Prima Duminică a Postului Mare a fost închinată Ortodoxiei și cea de a doua Duminică, Sfântului Ierarh Grigorie Palama, arhiepiscop al Tesaloniclui și vrednic apărător al Ortodoxiei; întrucât cunoașterea credinței este cel dintâi pas pentru îndrepatarea vieții, căci fără a cunoaște credința adevărată nu putem să îl cunoaștem pe Hristos, care este Adevărul.

A treia Duminică a Postului Mare, a fost închinată Sfintei Cruci, fiind așezată amintirea Sfintei Cruci la mijlocul Postului Mare asemenea unui copac așezat la mijlocul unui drum pentru a-i umbri pe călători, noi credincioșii find călători spre Împărăția Lui Dumnezeu.

 A patra Duminică a Postului Mare a fost închinată Sfântului Cuvios Ioan Scărarul pentru a ne aminti de faptul că întreaga noastră viață reprezintă un urcuș, un urcuș spre cer, un urcuș duhovnicesc întemiat pe lucrarea virutților și pe străduința în săvârșirea faptelor celor bune.

Iată, în sfârșit, că Duminica a cincea a Postului Mare a fost închinată Sfintei Maria Egipteanca. Acest lucru a fost rânduit astfel, pentru a ne reaminti importanța pocăinței și a Postului Mare, ca perioadă de pocăință. De aceea a și fost citit iarăși, săptămâna aceasta, Canonul cel Mare alcătuit de către Sfântul Ierarh Andrei Criteanul și tot de aceea, miercuri la citirea acestui Canon a fost citită viața Sfintei Maria Egipteanca scrisă de către Sfântul Sofronie al Ierusaimului. Și iată că am prăznuit-o ieri, la data pe 1 Aprilie, conform calendarului pe Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, model desăvârșit de pocăință, tot ei fiind închinată și Duminica de astăzi.

  Nu demult a fost prăznuit și praznicul Bunei Vestiri și de asemenea vinerea aceasta a fost săvârșită Denia Actistului Bunei Vestiri, întrucât Evanghelia este „Buna Vestire” adusă nouă oamenilor, „Buna Vestire” a chemării la pocăință.

Evangheliile pe care le avem în Sfânta Scriptură, menționează încă din primele rânduri cuvintele acestea: ,,Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”  

Acesta este îndemnul Evangheliei, acesta este sensul întregii vieți duhovnicești, acesta este sensul Poruncilor lui Hristos, acesta este scopul Tainelor Sfintei Biserici: Pocăința.

A te pocăi nu înseamnă a trece la anumite grupuri sectare, ci a-ți schimba fundamental viața, murind pentru păcat, pentru lume, murind pentru eul propriu și înviind întru Hristos. Iar drumul spre Înviere este drumul spre Golgota, drumul Crucii, drumul pocăinței.

Pocăința reprezintă „Paștile sufletului”. Cuvântul „Paști” provine din limba ebraică însemnând trecere. Paștile evreiesc amintea de faptul că poporul iudeu a fost scos din robia Egiptului și a fost readus în Pământul Făgăduinței, în pământul lui Israel. Prin  cuvântul „Paști”, astăzi înțelegem însă Sărbătoarea Sfintei Învieri a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Viața Sfintei Maria Egipteanca a fost un Paști. Ea a fugit din Egipt și a fost povățuită în pustia Iordanului, din ținutul Israelului, unde a petrecut în pocăință tot restul zilelor ei, sufletul ei eliberându-se de robia păcatului și înviind din starea de păcat, cu puterea lui Hristos Cel înviat din morți.

Viața noastră trebuie să devină, de asemenea un Paști, o trecere din Egiptul acestei lumi dominată de cultivarea patimilor, o lume cuprinsă strâns sub ghearele demonilor, o lume idolatră și decăzută moral, o lume care s-a îndepărtat de Dumnezzeu dar care îl acuză pe Dumnezeu că a părăsit-o, spre Împărăția lui Dumnezeu.

Când Moise timp de patruzeci de zile a petrecut în post și rugăciune în Muntele Sinai, poporul crezând că nu se va mai întoarce, și-a făcut imediat idoli și s-a dedat vechilor obiceiuri din Egipt. După aceasta, din pricina drumului greu din pustie poporul îl acuza pe Moise că au fost aduși acolo pentru a muri și că mai bine le era în robia egiptenilor unde aveau hrană, bătură din destul și îmbrăcăminte scumpă.

Sfintei Maria Egipteanca, după retragerea ei în pustie, diavolii veneau să o ispitească amintindu-i mâncărurile, băuturile și cântecele deșarte din Egipt, străduindu-se să o întoarcă din drumul ei spre pocăință. Se întâmplă de multe ori că și în viețile noastre apar anumite ispite, necazuri, descurajări, sau ispite precum formalismul, trândăvia sau plictiseala și ne dorim să încetăm nevoințele duhovnicești. Nevoințele creștinului nu se limitează însă la perioada Postului ci ele sunt caracteristice întregii sale vieți, postul fiind doar un antrenament asemenea antrenamentelor dinainte de război sau dinaintrea unui concurs, urmând ca abia apoi să înceapă adevărata luptă. Întreaga viață a creștinului este o luptă, o luptă cu el însuși, cu sinele propriu, o luptă cu ptimile și cu poftele, o luptă cu trupul slab și neputincios în a face față  nevoințelor de despătimire, o luptă cu lumea, întrucât lumea deși a fost creată de Dumnezeu, bună foarte, după cum spune Scriptura, a devenit o nouă cetate a Sodomei, și nu în ultimul rând cu demonii care se străduiesc să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu pentru a-l face să se chinuie împreună cu ei în iadul cel veșnic. De aceea pe parcursul acestui post ni se pun înainte pildele Sfinților care s-au lepădat de ei însiși, și-au curățit inima de patimi, și prin pocăință și prin lucrări ascetice au urcat către Împărăția lui Dumnezeu, îndemnați fiind să le urmăm și noi exemplul, pentru a ajunge la Înviere.

După cum ne învață Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, “Un om care se pocăiește trăiește durerile unei femei care naște, și în simțurile inimii lui, întâlnește, așa-zicând, chinurile iadului.“

Într-adevăr, cel care se pocăiește cu adevărat, simte dureri de naștere, pentru că el se naște din nou, de data aceasta cu o naștere veșnică, în Dumnezeu. Viața Sfintei Maria Egipteanca, este modelul nostru de a ne pocăi, de a renaște sufletește, de a învia lăuntric.

Întâi de toate, Sfânta Maria Egipteanca, a plecat din casa părinților ei, așa cum Fiul cel Rispitor și-a părăsit Tatăl, și cum noi de multe ori Îl părăim pe Tatăl cel Ceresc, și îi părăsim, îi abandonăm de multe ori și pe cei care ne-au purtat de grijă, pe părinții truăești și pe cei sufletești, alergând în pământ străin. După aceasta Sfânta Maria Egipteanca a petrecut nu puțin timp în păcate. Și noi, oamenii, descoperind aparenta dulceață a păcatului, ne lăsăm pradă acestuia până când ne simțim cu totul curpinși, robiți de păcat și ne sufocăm de greutatea care apasă peste sufletul nostru, în urma săvârșirii lor. Atunci este nevoie să ne venim întru sine, așa cum și-a venit întru sine Fiul cel Risipitor și așa cum Sfânta Maria Egipteanca a intrat în Ierusalim și în Biserica Sfintei Învieri a Domnului Hristos, să căutăm și noi Biserica, locașul lui Dumnezeu, locul proclamării Învierii lui Hristos și al învierii multor suflete din păcat spre Viața cea Veșnică.

Aici, în Biserică, avem nevoie să primim Taina Sfintei Spovedanii, și după pocăința noastră și îndemnul duhovnicului, dacă se poate, Taina Sfintei Împărtășiri. Și pentru că de multe ori cădem și tot de atâtea ori trebuie să ne vindecăm este nevoie, de asemenea, să primim Sfintele Taine care ne sfințesc, ne transfigurează, ne înnoiesc. Și de fiecare dată când ieșim din biserică de la Sfânta Liturghie, sau de la celalte slujbe la care participăm, ori după ce doar am intrat înăuntru pentru a înălța o rugăciune, a ne închina și a aprinde, eventual o lumânare, ca simbol al Luminii Lui Hristos și al Învierii, al Luminii Harului Sfântului Duh, care ne dorim să predomine în viața noastră, trebuie să ieșim transformați, schimbați lăuntric, așa cum Sfânta Maria Egipteanca a făcut, și să ne îndreptăm pașii nu neapărat spre pustia exterioară, ci spre drumul ascetic pe care îl presupune pustia. Iar pentru un astfel de drum, bine este să o punem pe Maica Domnului mijlocitoare, să-i crem ajutorul, rugăciunile și ocrotirea, acoperământul ei, așa cum Sfânta Maria Egipteanca, s-a rugat ei și a pus-o chezășuitoare pentru sufletul ei. Așa cum ne spune Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul: ,,Atunci când avem nevoie, Maica Domnului ne răspunde îndată la rugăciune, iar când nu este neapărată trebuință, ne lasă, ca să dobândim puțină bărbăție.”

Sfântul Sofronie al Ierusalimului a scris viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca pe hârtie, spre folosul duhovnicesc al tutor celor care vor citi această scriere. Cei care o citim sau ascultăm, fie la Denia Canonului celui Mare, așa cum se obișnuiește în rânduiala liturgică Bisericii Ortodoxe, fie prin alte mijoace, trebuie să scriem viața sfintei Maria Egipteanca în mintea și în inima noastră ca model al drumului pe care trebuie să-l parcurgem spre Împărăția lui Dumnezeu, care se apropie de fiecare dintre noi cu fiecare clipă de timp care trece din viața noastră. Trebuie, cu alte cuvinte, să încercăm să ne transformăm viața într-o lucrare coninuă a pocăinței.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, ne spune: ,,De ar săvârși cineva toate răutățile din lume, însă dacă nu-și pierde nădejdea în Dumnezeu și dacă aleargă la pocăință, tot se mântuiește.”

Sfântul Efrem Sirul ne spune și el că ,,pocăința este scara care îl urcă pe om înapoi de unde a căzut.” De unde am căzut însă, noi? Am căzut din demnitatea de a fi chip și asemănare a lui Dumnezeu, căci cu fiecare păcat se întunecă și se acoperă Chipul lui Dumnezeu din noi, am căzut din Rai, am căzut din starea de Har pe care ne-a oferit-o Taina Sfântului Botez și avem nevoie să refacem chipul dumnezeisc din noi și să redevenim fii ai lui Dumnezeu. De aceea avem nevoie de pocăință. Iar adevărata pocăință, este după cum spune Sfântul Nicolae Velimirovici: ,,nu doar a te căi, pentru păcatele tale, ci a-ți întoarce desăvârșit sufletul, de la întuneric la lumină, de la pământ la cer, de la moarte la viață, de la sine la Dumnezeu. Pocăința, fără această întoarcere desăvârșită, nu este altceva decât o joacă cu Dumnezeu și cu propriul suflet.”  

Așa cum spunea un părinte contemporan, „Dumnezeu se află doar cu o metanie la distanță de noi”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață și el: ,,De păcătuiești în fiecare zi, în fiecare zi pocăiește-te. Pocăința deschide cerul, pocăința ne bagă în Rai, pocăința biruie pe diavol. Caută numai să tai lucrul cel rău și vânjos, adică obișnuința cea rea. Păcatul este rana iar pocăința doctoria. Pocăința este doctoria care desființează păcatul, dar ceresc, putere minunată, care biruiește prin har rânduiala legilor. Pentru aceasta, pe curvar nu îl leapădă, pe preacurvar nu îl alungă, bețivului nu îi întoarce spatele, de idolatru nu se îngrețoșează, pe ocărâtor nu îl izgonește, de hulitor nu îl îndepărtează, nici pe lăudăros, ci pe toți îi schimbă.“

Un alt sfânt al Bisericii noastre, care a trăit în vremea noastră, așterne în scris pe hârtie următoarele rânduri despre pocăință: ,,Primele cuvinte din predica Mântuitorului au fost: “Pocăiți-vă”. Negrăit de mare este darul pocăinţei: de el este legată pătrunderea duhului nostru în Taina lui Dumnezeu Cel fără de început. Numai prin pocăinţă primim Revelaţia în mod existenţial: cum a fost gândit omul, mai înainte de crearea lumii, în sfatul cel mai înainte de veci al Sfintei Treimi. Cu siguranţă, este mai bine să nu păcătuim. Dar dacă pocăinţa arde ca o flacără, poate să refacă o viaţă trăită în păcate. Trebuie să păstrăm duhul pocăinţei toată viaţa noastră, până la sfârşitul ei. Pocăinţa este temelia întregii vieţi ascetice şi duhovniceşti. Simţirea, intuirea prezenţei păcatului pot să devină atât de intense în noi, încât să dea naştere unei adevărate pocăinţe. „Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine şi nu este adevăr în noi” (I Ioan 18). De aici decurge că numai rugăciunea de pocăinţă corespunde adevărului despre noi.”

Să ne rugăm lui Dumnezeu Cel care primește pe toți oamenii la pocăință, Maicii Sale, chezășuitoarea pocăinței noastre și Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, pe care o prăznuim astăzi, model și deopotrivă ajutătoare nouă prin rugăciunile sale, să dobândim duhul pocăinței, pentru a deveni și noi fii ai Împărăției lui Dumnezeu, a Căruia fie slava în vecii vecilor, Amin!