România a fost pusă de la început, prin mesaje clare venite de la Berlin şi Viena, în situaţia de a se înţelege cu Rusia în vederea unei contribuţii antiotomane a cărei dimensiune urma să fie stabilită prin negocieri. Ruptă financiar de Franţa şi legată politic de Germania, România trebuia să joace o singură carte. Numai că această unică variantă oferită de Marile Puteri – Germania, Austria şi Rusia – conţinea şi obligaţia de a renunţa la Basarabia. Lascăr Catargiu ezita şi lansa mesaje insistente pentru recunoaşterea statutului de neutralitate a României, pe ideea că o victorie a Rusiei va aduce şi ocazia independenţei, obţinută la masa verde. Chiar Eminescu a sancţionat aceasta eroare: „Independenta căpătată de guvernul conservator pe cale pacinică prin înţelegere diplomatică cu puterile apusene ar fi însemnat moartea ţării”.[27]

Poziţia fără ieşire a guvernării conservatoare a fost identificată precis şi de Titu Maiorescu: „Armata condusă de domnitorul Carol ar fi fost tot aşa de biruitoare sub ministerul Catargiu, ca şi sub ministerul Brătianu. Dar dacă şi cu un guvern conservator se putea lua Plevna, numai cu un guvern liberal se putea pierde Basarabia fără o adîncă zdruncinare înăuntrul ţării”.[28]

Iritat de rezistenţa la presiune a primului-ministru Lascăr Catargiu, Bismarck contactează pe liderii liberali şi începe o campanie insidioasă de promovare a numelor lui Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti în jocul politicii externe germane în Balcani. Condiţia prealabilă era rezolvarea în favoarea acţionarilor germani a problemei contractului Strousberg. Secvenţele preluării puterii legislative şi executive de către liberali sînt cel mai bine ilustrate de memoriile regelui Carol I:

„30 martie/11 aprilie. Din cauza rezultatului nefavorabil al alegerilor, L. Catargiu înaintează demisia întregului Cabinet. Principele o primeşte cu mare regret. […]

1/13 aprilie. Principele primeşte pe Ion Brătianu care, împreună cu C.A. Rosetti, reprezintă sufletul coaliţiei. […]

7/19 aprilie. Presa atacă cu violenţă noul minister (guvernul I. Em. Florescu, n.a.), numindu-l Cabinetul generalilor şi susţinînd că principele a voit prin aceasta să intimideze opoziţia, care însă va lupta cu mai multă înverşunare. […]

26 aprilie/8 mai. Generalul Florescu informează Senatul că el şi-a dat demisia şi că principele a primit-o. Senatul ascultă în tăcere această declaraţie. […] Generalul Florescu contrasemnează, numai cu resignaţiune, decretul prin care se numeşte (Manolache Costache) Epureanu preşedintele Consiliului de Miniştri. […]

1/13 mai. Lăcustele apar în ţară, superstiţia populară deduce din aceasta un pronostic rău, pentru un război apropiat. […]

3/15 mai. Se citeşte decretul pentru dizolvarea Camerei, şi Senatul este prorogat. Se decretează imediat noi alegeri. […]

3/15 iunie, începutul alegerilor pentru Camera în toată România. C.A. Rosetti le conduce în sensul Partidului Liberal. Partidul Conservator, care d’abia s-a retras de la guvern, are puţină perspectivă de a cîştiga măcar o duzină de mandate. […]

27 iunie/9 iulie. C.A. Rosetti a fost ales preşedinte al Camerei; o probă pentru culoarea radicală a majorităţii din Cameră. Epureanu simte că pierde influenţa şi că nu va mai putea păstra mult timp postul său de preşedinte de Consiliu. […]

23 iulie/4 august. Primul ministru Epureanu prezintă demisia întregului cabinet, demisie ce se impune prin cele ce se petrec în Cameră (…) Brătianu primeşte însărcinarea de a forma noul minister (Guvern)”.[29]

Venirea lui Ion C. Brătianu la putere în calitate de prim-ministru s-a produs, probabil, la momentul cel mai potrivit. O prezenţă timpurie ar fi declanşat o întreaga furie împotriva României, ca în 1867-1868, iar un mandat tîrziu ar fi fost mult prea tîrziu pentru România. Astăzi este greu de închipuit obţinerea independenţei fără Brătianu şi Kogălniceanu, dacă ne gîndim fie numai şi că, în faţa brutalităţii şi vicleniei ruseşti, chiar Carol I începuse să oscileze. A fost nevoie de intervenţia energică a liderului liberal pentru că domnitorul să ia decizia finală: „Mai ales cînd trebui să decidă pe Domn şi pe comandanţi să intre în acţiune, lupta fu crîncenă. Generalul Fotino mi-a povestit cum la Poiana a văzut pe tata pe fereastra casei ţărăneşti în care locuia Vodă şi unde discutau. Erau amîndoi în picioare lîngă masă. La un moment dat, tata, care se plimba prin odaie, s-a oprit în faţa lui Carol şi, în focul discuţiei, a dat cu pumnul în masă. «Nu-l auzeam, dar era atît de înflăcărat, încît îi ieşeau scîntei din ochi». Cînd a ieşit, a spus generalului Cernat: «În fine, l-am convins. Trecem Dunărea.»”.[30]

Asupra telegramei marelui duce Nicolae din 19/31 iulie 1877, prin care se cerea urgent intervenţia Armatei României, au existat în timp o serie de controverse, generate de traducerile aproximative prin care se încerca îngroşarea disperării ruse şi calitatea de salvatoare a armatei noastre. Carol era rugat să treacă Dunărea, „după cum doreşti (adică sub comandament românesc — n.n.), între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele” [31]. Textul original este foarte abil redactat: passage du Danube que Tu desires faire, ceea ce poate fi interpretat ca o satisfacere a cererilor insistente ale domnitorului român pentru intrarea trupelor române în luptă, cum remarca Maiorescu, dar care insistenţă era mai de grabă a lui Brătianu. Fascinaţi de importanţa acestei telegrame, mulţi istorici nu au căutat mai departe în succesiunea schimbului de mesaje dintre Carol şi Nicolae, astfel că telegrama din 19 august nu este foarte cunoscută, deşi este mult mai clară:

Urgentă. Dela 9 ore de dimineaţă, azi, 19 august, turcii atacă Sgalewita şi Pelisat. E neapărat necesar ca armata Ta română să treacă Dunărea imediat şi să înainteze asupra Plevnei spre a ataca pe turci. Fă cunoscut lui Zotov direcţiunea şi ora începutului marşului Tău. Trupele Tale care au trecut Dunărea trebuie să înainteze imediat.

NICOLAE[32]

Trupele române au trecut Dunărea la 20 august, nu la 20 iulie, problema conducerii fiind rezolvată aşadar o lună mai tîrziu. Astfel se poate conchide că sensul expresiei „după cum doreşti” nu era încă o acceptare a punerii trupelor aliate sub comanda domnitorului român, ci o formă de acceptare a implicării în lupte în zona de trecere a Dunării pe care o alesese Marele Cartier român.

De altfel, Nicolae lorga atrage atenţia că şi punctuaţia primei telegrame este greşită, fraza corectă fiind „Te rog să faci fuziune, demonstraţie şi, dacă e posibil, trecerea Dunării, pe care doreşti să o faci între Jiu şi Corabia” [33]. Din aceste motive, cele două telegrame trebuie citate întotdeauna împreună.

Ştim astăzi că declararea independenţei la 9 mai 1877 şi participarea glorioasă în război nu au adus imediat adevărata independenţă de stat a României. În ziua de 19/31 ianuarie 1878, Imperiul otoman ceruse armistiţiu şi la Adrianopol s-a încheiat prima înţelegere. Documentul, trimis spre Sankt Petersburg, este interceptat la Bucureşti de servicul de informaţii al Armatei României şi conţinutul său îl pune în alertă pe primul ministru Ion C. Brătianu. Punctul 3 al acestui armistiţiu menţiona că „Independenţa României şi a Serbiei va fi recunoscută; o despăgubire teritorială îndestulătoare va fi asigurată celei dintîi şi o modificare de frontieră celei de-a doua”, condiţii care prevesteau luarea Basarabiei şi, implicit, încălcarea de către Rusia a Convenţiei semnate cu România la 4 aprilie 1877. Guvernul român era pus în faţa unei situaţii extrem de periculoase, în condiţiile în care nu putea nici să denunţe public conţinutul documentelor interceptate. Soluţia găsită este unul din acele exemple de inteligenţă politică din partea unui adevărat bărbat de stat, care nu doar se află la putere, ci ştie şi să o folosească. Ion C. Brătianu şi-a propus rezolvarea a trei probleme: 1. Aducerea chestiunii Basarabiei din planul secret în planul public. 2. Atenţionarea Marilor Puteri asupra pericolului semnării unor acte de pace numai între Rusia şi Imperiul Otoman. 3. Obţinerea sprijinului politic intern.

Pentru atingerea acestor scopuri, Ion C. Brătianu a înscenat un atac împotriva sa în Parlamentul României, punîndu-i pe Dimitrie Ghica şi pe Vasile Alexandrescu să-l interpeleze în Senat, respectiv în Cameră. Pentru a da un gir şi mai mare acestui atac şi sub pretextul că sensibilităţile Rusiei nu trebuie atinse, primul ministru a cerut şedinţe secrete, pe măsură ce agenţii săi transmiteau cui trebuie tot ce se discuta acolo. Astfel s-a aflat repede ca Ion. C. Brătianu a luat vehement apărarea… Rusiei, care nu se putea coborî atît de jos încît să nu-şi respecte angajamentele scrise, care nu-şi putea dezonora ţarul, care nu putea să atace tocmai ţara care i-a sărit în ajutor în momentul cel mai greu (vezi telegramele), care nu putea să calce nepăsătoare peste trupurile dorobanţilor români căzuţi în luptă, lăudaţi de întreaga Europă, nici vorbă ca Rusia să ne ia Basarabia etc. Practic, Rusia era stigmatizata pentru trădarea aliatului, şi nu numai Rusia afla acest lucru, ci şi întreaga opinie publică internaţională.

Bineînţeles, rezoluţiile Parlamentului român au stîrnit furie la Sankt Petersburg. A urmat Tratatul de la San Stefano, care a confirmat temerile românilor. Brătianu şi Kogălniceanu au hotărît să dea lupta pînă la capăt. Rezistenţa lor îndîrjită a declanşat represiunea rusească şi, fapte mai puţin descrise în istoriografia românească, trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie, cînd trupele ruseşti istovite şi decimate de luptele din sudul Dunării riscau să fie măcelărite în Muntenia. Afirmaţia ar putea părea exagerată, dar dacă vom analiza această eventualitate din perspectiva militară – fiind vorba evident de un conflict militar, nu diplomatic – atunci vom observa că trupele ruse din România depindeau în totalitate de aprovizionările şi rechiziţiile pe de teritoriul nostru – să nu uităm că ne aflăm încă în epoca de glorie a cavaleriei! –, că lovitura armatei concentrate în Oltenia venea din flanc şi că trupele ruse se aflau între ape – Dunăre, Prut, Olt –, în timp ce orice afluire dinspre nord spre sud de trupe proaspete fusese oprită. Nu în ultimă instanţă, o ocupaţie a teritoriului românesc, mai ales în Muntenia, ar fi reprezentat atunci o expunere a militarilor ruşi la agresiunea urbană bine organizată a unor grupuri şi mulţimi de cetăţeni care se ocupau de aproape trei decenii cu revoltele, insurecţiile, loviturile de stat.

Decenii după aceste evenimente, documente de politică externă ale Rusiei aveau să certifice pericolul în care se află atunci armata ţaristă: „Doar ştim azi prin declaraţiile lui Nelidov că Todleben se temea şi de noua armată otomană strînsă sub zidurile Constantinopolei de Esad-Pasa şi de tunurile flotei engleze, care-i puteau împiedica retragerea, şi de tăierea acestei retrageri de către România şi Austria, că ministrul de război proclama în consilii prezidate de ţar absoluta neputinţă militară a Rusiei şi implora pe diplomaţi să sfîrşească, să sfîrşească cu orice preţ”.[34]

Încă un argument: pe timpul scurtei ocupaţii ruseşti a Capitalei, se înregistrează frecvente asasinate de ofiţeri ruşi făcute de ţigani, folosirea prostituatelor (inclusiv aduse din Bulgaria) pentru infectarea militarilor străini, întrebuinţarea cărnii de cîine pentru bucătăriile trupelor, furtul cailor de tracţiune, a pieselor metalice de la căruţe, a muniţiei de infanterie. Conform tradiţiei, toate aceste operaţiuni de gherilă urbană au fost organizate de agenţi liberali, oameni de acţiune ai lui Brătianu.

Intervenţia Marilor Puteri şi anunţarea întrunirii Congresului de la Berlin au dezamorsat pericolul. Totuşi, comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit în ochii românilor.

Constantin Bacalbaşa avea să noteze: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia este sfîrşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întîmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cît şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea de la 4 aprilie revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.[35]

Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din primul război mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politică românească de pînă la al doilea război mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române pînă dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producînd o incredibilă gonire a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile.

Pe plan intern, Brătianu obţinea un alt fel de victorie, reuşind să unească toate forţele politice în jurul guvernului, dar şi să întărească poziţia României în faţa străinilor. Argumentul său a fost imbatabil: „Trebuie să nu ne speriem, trebuie să avem curaj totdeauna, să discutăm şi să apărăm dreptul nostru înaintea colosului, dar pentru aceasta trebuie să fim uniţi cel puţin pînă vom trece acest mare hop naţional, şi numai cînd guvernul nu vă va mai inspira încredere, este o datorie a dv. să-l schimbaţi îndată, ca să vină unul cu care să puteţi lucra, în fata streinilor, ca un singur om. (Aplauze). Pentru că, cînd ne vor vedea streinii că ne hărţuim între noi, atunci ei, care au destul curagiu, or să aibă un curagiu şi mai mare, căci îl vor spori slăbiciunile şi neînţelegerile noastre”.[36]

Întăriţi astfel, Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au plecat la Berlin, unde au susţinut cauza României fără menajamente. Partea cea mai spectaculoasă a activităţii lor în cadrul Congresului a fost demascarea lipsei de onoare a Rusiei: „S-au dus şi au înaintat încă de la început un memoriu în care arătau îndatoririle Rusiei şi felul cum au fost călcate în picioare de dînsa. Cruzi faţă de ţarul sentimental şi mîndru, cînd au fost chemaţi, la 1-iu iulie, ei au prezintat, apoi, actele care purtau semnătura lui Gorceacov şi a împăratului Alexandru”.[37]

Rusia era denunţată internaţional ca sperjur, fapt incredibil şi de un curaj nemăsurat, de către doi oameni politici români, dintr-o ţară căreia nu i se recunoscuse încă oficial independenţa. Dar acest gest al lui Brătianu şi Kogălniceanu nu era decît continuarea firească, din perspectiva diplomatică, a fenomenului de afirmare a naţionalităţii române, după un război în care folosise armata, serviciile secrete, susţinerea populară şi efortul economico-financiar proprii.

Trei zile mai tîrziu are loc primul atentat la viaţa lui Brătianu: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui. Cea dintîi încercare a fost aşa-zisul accident de trăsură din 4 iulie 1878. Mama, chemată telegrafic de la Florica, ne scria cu data de 6 iulie din casa d-rului Davila: «Brătianu este mai bine, a fost aşa de rău încît a scăpat ca printr-o minune. Alaltăieri seara pe la orele 10 se întorcea singur într-o birje de la Vodă. Caii au fugit, etc, a rămas ca un mort jos, rece şi fără puls, ca vreo 3/4 de oră. Cînd au venit sergenţii, l-au luat şi l-au dus într-o casă din mahala (a coanei Mariţa). Ea a avut ideea să trimita la Davila, l-a sculat din somn, s-a îmbrăcat îndată şi a venit. Dr. Davila nu ştia de cine e vorba şi mare i-a fost mirarea văzînd pe tata». Vizitiul muscal, neatins în cădere, plecase cu trăsura în oraş, fără să ţie seama de personagiul important luat de la Palatul Cotroceni şi rămas în şanţ fără simţire! Vorba să fie. Mama urmează: «L-a frecat, i-a aruncat apă, oţet, odicolon, de l-au deşteptat, l-au dus la dînsul acasă. Au venit toţi medicii din Bucureştii întregi, fiindcă se credea că a fost asasinat de ruşi. Cunoştinţă nu a cîştigat decît ieri la 4 ore»”.[38]

Va fi primul din cele trei asasinate organizate de Rusia împotriva primului-ministru al României, Ion C. Brătianu, şi din cele două împotriva primului-ministru Ionel I.C. Bratianu cîteva decenii mai tîrziu. Sfidarea patriotului român era dublată şi de informaţia (veridica), ajunsă repede în cabinetele Marilor Puteri, conform căreia Brătianu se pregătea să declare România regat şi pe Carol I, rege. Acest eveniment s-a petrecut la 10 mai 1881, aparent ca o victorie personală a marelui bărbat de stat român, dar în realitate ca o importantă reuşită a naţiunii române.

(din Alex M. Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România, vol. 2, Ed. RAO, Bucureşti, 2001, pp. 31-38)

[27] Mihai Eminescu, Opera politică, vol. 1, Publistar, Bucureşti, 1999, p.519 (Articolul „Preţul independenţei noastre”, Timpul, 31 iulie 1879)

[28] Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 57.

[29] Memoriile regelui Carol I al României, de un martor ocular, vol. 3 (1876-1877), Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1994, pp. 22-53.

[30] Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei I. C. Brătianu (1821-1891), Ed. Universul, Bucureşti, 1933, p. 207.

[31] Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 302. Paranteza aparţine autorilor şi este un exemplu de interpretare forţată a textului original.

[32] C. C. Giurescu, Ion C. Brătianu. Acte şi cuvîntări, vol. 3 (1 mai 1877 – 30 aprilie 1878), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1930, p.125.

[33] Nicolae Iorga, Politica externă a regelui Carol I, ed. Carol Goebl, Bucureşti, 1916, p. 237.

[34] Ibidem, p. 296.

[35] Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată (1878-1884), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 14.

[36] C. C. Giurescu, op. cit., p. 274.

[37] Nicolae Iorga, op. cit., p. 302.

[38] Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 216. Vezi textul integral al scrisorii din 6 iulie 1878 în Ion Nistor, Din corespondenţa familiei Ion C. Brătianu (1859-1883), vol. I, Ed. Independenţa, Bucureşti, 1933, p. 161.