sfatul de obşte al sfinţitului sobor duhovnicesc – li s-a dat sfînta mănăstire cea împărătească a Cuviosului Simon, ce se numeşte Simonos Petra, ca să fie pentru cei ce ar fi mers din locurile acestea şi din Ţara Rusească. Dar această mănăstire era împovărată cu oarecare datorie la Turci şi, trecînd ca la trei luni după ce s-au mutat într-însa, s-au înştiinţat că vor să vină împrumutătorii. Şi, temîndu-se de dînşii, s-au ridicat şi s-au întors iarăşi la schitul lor.

Şi – văzînd greutatea ce pătimeau părinţii, precum s-a zis – cuviosul a socotit să iasă întru aceste blagoslovite locuri, nădăjduind că aici vor dobîndi lesnire şi uşurare spre întemeierea vieţii lor celei de obşte. Şi aşa, tocmind două corăbii, au intrat într-însele: întru una cuviosul cu Slavenii, iar întru alta numitul Visarion cu Românii. Şi, înotînd cu vînt bun, au venit la Constantinopole şi de acolo la Galaţi. Iar ieşind la uscat, au tras la schitul ce se numeşte Vărzăreşti, care este aproape de Focşani. Şi cuviosul a lăsat acolo soborul părinţilor şi a mers la Bucureşti singur cu doi părinţi, către Preasfinţitul Mitropolit ce era atunci chir Grigorie, îndemnat fiind de unii din părinţii ce erau din partea locului aceluia. Dar, nedobîndindu-şi cererea după cum poftea şi după cum se cuvenea unui sobor ca acesta, s-a întors înapoi şi a venit la Iaşi către Preasfinţitul Mitropolit Chir Gavriil, căruia îi era ştiut din auz încă de cînd fusese prea-sfinţia sa mitropolit la Tesalonic. Acesta l-a primit cu bucurie şi – cu bună-voinţa preasfinţiei sale, şi cu sfatul de obşte al dumnealor bine-credincioşilor boieri şi cu împăcarea şi întărirea bine-credinciosului Domn ce era atunci Grigorie Calimah, nepotul prea-sfinţiei sale – îndată i-a dat sfînta mănăstire a Pogorîrii Sfîntului Duh ce se numeşte Dragomirna, întărind şi cu prea-sfinţite scrisori către iubitorul de Dumnezeu episcop al Rădăuţiului ca să-l aşeze într-însa cu cinstea cea cuviincioasă. Şi aşa – ridicîndu-i pe părinţi de la schitul Vărzăreşti, care erau cu toţii ca la şaizeci şi patru – au intrat în sfînta mănăstire şi s-au aşezat într-însa la anul 1763, în luna lui septembrie.

Deci, după ce s-au aşezat acum în sfînta mănăstire, îndată a rînduit întîi ca în biserică să se urmeze pravila după tipicul sfintei biserici întru toate, precum fusese şi mai-nainte. A doua, ca în mănăstire să se păzească nesmintite toate aşezămintele cele cunviincioase vieţii de obşte şi hotărîte de Sfinţii Părinţi. Şi, a treia, ca părinţii cei rînduiţi la slujbele cele de afară ale mănăstirii să le facă cu mare luare aminte şi cu frica lui Dumnezeu, rînduind toate trebile cu păzirea poruncilor Lui. Apoi, fiindcă nu putea să le cuprindă singur pe toate, i-a ales pe cei ce i-a ştiut vrednici spre treapta preoţiei şi iscusiţi spre dregătoria duhovniciei şi i-a făcut preoţi şi duhovnici prin mărturia sfinţiei sale, ca să-i aibă ajutători şi priveghetori întru cele aşezate. Iar sfinţia sa se îndeletnicea de-aci mai mult în cuvîntul lui Dumnezeu, pe care în toate serile îl vestea părinţilor şi slavoneşte şi moldoveneşte, fiind toţi întru o casă. Iar dacă se întîmpla cîndva că sfinţia sa nu putea, atunci rînduia pe altul din părinţi care era mai iscusit să împlinească slujba aceasta.

Aşa – aşezîndu-le cuviosul pe toate după voia lui Dumnezeu şi hotărîrile sfinţilor, între care cel dintîi este Sfîntul Vasilie – era a vedea cineva o viaţă sfîntă cu adevărat, o petrecere după Dumnezeu, o povăţuire ducătoare către mîntuire fără poticnire. A cărei veste străbătînd în toate părţile, în puţină vreme au venit mulţi care doreau de viaţa aceasta – nu numai Moldoveni, ci din toate neamurile megieşe cele drept-credincioase: adică Români, Bulgari, Greci, Maloruşi [Ucraineni], Muscali [Ruşi] – încît numărul părinţilor s-a înmulţit întru această mănăstire pînă la 308, pe care cuviosul îi ţinea legaţi întru o dragoste. Căci – precum dumnezeiescul apostol zice pentru cei credincioşi: „Nu este Iudeu, nici Elin; nu este rob, nici slobod; nu este parte bărbătească sau muierească, fiindcă voi toţi unul sînteţi întru Hristos Iisus”^[9] – aşa nici la cuviosul nu era Moldovean şi Malorus, nu era Român şi Muscal, nu era Grec şi Bulgar; ci toţi erau una, fii ai sfinţiei sale, fiind fii ai ascultării. Încă veneau mulţi şi de pe la alte mănăstiri din cele de aproape şi de departe, unii ca să se dea cu totul ascultării, făcîndu-se mădulare ale obştii, iar alţii numai spre folosul cel din privire. Între care, unul a fost şi părintele Alexie, ieroschimonahul de la Poiana Mărului de care s-a pomenit mai sus. Acesta, petrecînd puţină vreme în obşte, l-a îmbrăcat şi în schima cea mare pe cuviosul, acolo în mănăstire.

Dar, precum toate cele ale vieţii acesteia sînt schimbătoare şi nestatornice, aşa nici această viaţă de obşte nu s-a putut să petreacă nestrămutată întru acea mănăstire pînă în sfîrşit. Căci, după trecerea a doisprezece ani, împărăţia Austiei a luat acea parte de loc din Moldova, prin slobozirea lui Dumnezeu şi cu învoiala Preaînălţatei Porţi Otomane. Şi – neîmpăcîndu-se cuviosul să petreacă sub stăpînirea de altă credinţă abătută din dreapta-credinţă^[10], fiindcă vedea mai-nainte cu ochiul minţii cele ce avea să lucreze [aceasta] mai pe urmă la sfintele mănăstiri: adică luarea şi vînzarea cea de istov a moşiilor, jefuirea şi darea la mezat a sfintelor veşminte, prada şi stricarea sfintelor vase şi, mai apoi de toate, prefacerea sfintelor mănăstiri în biserici de mir şi pustiirea lor desăvîrşită^[11], urmări pe care nu le văzuse Moldova sub stăpînirea cea de atîţia ani a Împărăţiei Otomane^[12] – neîmpăcîndu-se zic să petreacă sub altă stăpînire străină, pentru aceste pricini pe care le-a văzut mai-nainte cu ochiul minţii, cuviosul l-a rugat pe bine-credinciosul domn Grigorie Ghica Voievod, şi pe Preasfinţitul Mitropolit Gavriil şi pe prea-luminatul Divan ca să i se dea altă sfîntă mănăstire sub bine-credincioasa stăpînire a Moldovei. Şi măria sa, cu sfatul de obşte al tuturor, i-a rînduit sfînta mănăstire a Secului, întru care se prăznuieşte tăierea cinstitului cap al Sfîntului Slăvitului Prooroc şi Înaintemergătorului Ioan.

Şi deci – ridicîndu-se cu chin din sfînta mănăstire Dragomirna cu tot soborul, afară de oarecari părinţi pe care i-a lăsat acolo şi i-a tras pe urmă – a venit în sfînta mănăstire Secu, la anul 1775, octombrie 14. Şi a aşezat iarăşi aceeaşi viaţă şi aceeaşi rînduială, schimbînd adică numai locul, dar nu şi aşezămintele pe care le aşezase în sfînta mănăstire Dragomirna şi mai-nainte în Sfîntul Munte. Aşa şi aici, bine aşezîndu-le şi întocmindu-le pe toate, cuviosul petrecea iarăşi întru linişte împreună cu fraţii şi cu părinţii soborului, însă întru mare strîmtorare de chilii şi de cele de nevoie, pînă cînd pronia lui Dumnezeu cea cu nespuse judecăţi a iconomisit darea sfintei mănăstiri Neamţul spre vieţuirea părinţilor într-însa. Care a fost întru acest chip: întrucît soborul avea mare strîmtorare de chilii, pentru aceasta cuviosul l-a rugat pe prea-înălţatul domn ce era atunci Constantin Moruzi Voievod ca, milostivindu-se, să ajute soborul cu facerea unor chilii, de care avea mare trebuinţă. Şi înălţimea-sa, arătînd cererea către dumnealor boierii cei mari, cerea sfatul lor, pentru că voia să facă lucru cu întemeiere. Iar ei au răspuns că această cerere nu este mare lucru a se împlini, însă acel loc nu este de un sobor ca acesta, fiind strîmt şi nelesnicios pentru cele de cărat de afară pentru nevoia vieţii. Încît mai bine să bine-voiască să se dea soborului spre petrecere de-a pururea sfînta mănăstire a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos ce se numeşte Neamţu, întru care este şi sfînta icoană cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi măria sa, primind sfatul boierilor şi aflîndu-l voitor de aceasta şi pe Preasfinţitul Mitropolit, a hotărît cu sfat de obşte ca să se dea spre petrecere această sfîntă mănăstire soborului părinţilor, scriind înălţimea sa către cuviosul ca, luînd o parte îndestulată din sobor, să se mute în sfînta mănăstire Neamţul şi adăugînd cu însăşi mîna înălţimii sale încă şi acestea: „Şi această mănăstire s-a dat soborului vostru nu numai pentru întemeierea lui, ci şi ca rînduiala acestuia să fie şi la celelalte mănăstiri, spre rîvna unei vieţi ca aceea.”

Deci, primind o asemenea poruncă fără de nici o gîndire sau mişcare cît de cît despre sfinţia sa, cuviosul mai întîi s-a rugat o dată şi de două ori amînduror stăpînirilor – şi celei bisericeşti, şi celei politiceşti – ca să fie iertat de mergerea acolo. Dar, nefiind ascultat, a socotit că aceasta este osebită purtare de grijă a lui Dumnezeu spre mai buna întemeiere a soborului. Ca, prin darea acestei sfinte mănăstiri avînd chivernisire mai lesnicioasă întru cele de nevoie spre viaţă, aceasta să fie (cu ajutorul lui Dumnezeu) chip [model] şi celorlalte sfinte lăcaşuri spre păzirea cea cu de-adinsul a aşezămintelor vieţii monahale care s-au dat de Părinţii cei purtători de Dumnezeu; [şi aceasta] nu numai în vremea vieţii sfinţiei sale, ci şi după moarte. Şi încă a socotit că tot sufletul trebuie să se supună puterilor celor stăpînitoare, după Dumnezeiasca Scriptură, de vreme ce nu este stăpînire decît numai de la Dumnezeu^[13], şi drept aceea cel ce se împotriveşte stăpînirii se împotriveşte poruncii dumnezeieşti. Pentru acestea, s-a supus cu osîrdie poruncii prea-luminatului domn şi prea-sfinţitului mitropolit ca poruncii lui Dumnezeu, măcar că şi în toate zilele vieţii sfinţiei sale s-a supus tuturor stăpînirilor rînduite de Dumnezeu, după Dumnezeiasca Scriptură. Şi după patru zile, la înainte-prăznuirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – rînduindu-i împreună cu părinţii duhovnici pe fraţi la toate ascultările întru amîndouă mănăstirile, şi trăgînd clopotul cel mare şi adunîndu-se toţi fraţii în biserică – le-a arătat tuturor cu de-amăruntul pentru hotărîrea întregului sfat de a se da soborului mănăstirea Neamţului şi că aceasta nu s-a făcut cu voia sfinţiei sale, ci cu oarecare neştiute judecăţi ale lui Dumnezeu, poate spre întemeierea vieţii celei de obşte. Apoi, a aşezat în locul sfinţiei sale pe unul din duhovnici, ca să rămînă cu părinţii. Şi – învăţîndu-l cum să-i ocîrmuiască pe părinţi la calea mîntuirii şi să caute buna rînduială cea din lăutru şi cea din afară a sfîntului lăcaş, şi pe părinţii cei hotărîţi să rămînă acolo să se supună celui hotărît de sfinţia sa după înţelepţirea şi învăţătura Dumnezeieştii Scripturi şi a Părinţilor noştri purtători de Dumnezeu, petrecînd fiecare cu frica lui Dumnezeu întru slujbele cele rînduite lor – a ieşit din biserică şi din mănăstire şi a mers la sfîntul lăcaş al Neamţului la anul 1779, în 14 august. Şi, făcîndu-se în noaptea aceea priveghere de toată noaptea, a doua zi după Dumnezeiasca Liturghie, care s-a săvîrşit cu sobor [de preoţi], a făcut cu sobor rugăciune de mulţumire pentru o milă ca aceasta a lui Dumnezeu, adică pentru darea acestui sfînt lăcaş al Neamţului spre petrecerea de-a pururea într-însul, rugăciune de mulţumire care se săvîrşteşte şi în toţi anii pînă acum la praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, după Dumnezeiasca Liturghie.

Şi, prin acest fel de iconomie dumnezeiască, cuviosul a venit cu o parte de sobor din sfînta mănăstire Secul în sfînta mănăstire Neamţul, dar nu a încetat în toată viaţa sa a merge şi a-i cerceta pe fraţii şi părinţii din sfînta mănăstire Secul în fiecare an. Mergere pe care cuviosul o făcea întru acest chip: în ziua cea de pe urmă cînd se săvîrşea prăznuirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trăgînd părinţii clopotul cel mare după Dumnezeiasca Liturghie, se aduna tot soborul în sfînta biserică. Şi, intrînd şi cuviosul în biserică, părinţii cîntau „Cuvine-se să te fericim…” Şi – după cîntarea troparului şi a condacului praznicului sau al hramului şi după ectenie şi otpust – şezînd pentru neputinţă, cuviosul făcea cuvînt la tot soborul în amîndouă limbile, slavoneşte şi moldoveneşte, ca să se silească spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu cea mîntuitoare de suflet şi să se sîrguiască cu tot de-adinsul a păzi pacea lui Hristos între ei, şi toată buna rînduială, şi cucernicia călugărească şi altele ca acestea. Apoi, săvîrşind cuvîntul, se închina de trei ori după obicei şi ieşea din biserică şi din mănăstire, petrecîndu-l părinţii. Şi, după ce le dădea blagoslovenie, cuviosul se ducea la sfînta mănăstire a Secului. La care apropiindu-se, aşijderea trăgeau clopotul, ca să se adune părinţii spre întîmpinarea cuviosului. Şi, după ce mergea în biserică şi se închina după obicei, mergea la chilia sa şi petrecea în mănăstire pînă la praznicul hramului. Iar după săvîrşirea praznicului şi după pomenirea ctitorilor, mai-nainte cu două zile de întoarcerea de acolo, se făcea după Pavecerniţă adunarea părinţilor în trapeză: întru o zi a celor de limba slavonă, iar întru alta a celor de cea moldovenească. Şi se făcea învăţătură către dînşii întru o zi pe limba slavonă, iar întru alta pe cea românească, povăţuindu-i pe ei să păzească poruncile lui Dumnezeu cu toată osîrdia şi cu tot sufletul, şi poruncile către monahi ale Părinţilor noştri purtători de Dumnezeu şi toate celelalte de nevoie spre mîntuirea sufletească. Iar în ziua întîia a lui septembrie iarăşi trăgeau clopotul după Dumnezeiasca Liturghie şi, adunîndu-se părinţii în biserică, intra şi cuviosul. Şi – după ce se închina sfintelor şi cinstitelor icoane cu cîntarea „Cuvine-se cu adevărat să te fericim…” şi a troparului, şi a condacului hramului – ieşea din biserică şi din mănăstire, petrecîndu-l părinţii, şi venea la sfînta mănăstire Neamţul. Şi, după ce intra iarăşi în biserică spre închinăciune, ieşea şi mergea la chilia sa, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de s-a întors iarăşi în sfîntul lăcaş şi în chilia sa.

Întru acest chip a fost darea sfintei mănăstiri Neamţul şi mutarea cuviosului cu o parte de sobor din mănăstirea Secului într-însa. Deci, după ce venea de la Secul, cuviosul se apuca iarăşi de rînduiala ce avea. Căci – fiindcă nu putea să umble pe afară, pentru bătrîneţe şi slăbiciune – petrecea de-a pururea în chilie ca întru un mormînt. Şi, de dimineaţă pînă la prînz, zăbovea cu părinţii, dînd răspunsul cel cuviincios fiecăruia pentru fiecare treabă şi întrebare. Iar după plînz, închizînd uşa, nu mai deschidea nimănui pînă iarăşi dimineaţa, decît numai vreunuia dintre duhovnici pentru vreo pricină de netrecută nevoie. Şi întru această vreme se îndeletnicea, pe lîngă altele, întru citirea dumnezeieştilor scripturi şi întru tălmăcirea sfintelor cărţi ale Părinţilor purtători de Dumnezeu din limba elinească întru cea slavonă, întru care a şi tălmăcit multe cărţi. Şi atît iubea cuviosul acest lucru, adică a se tălmăci şi a se înmulţi cuvîntul lui Dumnezeu în amîndouă limbile soborului, încît, după ce a venit în sfînta mănăstire Neamţul, a ales doi părinţi din sobor, unul Slav şi altul Moldovean, şi i-a trimis cu ajutorul mănăstirii la o şcoală din Bucureşti, spre învăţătura limbii elineşti, pentru tălmăcirea dumnezeieştilor cărţi. Părinţi către care a scris şi o trimitere pentru nemîncarea de carne a călugărilor. Şi [însuşi] cuviosul tălmăcea [din elineşte] nu numai în limba slavonă, ci şi în cea moldovenească, măcar că puţine, precum cartea Sfîntului Nil de la Sorska.^[14] Iar pricina că a tălmăcit puţine întru această limbă a fost că, în soborul părinţilor, numai sfinţia sa era tălmăcitor în limba slavonă, împreună cu un oarecare ieromonah Dorotei ce a fost mai pe urmă şi arhimandrit întru aceeaşi sfîntă mănăstire, care a tălmăcit cartea Sfîntului Varsanufie [cel Mare] din limba elinească în cea slavonă. Iar în limba moldovenească erau mai mulţi tălmăcitori. Căci dintru acest sobor a fost prea-cuviosul arhimandrit Macarie, care a tălmăcit cartea Sfîntului Macarie [cel Mare] (ce s-a tipărit în Bucureşti), şi cartea Sfîntului Isaac [Sirul] (ce este încă netipărită) şi altele. Dintru acesta a fost, deşi nu călugărit dintru început, cuviosul monah Ilarion, care a tălmăcit cărţile Sfîntului Calist, şi Hexaimeronul Sfîntului Vasilie şi altele netipărite pînă acum. Dintru acesta a fost cuviosul monah şi al meu cinstit stareţ şi părinte duhovnicesc Gherontie, care a tălmăcit pravilioara cea mică, şi Chiriacodromion-ul cu cuvinte la Evanghelii peste toate duminicile anului (care s-a tipărit în Bucureşti), şi tîlcuirea la Evanghelii a Sfîntului Teofilact [al Bulgariei], şi Teologhicon-ul Sfîntului Ioan Damaschin (care s-a tipărit în Iaşi), şi Kekragrarion-ul Sfîntului Augustin (care s-a tipărit aici în mănăstire) şi altele. Dintru acesta a fost cuviosul ierodiacon Ştefan, care a tălmăcit Vieţile Sfinţilor de peste an din limba slavonă (care s-au şi tipărit aici în mănăstire). Dintru acesta a fost cuviosul schimonah Isaac, care a tălmăcit din elineşte cartea Sfîntului Ioan al Scării şi Octoihul cel cu canoanele prea-curatei Maicii Domnului la Pavecerniţă (care s-au tipărit aici în mănăstire) şi din slavonă Tipicul (ce s-a tipărit în Iaşi) şi altele pînă acum netipărite. Întru acest sobor sînt şi acum din cei care tălmăcesc şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor mai tălmăci. Şi pentru aceasta zic că nu a tălmăcit însuşi cuviosul prea multe în moldoveneşte (ca să ne întoarcem iarăşi la pricina ce ne zace înainte), pentru că erau aceştia care tălmăceau. Destul însă e că cele tălmăcite s-au tălmăcit prin sîrguinţa, şi îndemnarea şi înlesnirea sfinţiei sale. Prin care s-a făcut un folos cu adevărat atît de mare – şi nu numai soborului părinţilor, ci şi tot neamului nostru – cît nu s-a mai făcut aşa în neamul acesta, precum poate socoti oricine.

Dintru această multă citire şi îndeletnicire de-a pururea întru Dumnezeiasca Scriptură şi întru cărţile Sfinţilor Părinţi ce s-a arătat, cuviosul se făcuse plin şi de bogoslovie [cuvîntare de Dumnezeu, teologie] şi de toată ştiinţa duhovnicească. Şi, dintru aceasta, puternic ca nimeni altul din vremea aceea şi gata spre răspuns cu dreaptă socoteală pentru fiecare pricină ce s-ar fi întîmplat. Pentru aceea, cînd s-a ridicat un ieromonah la schitul Poiana Voronei de hulea rugăciunea minţii, a alcătuit un cuvînt adunînd de la Sfinţii Părinţi toate mărturiile pentru aceasta; cu care, astupîndu-i aceluia gura, cu totul l-a ruşinat. Din cuvîntul acesta (precum şi din celelalte trimiteri) îl poate cunoaşte cineva pe cuviosul ca din roade pe pom, după cuvîntul Domnului, căci cele în scris sînt semne ale celor din grai şi cele din grai ale celor din suflet.

Deci, trecînd vreo cîţiva ani după mutarea cuviosului în sfînta mănăstire Neamţul, s-a ridicat război între împărăţia rusească şi împărăţia otomană. Şi – fiind trimis aici cu oştile un arhiepiscop, anume Ambrozie, să ţină locul mitropolitului Moldovei ce murise atunci – acela a venit şi la sfînta mănăstire, ca să vadă pe cuviosul şi adunarea părinţilor. Şi, din porunca mai-marelui oştilor ruseşti, l-a hirotesit pe Cuviosul arhimandrit, măcar că zicea atunci cuviosul către părinţi că: Ce să fac? Trebuia să mă supun poruncii, dar pe mine fraţii m-au făcut de mult arhimandrit. Şi de atunci se ţine obiceiul la toţi ce au fost ocîrmuitori ai soborului după sfinţia sa că se cinstesc cu numele acesta de „prea-sfinţiţi mitropoliţi”, nume pe care îl socotesc cuviincios celui mai mare al unui sobor ca acesta.

Petrecînd aşadar şi aici, în sfînta mănăstire Neamţul, ca la 17 de ani cu întocmirea la buna rînduială a tuturor aşezămintelor ce privesc spre viaţa monahală şi ajungînd acum la adînci bătrîneţe (pentru că trecuse peste 72 de ani), era de-aici să împlinească şi cuviosul datoria la care este supus omul pentru călcarea de poruncă [a strămoşului]. Adică să guste moartea şi aşa, prin moarte, să treacă la Hristos, Cel ce pune nevoinţă, ca să se odihnească de nevoinţele cele multe în cămara cerească a slavei dumnezeieşti şi să primească cununa dreptăţii din mîna Domnului în ziua aceea împreună cu toţi sfinţii, în urma cărora a călcat şi a căror viaţă a urmat. Şi deci, bolind puţine zile, a trecut din viaţă la viaţă în anul 1794, pe 15 noiembrie. Iar mai bine să zic, din moarte la viaţă, după cuvîntul Domnului pentru Care în toate zilele murea, după dumnezeiescul apostol.^[15] Şi s-a îngropat cu mare plîngere în lăuntrul bisericii celei soborniceşti, de-a dreapta, aproape de uşa din mijloc. Şi a rămas după sfinţia sa numărul părinţilor în sobor puţin nu îndoit decît fusese în sfînta mănăstire Dragomirna.

Iar înştiinţîndu-se de moartea cuviosului, Prea-Sfinţitul Mitropolit Iacov l-a trimis fără zăbavă pe Prea-Sfinţitul Mitropolit Veniamin, care era atunci epscop al Huşilor. Şi, venind şi făcîndu-i cuviosului pomenirea cea de trei zile, Prea-Sfinţia Sa [Veniamin] l-a aşezat stareţ pe părintele Sofronie, cu alegerea şi împăcarea a tot soborul. Căci cuviosul nu a lăsat pe nimeni [în locul său] prin viu grai. Fiindcă – fiind întrebat [pentru aceasta] mai-nainte de două feţe [persoane] din sobor, în deosebite vremi – către una a zis cuvîntul lui Avraam către fiul său: „Dumnezeu Îşi va vedea Lui-Şi oaie spre junghiere”, iar către cealaltă că, fiind obişnuiţi fraţii a avea supunere şi ascultare către părinţii duhovnici, apoi dintru aceştia îşi vor pune singuri pe unul spre care vor avea mai multă aplecare. Şi, precum lucrurile au arătat, după cuvîntul acesta al cuviosului s-a urmat asemenea şi atunci, după moartea sfinţiei sale, şi mai pe urmă, după a altora, prin pronia lui Dumnezeu. Căci, după părintele Sofronie, a fost aşezat stareţ părintele duhovnic Dorotei; apoi, părintele duhovnic Dositei; pe urmă, părintele duhovnic Ioan; şi acum, părintele duhovnic Silvestru. Dintru a cărui cinstită şi mie netrecută poruncă duhovnicească am şi scris povestirea faptelor şi isprăvilor acestora. Din care, de unele m-am adeverit de la cei ce au fost petrecători împreună cu cuviosul dintru început, iar altele le-am auzit povestindu-se de la părintele meu duhovnicesc, iar al altora am fost văzător şi eu însumi, cînd am petrecut în sfîntul sobor împreună cu părintele meu sub ascultarea cuviosului.

Ci, o sfinte şi prea-dulce părinte al nostru! Precum în viaţă, cînd petreceai împreună cu dînsul, te rugai de-a pururea către Domnul pentru întărirea acestui sobor adunat de Dumnezeu întru numele Lui, aşa şi acum, după ce oglinzile s-au stricat şi fără de mijlocire stai înaintea lui Dumnezeu^[16], nu înceta a-l păzi, cu rugăciunile tale către Domnul, mai presus de toate smintelile vrăjmaşului, spre mîntuirea fraţilor noştri şi slava Celui unuia Dumnezeului tuturor! Căci numai a Lui este a ne milui şi a ne mîntui şi Lui unuia I se cuvine slava în veci! Amin!

(text editat de către Florin Stuparu şi monahul Filotheu Bălan, publicat în Cartea Ascultării, ed. Sophia, 2011)

[1] E vorba de pustia Sketică (n. m.)

[2] „Şi a zis Dumnezeu [Cel în trei Persoane]: Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare! Şi să stăpînească peste peştii mării şi păsările cerului şi peste toate tîrîtoarele care se tîrăsc pe pămînt” (Facerea 1:26). „Deci, prin cuvîntul «chip», trebuie înţeles «stăpînire» şi nimic altceva, căci Dumnezeu l-a zidit pe om ca să fie stăpîn peste toate cele de pe pămînt […]. Aşadar […] cuvîntul «chip» are înţeles de «stăpînire», iar nu de «formă». […] Cuvîntul «chip» nu însemnează asemănarea omului cu Dumnezeu după fiinţă, ci asemănarea cu El în ce priveşte stăpînirea. Iar cuvînlul «asemănare» însemnează ca noi să ajungem, atît cît ne stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu, să ne asemănăm adică lui Dumnezeu în ce priveşte bunătatea, blîndeţea, fapta bună, precum zice şi Hristos: «Fiţi asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri!» (Matei 5:48)” (Sfîntul Ioan Gură de Aur). (n. m.)

[3] Efeseni 4:13 (n. m.)

[4] Rău credincioşii Polonezi, Nemţi şi Litvani au încercat veacuri la rînd să-i silească la reaua lor credinţă pe Ruşii cei bine-credincioşi (care se împart în trei ramuri: Ruşi, Maloruşi şi Beloruşi). Pentru aceasta, au ridicat asupra lor războaie cumplite. (n. m.)

[5] Cuviosul care a fost canonizat acum cîţiva ani. (n. m.)

[6] La Academia teologică din Kiev, întemeiată de Petru Movilă, se preda în limba latină, înrîurirea papistă fiind foarte puternică. Aceasta nu i-a plăcut Cuviosului Paisie de la bun început, măcar că era doar un copil, precum el însuşi mărturiseşte în Autobiografia unui stareţ. (n. m.)

[7] Matei 5:14 (n. m.)

[8] Matei 6:33 (n. m.)

[9] Locul acesta (de la Galateni 3:28) trebuie neapărat tîlcuit, fiind de mare însemnătate, şi se înţelege aşa:

„Toţi Creştinii – zice – ce s-au botezat au le­pădat însuşirile cele fireşti sau cele adăugate pe care le aveau: adică de Iudeu sau de Elin, de rob sau de slobod, de parte băr­bătească sau femeiască. Şi toţi au luat o formă, un chip şi o cunoştinţă – nu de Înger sau de Arhanghel, ci chiar a lui Hristos, stăpînul Îngerilor – fiindcă toţi Îl arată pe Hristos în­chipuit întru sine. De aceea noi, Creştinii cei botezaţi, una sîntem în Hristos Iisus, fiindcă avem închipuirea lui Hristos pecetluită în sufletele noastre şi pentru că toţi Crştinii sîntem un trup şi un cap avem pe Hristos” (Sfinţitul Teofilact). (n. m.)

[10] Adică sub stăpînirea rău-credincioşilor Austrieci. (n. m.)

[11] Precum făcuseră papistaşii şi în Rusia, în vremea Ecaterinei şi a lui Petru, care tocmai pentru asta au şi fost numiţi „mari”. (n. m.)

[12] Prin înţelegerile făcute cu Mircea cel Mare şi cu Alexandru cel Bun, Turcii făgăduiseră să nu cumpere moşii în Ţările Române, să nu zidească moschei şi să nu lucreze nicicum împotriva dreptei-credinţe a Românilor. Şi, siliţi doar de aceste tocmeli vechi, şi-au ţinut cuvîntul pînă în sfîrşit. Ba mai mult: atunci cînd Cuza s-a pus să nimicească desăvîrşit monahismul şi Biserica Românească, precum avea poruncă de la stăpînii săi de la Paris, Turcii i-au stat împotrivă pe cît au putut (vezi corespondenţa dintre Cuza şi Costache Negri, ambasadorul Principatelor la Constantinopol). (n. m.)

[13] Romani 13:1 (n. m.)

[14] Sfîntul Nil Sorsky a fost el însuşi întemeietor de obşte. (n. m.)

[15] 1 Corinteni 15:31 (n. m.)

[16] Precum zice Pavel: „Acum, vedem prin oglindă şi întru ghicitură” (1 Corinteni 13:12). (n. m.)