Există trei tipuri de tipic despre care putem vorbi:

1. Un tipic general al slujbelor în Biserică (caracterizat prin faptul că la vecernie se cîntă Psalmii 140 şi 141, că utrenia are trei părţi – cathisme, canoane, laude –, că liturghia se împarte în liturghia cuvîntului – împărtăşirea din Cuvîntul / Logosul auzit în Apostol şi Evanghelie, introdus de trisaghion – şi liturghia euharistică – împărtăşirea din Cuvîntul / Logosul Trup şi Sînge, introdus de heruvic şi înveşmîntat de cîntările anaforalei, de axion şi de chinonic –, etc). Schimbările în acest tipic nu pot interveni vreodată, fiindcă slujbele îşi pierd din raţiunea lor liturgică, teologică şi mistică. Chiar dacă acest tipic general nu a fost întotdeauna în istorie acelaşi, sedimentarea sa (petrecută în decursul anilor 650-850 d.Hr.) a avut deja loc şi prin consensul general este considerat ca parte din Tradiţia inalienabilă a Bisericii. Acest tipic general nu se poate schimba şi este comun tuturor Bisericilor locale. Sugestiile bizare ale unor ageamii părut liturgişti precum Alexander Schmemann şi alţii de un cuget cu el care au propus modificări ale tipicului general arată că aceştia sufereau de protestantism şi că nu şi-au înţeles locul şi rolul în istorie.

2. Un tipic local al slujbelor (caracterizat prin aceea că fiecare spaţiu geografic are tipicul său propriu, sedimentat în timp, de obşte pentru toţi cei ce slujesc în acel spaţiu – pentru români, fundamental este Tipicul Mare, tradus de Schimonahul Isaac Dascălul din Mănăstirea Neamţ şi tipărit la anul 1816 la Iaşi; acesta a fost tipicul respectat de toate episcopiile, mănăstirile şi parohiile, din secolul al XII-lea pînă în epoca modernă – desigur, cu unele adaptări minore de-a lungul veacurilor). Schimbări în acest tipic local pot avea loc, dar pentru pacea tuturor din acea Biserică locală este bine ca ele să aibă o raţiune concretă, funcţională, şi să fie acceptate soborniceşte, de obşte.

3. Un tipic particular, care ţine de anumite detalii sedimentate într-o biserică (fie ea episcopală, monahală sau parohială); se ştie că în Athos nu sînt două mănăstiri cu un tipic identic al slujbelor, de exemplu. Schimbări în tipicul particular pot avea loc la cîteva generaţii sau chiar cîţiva ani şi ele pot fi determinate de necesităţi concrete ale spaţiului liturgic respectiv.

Dacă avem limpede în minte aceste trei împărţiri, atunci putem să ne înţelegem între noi în orice discuţie am aborda.

De asemenea, este bine să diferenţiem între Tipicul liturgic şi tipicele monahale, care cuprind dorinţele testamentare ale întemeietorilor anumitor mănăstiri (precum Tipicul Sf. Pahomie cel Mare, Tipicul Sf. Antonie cel Mare, Tipicul Sf. Sava cel Sfinţit, Tipicul Sf. Theodor Studitul, Tipicul Mănăstirii Everghetinos, etc). Aceste rînduieli monahale au fost numite cu un cuvînt mai aproape de adevăr – Asceticon. Ele au fost scrise atît pentru viaţa monahală de tip lavră (o comunitate avînd o biserică centrală, fiecare nevoitor chivernisindu-şi viaţa în ascultare de un bătrîn), cît şi pentru viaţa monahală de tip chinovie (o comunitate avînd o biserică centrală într-un spaţiu delimitat de ziduri, slujbe comune, administraţie comună, masă comună, fiecare nevoitor fiind în deplină ascultare de egumen, iar acesta în ascultare de rînduiala chinovială acceptată, existentă într-un Asceticon). În spaţiul românesc, expresia „de obşte” privitoare la viaţa monahală traduce conceptul de chinovie sau chinovial.

În privinţa Mănăstirii Sfîntului Sava cel Sfinţit, care a fost iniţial o lavră, transformată mai apoi în chinovie, a apărut la scurtă vreme după săvîrşirea ctitorului ei în anul 532 o confuzie, cea legată de prezenţa în Tipiconul mănăstirii atît a Tipicului liturgic, cît şi a Asceticonului. Astfel de îmbinări se pot regăsi, de altfel, la mulţi sfinţi care au trăit în veacurile IX-XV (cum ar fi Cuvioşii Athansie cel Mare, Pavel Everghetinos sau Nicon din Muntele Negru, ca să dăm doar cîteva exemple), de multe ori purtînd titlul de „Tipic al Mănăstirii X”.

La fel s-a întîmplat şi în cazul sintagmei „Tipicul Sfîntului Sava”. Confuzia privitoare la acesta a fost lămurită abia în ultimii ani [1]. Un Asceticon al Sfîntului Sava a fost aşternut în scris de către ucenicii acestuia după săvîrşirea sa din anul 532, iar acestuia i-au fost adăugate precizări liturgice care au fost păstrate în Mănăstirea Sfîntului Sava de-a lungul veacurilor.

Ceea ce ne interesează aici nu este, însă, influenţa covîrşitoare pe care o singură mănăstire ar fi putut să o aibă asupra cultului întregii Biserici Ortodoxe (lucru care nu s-a întîmplat vreodată), ci istoria şi provenienţa tipicului liturgic al Bisericii, căci acesta este subiectul care ne stă înainte, de fapt.

În primul mileniu cele mai cunoscute sînt Tipicul Constantinopolitan şi Tipicul Aghiopolit / Palestinian. Ambele au istorii vechi; din cauza puţinelor informaţii precise, liturgiştii contemporani fac eforturi să spună ceva cît mai detaliat despre ele, punînd în contextul potrivit sursele istorice, aghiografice, dogmatice, canonice şi nu în ultimul rînd cele liturgice.

A existat un Tipic de slujbe al Sfinţilor Apostoli, şi aceasta se poate dovedi prin elementele comune tuturor Bisericilor locale din primul mileniu, comune inclusiv comunităţilor care s-au rupt de-a lungul veacurilor de Biserica Sobornicească. Acest Tipic Apostolic este cuprins în tipicul general de slujbe, despre care am vorbit la început. Împărţirea în vecernie, utrenie şi liturghie le aparţine Sfinţilor Apostoli. De asemenea, tot de la Sfinţii Apostoli avem şi celelalte elemente ale celor trei slujbe amintite la început, inclusiv cele 9 Ode (regăsite azi sub numele de Cîntările lui Moise şi tipărite împreună cu Psaltirea). Acest Tipic Apostolic a fost urmat în toate locurile unde s-a răspîndit Creştinismul şi el reprezintă „nucleul dur” al liturgicii ortodoxe.

De la Tipicul Apostolic s-a trecut în veacul al IV-lea (o dată cu dobîndirea libertăţii de exprimare a credinţei Creştine) la apariţia elementelor de tipic local. Cu toate că Ierusalimul în veacul al IV-lea nu a avut o deosebită importanţă militară, civilă, administrativă şi canonică, faptul că aici au avut loc Patimile, Învierea şi Înălţarea Domnului, precum şi Sfînta Cincizecime, precum şi legătura intrinsecă a Sfintei Cetăţi (ἡ Ἁγία Πόλις – de unde şi termenul „aghiopolit”) cu toţi Sfinţii Noului Testament şi cu mare parte din cei ai Vechiului Testament, care a amplificat de sute de ori fenomenul pelerinajului la Locurile Sfinte al creştinilor din toate laturile lumii (fenomen existent şi anterior anilor 300 d.Hr.) a transformat Ierusalimul într-unul din principalele izvoare ale transformărilor liturgice din primul mileniu.

De asemenea, Biserica Romei, urmată la scurtă vreme de Biserica de Constantinopol, dar şi Bisericile Antiohiei şi Alexandriei au avut un rol covîrşitor în modelarea Tipicelor Bisericilor locale prin importuri şi influenţe. După anul 400, poate cele mai importante surse de răspîndire a noilor elemente liturgice în cadrul Bisericilor locale au fost Constantinopolul şi Ierusalimul. Biserica de Constantinopol se poate lăuda cu introducerea troparului în veacul al V-lea, urmată de cea a condacului (cîteva decenii după tropar, importat din Antiohia pentru marile privegheri cîntate asmatic), a heruvicului, a chinonicului, a Crezului, antifoanelor, etc. Biserica de Ierusalim se poate lăuda cu introducerea stihirilor şi a imnografiei de tip canon, precum şi a Ceasurilor (de unde provine şi termenul arhi-cunoscut de Ceaslov).

Toate cele cinci Biserici locale ale Antichităţii Tîrzii şi-au dezvoltat astfel, fiecare, un tipic propriu pînă la începutul veacului al VII-lea. Începînd cu anul 602, ca urmare a invaziilor persane şi arabe şi a dezastrului militar şi politic din Orient, are loc un exod al creştinilor din Bisericile Antiohiei, Alexandriei şi Ierusalimului spre Constantinopol, Balcani şi spre peninsula italică, aceştia ducînd în locurile unde au fost primiţi elemente ale tipicului lor local. Existaseră influenţe importate în Bisericile locale (în special dinspre Ierusalim şi Antiohia) şi înainte de anul 602, însă niciodată la o scară atît de mare. Poate singura excepţie, şi înainte, şi după anul 602, a reprezentat-o Biserica Romei, unde limba latină a fost un obstacol în improprierea influenţelor venite din lumea ellinofonă a Răsăritului, reformele liturgice adoptate nefiind atît de ample ca în restul Bisericilor locale.

Revenind la cele afirmate anterior, că după anul 400 principalele tipice liturgice ale Răsăritului au fost Tipicul Constantinopolitan şi Tipicul Aghiopolit / Palestinian, dezvoltate fiecare în direcţii diferite, este important să înţelegem că fiecare dintre aceste două Tipice avea propriile rînduieli la vecernie, utrenie şi liturghie (spre exemplu, în Constantinopol liturghia standard era cea a Sf. Vasilie cel Mare, iar la Ierusalim cea standard era a Sf. Iacov).

Începînd cu anul 602, aceste două Tipice încep să se întrepătrundă reciproc. În principal, Tipicul Aghiopolit începe să permeeze spaţiul capitalei Imperiului Roman (Constantinopolul), datorită imnografiei excepţionale care a început să fie elaborată acolo mai ales după anul 634 (an în care Sf. Sofronie, un mare imnograf palestinian, ajunge patriarh şi aduce de la Roma notaţia neumatică, dimpreună cu propriile sale compoziţii – stihirile la Naşterea Domnului, la Botezul Domnului şi la Sfintele Patimi – şi cu imnografia de tip canon scrisă de monahii palestinieni în exil).

După cîteva decenii (~685-690) avem deja primii imnografi constantinopolitani care încep să compună slujbe după tipicul palestinian: Sfîntul Gherman Patriarhul şi Sfîntul Andrei Criteanul (acesta din urmă fiind un aghiopolit adoptat de capitala imperiului). Cei doi au fost buni prieteni; de la Sf. Andrei, slujitor al Sfintei Sofia şi al altor biserici din capitala imperiului, între anii ~690-720, ne-au rămas mai mult de 100 de canoane la praznice şi la sfinţi, iar de la Sf. Gherman alte cîteva zeci.

Desigur că imnografia palestiniană urmează să se adopte în Bisericile locale împreună cu tipicul palestinian, fiindcă doar astfel putea fi inclusă în cult. Şi, bineînţeles, nu deodată, ci treptat. Totuşi, revoluţia liturgică din Constantinopol a fost atît de puternică, încît spre anii 790-800, majoritatea bisericilor şi mănăstirilor capitalei adoptaseră tipicul palestinian în slujirea zilnică. Sf. Theodor Studitul, egumenul Mănăstirii Studion, compune doar imnografie pe model palestinian înainte şi după anul 800 d.Hr., şi nu este singurul care compune imne după acest model. Sfîntul Iosif Imnograful, unul din cei mai prolifici imnografi din toate vremurile, este un alt constantinopolitan, care la jumătatea veacului al IX-lea compune sub insuflarea dumnezeiască slujbe pentru aproape toţi sfinţii şi pentru toate praznicele de peste an.

Simultan, în aceiaşi ani, Sfinţii Ioan Damaschinul şi Cosma Melodul se dedică şi ei în Ierusalim compoziţiei de imnografie palestiniană, împreună cu alţi imnografi ai Sfintei Învieri, lăsîndu-ne cîteva sute de canoane şi stihiri la diferite sărbători de peste an.

Datorită unor imnografi palestinieni care şi-au legat numele de Mănăstirea Sf. Sava de lîngă Bethleem, unde se ţinea Tipicul Sfîntului Sava (tipic în principal monahal, dar care priveşte şi rînduielile liturgice), Tipicul Palestinian a început de la o vreme să fie denumit … „Tipicul Sfîntului Sava”. Unul din motive ar putea fi căutat la mănăstirile din Olympul Bythiniei, unde se ţinea Tipicul liturgic Aghiopolit / Palestinian şi unde se urmau rînduielile din Asceticonul scris după săvîrşirea Sfîntului Sava, considerat model absolut de viaţă monahală. Dar să revenim la capitala imperiului.

Ştim din sursele vremii [2] că singurul bastion constantinopolitan unde încă se mai ţinea Tipicul de Constantinopol la anul 800 era Sfînta Sofia – Marea Biserică. Chiar şi în bisericile şi paraclisele palatului împărătesc Tipicul urmat era cel Palestinian / Aghiopolit, care, precum am arătat, începuse să fie numit „al Sfîntului Sava”.

Nu numai atît, dar între anii 800-850 centrul compoziţiilor imnografice se mută la Constantinopol, unde mai mulţi monahi studiţi (şi nu numai; chiar şi împăraţi iconoclaşti!) au început să scrie imnografie pentru Tipicul Aghiopolit care se folosea în bisericile şi mănăstirile lor.

Sub o aşa de mare presiune, era firesc ca slujitorii de la Sfînta Sofia să fie obligaţi să aştearnă în scris Tipicul Marii Biserici [3], pentru a nu se uita şi pentru a nu se face confuzii. De altfel, din el aflăm că la praznice la Sfînta Sofia veneau cîntăreţii din trei mănăstiri să asigure cîntările catedralei. Tocmai de aceea, pentru a nu surveni confuzii tipiconale, a fost nevoie ca rînduiala de slujbă a Sfintei Sofia (uneori numită în mod greşit „tipicul de catedrală”) să fie aşternută în scris. Astfel avem Tipicul Marii Biserici de la începutul veacului al IX-lea, păstrat în manuscrisul Patmos 266, cel publicat de Alexie Dimitrievski în anul 1895 (tomul 1) [4].

Sub influenţa dezvoltării imnografiei şi tipicului palestinian din… Constantinopol, Biserica Ierusalimului le adoptă pe acestea, în special datorită înnoirilor aduse de Sf. Theodor Studitul şi de Sf. Iosif Imnograful la Triod, adoptînd şi noul Tipic Aghiopolit cu înnoiri de capitală (TAC). Astfel încep la Ierusalim cîteva schimbări majore, între care şi adoptarea liturghiilor Sfîntului Ioan Gură de Aur şi Vasilie cel Mare.

Astfel de influenţări reciproce au loc destul de des în veacurile IX-XII. Deja din timpul ocupaţiei cruciate a Palestinei ni s-a păstrat un Tipic al Bisericii Sfintei Învieri din Ierusalim, copiat pe la anii ~1120 (ms Sinai 1096), care păstrează foarte puţin din vechiul Tipic Aghiopolit / Palestinian. Observaţia unor liturgişti recenţi este că deja întregul Tipic Aghiopolit din veacul al XII-lea este un tipic palestinian de capitală, vechile particularităţi palestiniene fiind date de mult uitării [5]. Acelaşi lucru se regăseşte şi în manuscrisul Ierusalim Sf.Cruce 43 (din anul 1122). Cînd la anul 1214 cineva copiază acest nou Tipic Aghiopolit (în ms Sinai 1097) şi îl atribuie Sfîntului Sava, confuzia este totală.

Tocmai de aceea, pentru a evita confuziile, voi folosi de aici înainte termenul de „Tipic Aghiopolit-Constantinopolitan” (TAC) pentru a desemna tipicul de sinteză după care se slujea în majoritatea bisericilor din Constantinopol şi din restul imperiului.

Pentru aceea, nu putem să-i acuzăm pe strămoşii noştri liturgişti din Bulgaria, Serbia şi Ţările Române că atunci cînd au preluat ultimele actualizări în Tipicul lor, în veacurile XII-XIII, l-au intitulat ca fiind al Sfîntului Sava. Manuscrisele greceşti pe care ei le-au tradus în slavonă în acea vreme, conţinînd Tipicul Aghiopolit-Constantinopolitan (TAC), aveau cu siguranţă trecut în titlu numele Sfîntului Sava cel Sfinţit. La fel, nu putem să-i învinovăţim cu nimic pe editorii primului Tipic tipărit vreodată, „Tipicul Sfîntului Sava”, tipărit la Veneţia în 1545.

Lucrurile au rămas într-o stabilitate relativă pînă la anul 1204. După 1204, singurele catedrale unde s-a mai ţinut Tipicul Constantinopolitan (şi acela cu unele mici adaptări palestiniene) au fost cele din Thessalonic. Aici a şi „decedat” vechiul Tipic Constantinopolitan, după ocupaţia otomană din anul 1430.

În 1204 Constantinopolul cade sub ocupaţia latină pînă la anul 1261 (cînd este recucerit de greci). În toţi aceşti ani de exil, Marea Biserică a renunţat cu totul la Tipicul Constantinopolitan şi a adoptat pe cel de sinteză TAC, cu cîteva adaosuri şi inovaţii din Athos şi din alte spaţii. Aşa apar privegherile cîntate de toată noaptea, mathimile papadice, cratimile, etc, etc. Acest nou TAC (de aici înainte intitulat NTAC) este cel ţinut de Biserica de Constantinopol, cu mici adaptări, de la anul 1261 pînă astăzi.

În spaţiul liturgic slavon, de care au aparţinut şi Ţările Române pînă în veacul al XVII-lea, Tipicul în uz era TAC (cel anterior anului 1204), cu unele mici adaosuri (adăugarea pripelelor / mărimurilor lui Filothei de la Cozia în veacul al XIV-lea, de exemplu), găsit în general prin manuscrise cu titlul de „Tipicul Sfîntului Sava”. Acesta a fost tipicul urmat la curţile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, în bisericile mitropolitane şi episcopale, în mănăstiri şi în parohii în toate cele trei Ţări Române, chiar şi după traducerea în limba română a imnografiei şi a cărţilor de slujbă, începută în veacul al XVII-lea şi încheiată în prima jumătate a veacului al XVIII-lea.

Revenind la ediţia paisiană de la Iaşi din 1816, joncţiunea s-a făcut între două Tipice palestiniene cu puternice rămăşiţe constantinopolitane, TAC şi NTAC, dintre care cel cu mai multe „ţarigrădisme” era cel slavon, traducere a vechiului TAC. Părinţii de la Mănăstirea Neamţ, urmînd practicii începută de Sfîntul Nicodim de la Tismana, care a adoptat Tipicul în vigoare în Ţările Române (TAC, cel anterior anului 1204), tradiţie continuată mai apoi şi de Sfîntul Paisie Velicicovschi, au trebuit să compună un text reprezentativ pentru moştenirea primită aici, în Ţările Române, în care accentul pică pe elementele mai vechi „de capitală” din Tipicul Aghiopolit Constantinopolitan, în uz între anii ~650-1204, în uz în majoritatea bisericilor şi mănăstirilor dependente de Marea Biserică de Constantinopol, cu cîteva excepţii (catedrala imperială Sfînta Sofia şi alte cîteva).

Cercetările viitoare vor aduce alte elemente noi în sprijinul celor enunţate aici, întemeiate pe cercetarea pe care am făcut-o pe vechile ediţii tipărite de Alexie Dimitrievschi, pe manuscrisele de Tipicon-Asceticon ale marilor întemeietori de aşezăminte monahale şi pe manuscrisele slavone de tipic din mănăstirile româneşti, aflate astăzi în Biblioteca Academiei Române din Bucureşti şi în alte fonduri, precum şi pe ediţia din 1816 a Tipicului Mare, o ediţie fundamentală pentru liturgica românească. Se poate afirma fără teamă că Tipicul Mare tipărit la Iaşi în anul 1816 (reeditat şi retipărit la Mănăstirea Suceviţa în anul 2005), reprezintă Tipicul românesc, Tipicul oficial al Bisericii Ortodoxe Române.

În concluzie, Tipicul românesc este un tipic de sinteză aghiopolită şi constantinopolitană, apărut după anul 650, cu cîteva elemente proprii (lipsa privegherilor cîntate de toată noaptea, cîntarea mărimurilor, ş.a.). Pentru unitatea sincronică şi diacronică a cultului în Biserica Ortodoxă Română, este necesar ca slujitorii bisericilor româneşti să aibă şi să cunoască ediţia din anul 1816 sau cea din anul 2005, fie în formă tipărită, fie în formă digitală. Orice discuţii canonice legate de liturgică şi tipic în spaţiul românesc ar trebui să pornească de la acest temei al Tipicului Mare.

Monahul Filotheu Bălan

Cîteva imagini din Tipicul Mare tipărit la Iaşi în 1814, de pe pagina dacoromanica.ro:

 

[1] În două monografii de mare importanţă: Joseph Patrich – Sabas, Leader of Palestinian Monasticism: A Comparative Study in Eastern Monasticism, Fourth to Seventh Centuries (Dumbarton Oaks Studies), 1995 şi Joseph Patrich – The Sabaite Heritage in the Orthodox Church from the Fifth Century to the Present: Monastic Life, Liturgy, Theology, Literature, Art, Archaeology (Orientalia Lovaniensia Analecta 98), 2002.

[2] Trecute în revistă cu acrivie de prof. Stig Simeon R. Frøyshov în studiul The Early History of the Hagiopolitan Daily Office in Constantinople: New Perspectives on the Formative Period of the Byzantine Rite, în Dumbarton Oaks Papers 74 (2020), p. 351-383.

[3] Stefano Parenti – The Cathedral Rite of Constantinople: Evolution of a Local Tradition, în Orientalia Christiana Periodica 77 (2011), p. 449-469.

[4] Алексей Афанасьевич Дмитриевский (1856–1929) – Описание литургических рукописей, хранящихся в библиотеках Православного Востока. Том 1. Τυπικά. Kiev, 1895

[5] Daniel Galadza – Liturgy and Byzantinization in Jerusalem, Oxford, 2018