„Întrebare: Dar de vreme ce aceste roade sunt fireşti – precum acestea: dragostea, credința, rugăciunea –, fă-ne deosebirea: care sunt cele fireşti și care sunt cele ale Duhului Sfânt?

Răspuns: Cele ale tale pe care le faci, sunt bune și bine primite de Dumnezeu, dar nu sunt curate. De pildă, Îl iubești tu pe Dumnezeu, dar dragostea ta este schimbătoare. Dar vine Dumnezeu și îți dă dragoste neschimbată, cerească. Te rogi tu în chip firesc, cu împrăștiere și gânduri. Dar Dumnezeu îți dă rugăciune curată în Duh și în adevăr.” [Sf. Macarie cel Mare, omilia 7 din seria de 64, în Cuvinte ascetice şi epistole I, ed. Doxologia, Iaşi, 2017, p.244]

„Când vine Domnul, Îmblânzitorul locurilor sălbatice ale sufletului și al fiarelor celor înțelegătoare și pierzătorul șerpilor, și zidește casa sufletului în Duhul și domesticește tot pământul rațional al inimii lui prin virtuțile Duhului, și Se sălășluiește, și Își face sălaș în el, atunci se vor săvârși acolo rugăciuni și închinăciuni în Duh și în adevăr  lui Dumnezeu, atunci psalmi, laude și cântări duhovnicești  sunt înălțate la ceruri din suflet prin har, atunci au loc banchete și sărbători ale îngerilor și bucurie cerească și negrăită a Celui ce umblă în cort, Hristos, Care prăznuiește în suflet duhovnicește și Care veselește mintea cu bucurie cerească.” [Sf. Macarie cel Mare, omilia 21 din seria de 64, în Cuvinte ascetice şi epistole II, ed. Doxologia, Iaşi, 2017, p.13]

„Aduc închinare Sfintei Treimi cei care aleargă după scopul adevărului și după rugăciunea adevărată, cea pe care nădăjduiesc să o dobândească în duh și adevăr prin lucrarea Duhului Sfânt în ei înșiși, ca sădită în inimă prin credința lor, după predania evanghelică a Domnului.” [Sf. Macarie cel Mare, omilia 29 din seria de 64, în Cuvinte ascetice şi epistole II, ed. Doxologia, Iaşi, 2017, p.71]

„Sufletul totdeauna, dar în special în ceasurile rugăciunii, să nu fie în altă parte cu gândurile risipindu-se de voie și împrăștiindu-se, ci, atât cât îi este cu putință, disprețuind, pentru Dumnezeu, toate cele văzute de ochiul trupesc, să se adune pe sine cu silire din toate obiceiurile și conceperile în minte – nu drepte –, având înaintea ochilor pururea frica lui Dumnezeu. Astfel, toate mădularele cugetelor lui să fie adunate în rugăciune, primind așteptarea Domnului cu credință, când va veni la el printr-o vizită lucrătoare harul Duhului care îl învață pe el și care-i dăruiește lui rugăciunea adevărată, neîmprăștiată, nerăspândită, curată, pentru ca atunci să se închine sufletul lui Dumnezeu cum trebuie în Duh și adevăr  și să se roage prin har în veselie și bucurie duhovnicească.” [Sf. Macarie cel Mare, omilia 29 din seria de 64, în Cuvinte ascetice şi epistole II, ed. Doxologia, Iaşi, 2017, p.73]

„Și Însuși Duhul să se roage în noi, pentru ca Duhul Însuși să ne învețe pe noi adevărata rugăciune, pe care deocamdată, deși ne silim, nu o avem, dar și adevărata smerenie, blândețe și dragoste, pe care deocamdată nu putem să le împlinim nici cu silire; să ne învețe să facem în adevăr milostivirea îndurărilor, bunătatea și toate poruncile Domnului fără osteneală și fără silire, cum Însuși Duhul a știut să ne umple de roadele Lui.” [Sf. Macarie cel Mare, omilia 56 din seria de 64, în Cuvinte ascetice şi epistole II, ed. Doxologia, Iaşi, 2017, p.308]

„Cel ce urmează, precum s-a spus, credinţei, se închină în adevăr şi în Duh lui Dumnezeu, care îl învaţă pe el cele ale credinţei. Şi de aceea el poate fi numit făptuitor şi văzător.

Iar cel ce se ocupă cu cunoştinţa făpturilor şi a Sfintei Scripturi şi de la acestea e ridicat, după cuviinţă, ca de la ceea ce e văzut şi grăit, la Dumnezeu, cum e ridicat cineva de la trup la cele ale înţelegerii, e vădit că e urcat la Duh şi prin aceasta nemijlocit la ceea ce e mai presus de minte, adică la Dumnezeu, Adevărul mai presus de orice adevăr, şi se închină în chipul cel mai limpede în Duh şi adevăr lui Dumnezeu.

La fel cei ce cîntă şi cei ce se roagă, dacă pricep înţelesul cuvintelor cîntate şi stăruiesc în el, pe cît e cu putinţă, se închină lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr.” [Sf. Calist Patriarhul, cap 20 în Capete despre rugăciune, Filocalia VIII, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p.255]