HRISTOS A ÎNVIAT!

Fraților și părinților, în Duminica aceasta avem două mari sărbători de prăznuit: întâi este Duminica a VI-a a Învierii, care este închinată de Biserică orbului ai cărui ochi Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, i-a deschis prin mâinile Sale; iar cea dea doua este închinată Sfinților Constantin și Elena, Sfinții Împărați și “întocmai cu Apostolii”, așa cum îi denumește Biserica, așa încât am să încerc să fiu scurt, ca să putem vorbi despre amândouă.

Mă voi referi la un pasaj de la finalul Evangheliei care s-a citit, și anume acela când orbul este chemat a patra oară, este întrebat, se face a patra întrebare despre minunea pe care Domnul a făcut-o cu ochii săi. Şi de ce a patra oară? Fiindcă la primele trei au stat fariseii și cărturarii, s-au gândit, au întors-o pe toate părțile, și nu prea le ieșea la calcul cum ar putea să fie aceasta. Se întâmplase chiar și Sâmbăta, care pentru ei era un lucru extraordinar. Cum adică să calci ziua Sâmbetei? Iată, L-au și acuzat pentru aceasta! Şi auziți ce-i spun orbului aceștia: Dă slavă lui Dumnezeu! Noi știm că Omul acesta este păcătos. Auziți, vor să spună așa, când zic ei: Dă slavă lui Dumnezeu! Ce înseamnă cuvintele acestea puse în gura lor? Înseamnă: “Orbule – cel ce ai fost orb – mărturisește că Hristos nimic nu a lucrat întru tine, leapădă-te de Hristos!” Pe scurt, acesta este mesajul lor. Pentru că ei socotesc a fi slava lui Dumnezeu a nu mărturisi despre Iisus nici un lucru bun, și continuă: Noi știm că Omul acesta este păcătos.

Dar, întreabă Sfântul Teofilact: Bine măi, dar un pic mai înainte când Mântuitorul a întrebat: ”Cine dintre voi mă vădește pe mine de păcat?” ei au tăcut. Şi atunci orbul le răspunde, cel ce fusese orb le răspunde: Dacă este păcătos, nu știu! Atunci îi ia și pe ei la întrebări, spunându-le că: Fiind orb, acum văd.  Și ei, întrebându-l: Ce Ți-a făcut, cum Ți-a deschis ochii? le-a răspuns: V-am spus acum și n-ați auzit, de ce voiți s-auziți iarăși? Nu cumva vreți să vă faceți voi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât și i-au zis: Tu ești ucenic al  Aceluia. Iar noi suntem ucenici ai lui Moisi. Noi știm că Dumnezeu a vorbit prin Moisi. Iată, Acesta nu știm de unde este.

Și auziți ce magistral răspunde cel ce fusese cândva orb: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este, iar El mi-a deschis ochii. De ce îi ia în râs cel ce fusese orb? Deoarece, în toți anii cât a fost orb și a răbdat toată batjocura și disprețul oamenilor, cerșind înaintea Templului, i-a auzit pe aceștia vorbind, le-a auzit și faptele, a știut, prin urechile sale a pătruns adevărul faptelor care se întâmplau, că una spuneau și îndemnau pe oameni să facă, și alta era viața lor, și alta credeau de fapt și vă dați seama că ani de zile a acumulat în inima sa pe de-o parte disprețul acestora, pe de altă parte mila și indignarea, tot deodată, pentru necinstea și necurăția acestora. Pentru că, vedeți, până în ziua de astăzi noi spunem, când vrem să spunem despre o faptă că e vorba de ipocrizie, vorbim despre ea ca despre fariseism. Și nu numai noi avem acestă impresie.

Iată că și orbul, atunci în vremea Mântuitorului, avea și el exact aceeași impresie despre ipocrizie, despre fățărnicie, și vine și le ține orbul o mică lecție: Noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși. Auziți ce le spune cel ce fusese orb: Dar, de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe Acesta îl ascultă. Că, aici vine și citează din Sfânta Scriptură care se citea și se cânta la Templu. Că iată avem în Psalmi, Proorocul David spune: Dumnezeu face voia celor ce se tem de Dânsul.

Din veac nu s-a auzit, le spune cel ce fusese orb, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic. Le ține o lecție de credință și de teologie. Pentru că Proorocii precum Sfântul Ilie, Sfântul Elisei și ceilalți mari Prooroci făcuseră minuni. Şi Sfântul Ilie și Sfântul Elisei înviaseră morți, ceilalți văzuseră vedenii înfricoșătoare care vorbiseră despre soarta poporului lui Israel, care se împliniseră aidoma. Și iată că nici unul dintre ei nu făcuse astfel de minuni – să dea vederea cuiva care se născuse orb. Deci i-au răspuns și i-au zis: În păcate te-ai născut tot și tu ne înveți pe noi? ca și cum ei nu se născuseră în păcat, și ca și cum ei ar fi fost fără de păcat. Aceasta este pretenția omului fățarnic: omul fățarnic este cel care pretinde a fi ceva ce nu este.

Deci, spunându-i că: În păcate te-ai născut tu tot și ne înveți pe noi? L-au dat afară, l-au excomunicat, i-au spus: Nu mai ai ce să cauți aici! L-au numărat împreună cu samarinenii, împreună cu esenienii și cu alte secte, cu alți lepădați, care nu aveau ce să caute la Templu. Și acolo, afară, cine-l primește și cine-i mângâie sufletul și inima? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care vine la el și-i spune: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Și el a răspuns: Dar, cine este Doamne, ca să cred în El? Și Domnul îi zice: L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este!

Deci iată că acum Îl vede pe Cel care I-a deschis ochii, îi recunoaște glasul, și iată acum îl vedea cu ochii săi. Cine este, Doamne? Și-i spune: Cel ce vorbește cu tine, Acela este! Și răspunsul orbului care este: Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui. Iată recunoștința, iată gestul unei vieți autentice! Şi să luăm aminte în toată viața noastră, să nu trecem cu vederea pe lângă aceștia care au handicapuri fizice, nici pe lângă cei care au handicapuri sufletești; pentru că unul nu rabdă o ocară, altul nu poate să rabde o laudă sau un cuvânt de bine, că imediat se înalță mintea lui; și atunci trebuie să avem grijă, să ne adresăm cu toată dragostea și cu toată responsabilitatea.

Și, am să merg mai departe la pricina marii sărbători de astăzi, închinată Sfinților Împărați Constantin și Elena, cei întocmai cu Apostolii. De ce sunt întocmai cu Apostolii? Pentru că au făcut să strălucească Creștinismul în toată lumea. Știți, probabil, istoria Sfântului Constantin cel Mare. Acesta s-a născut în Iugoslavia de astăzi, la Niș, dintr-o mamă creștină, Sfânta Elena, care era de loc din Nicomidia. Nicomidia aceasta este în Turcia de astăzi, iar atunci, pe vremea aceea, Nicomidia era o cetate aproape integral creștină, numărul creștinilor din Nicomidia și de prin împrejurimi era uriaș. Și avem sărbătoarea aceasta foarte mare în calendar, legată de Sfântul Ierarh Antim și de ceilalți împreună cu ei, zeci de mii de Mucenici care au fost uciși  în Biserica Nicomidiei. Că Dioclețian și Maximian dăduseră acestă lege: să facă să dispară creștinii de pe fața pământului; cine va mărturisi pe Hristos să fie ucis.

Deci, mă întorc și spun: atâta bună creștere a primit acest Împărat, atâta iubire de adevăr și de dreptate a pus în inima sa, și tatăl său și mama lui atâta iubire de săraci, de cei care suferă, încât în toată viața lui s-a străduit să fie un model care să facă bine peste tot pe unde apare. Așadar, când ajunge datorită faptelor sale de vitejie, ajunge  ofițer în armata romană, și merge împreună cu tatăl său să se lupte. Are grijă de creștini și are grijă să nu cumva sub stăpânirea sa, creștinii să aibă ceva de suferit. Ce ar fi însemnat ca Sfântul Împărat Constantin cel Mare să pună în aplicare ordinele venite de la păgânii și îndrăciții Diclețian și Maximian? Dumnezeu nu i-ar mai fi ajutat să ajungă în calendar alături de Sfinții Apostoli. #

Dar nu, el a nesocotit aceste ordine și a spus: Mai mare este Dumnezeu decât orice! așa cum citise în Faptele Sfinților Apostoli, când Sfinții Petru și Ioan, aduși în fața Sinedriului, le închid gura arhiereilor și cărturarilor, și le spun: Judecați voi dacă este drept să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu, Care a făcut semne și minuni prin mâinile noastre și în fața noastră. Deci, asta a înțeles Sfântul Constantin: să mărturisească Adevărul și să facă faptele dreptății, să lucreze toată milostenia de care putea da dovadă, acolo unde a fost.

Și, în anul 310 ajunge într-o funcție de conducere, și are loc, un pic mai târziu, bătălia aceea a lui împotriva lui Maxențiu, în care el cu o mică armată a trebuit să se lupte cu multele legiuni ale păgânului împărat care venea să-l zdrobească. Și atunci, ce face? Recurge la rugăciune, și rugându-se ziua în amiaza mare, vede pe cer Sfânta Cruce, și aude un glas care-i spune: ”În acest semn vei birui!” Și de atunci și primește această poruncă: să însemneze Sfânta Cruce și monograma lui Hristos, adică primele două litere ale numelui lui Hristos, pe scuturile ostașilor săi și pe căști, pe uniforme. Și astfel, înarmați cu puterea Sfintei Cruci, dau această bătălie în care Dumnezeu întoarce, în favoarea lor, sorții izbândei. Şi cu o mică, un mic număr de oameni spulberă o armată de 3-4 ori mai mare, la fel cum s-a întâmplat în vechime și cu Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, la fel cum se întâmplase mai înainte și cu Mircea cel Bătrân, și cu Vlad Țepeș, și cum s-a întâmplat după aceea și cu Mihai Viteazul și cu alți mari voievozi de-ai noștri, oameni puțini dar foarte hotărâți să moară pentru Credința lor, care strigă către Dumnezeu: Doamne, miluiește-ne! Doamne, ajută-ne! Asta este nădejdea noastră! Şi care înțeleg că pentru păcatele lor îngăduie Dumnezeu ispitele din fiecare moment istoric.

Deci, după această biruință, îl cheamă pe Lichinius, pe celălalt împărat cu care împărățea și-i spune: Hai să dăm împreună un edict de libertate, și să le dăm libertate creștinilor. Și, într-adevăr sunt două edicte, dintre care cel mai cunoscut este cel de la Milan, din anul 313, și el rămânând stăpânitor peste Roma (care era capitala Imperiului Roman), începe să construiască biserici. Cele mai vechi biserici din Roma sunt cele construite de Sfântul Constantin cel Mare, sub forma de basilică, de unde spun unii că avem și noi numele de biserică, deoarece basilica era locul unde se făceau judecățile, iar de data aceasta, pe tronul judecătorului stă icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Maicii Sale care vor judeca lumea. Că asta și spune că: Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Așadar, de atunci avem primele biserici construite după un tipar care se răspândesc în toată lumea antică și după aceea urmează și celelalte tipuri de arhitectură bisericească.

Câțiva ani mai târziu, intervine o ceartă între el și Lichinius, și acesta din urmă hotărăște să-i prigonească pe creștini să-i arunce în temnițe, nu să-i omoare, dar să-i schingiuie și să-i mutileze. Și, pornește Sfântul Constantin un nou război împotriva acestui Împărat din Răsărit, îl biruiește și dă definitiv libertate Bisericii. Și nu se oprește aici, ci hotărăște să pună piatra de temelie a unei noi cetăți. Vechiul Bizanț devine acum Constantinopol – Cetatea lui Constantin. De ce a mutat capitala de la Roma la Constantinopol? Deoarece, Roma era: 1. plină de păcate și 2. plină de păgâni, care nu primiseră Creștinismul. Și acolo încă erau lupte pe străzi pentru credința lui Hristos, între cei care credeau în Hristos și cei care se închinau la idoli sau cine știe cui.

Deci, hotărăște să-și facă o nouă capitală în care imensa majoritate a populației să fie creștină, deoarece avea încredere în creștini, deoarece creștinii trecuseră prin închisori și își autentificaseră viața lor prin mărturisirea Credinței, prin rănile și prin suferințele pe care le-au răbdat pentru Hristos; dintre care, iată, îl avem pe Părintele Justin aici lângă noi, care a pătimit 16 ani în temnițele comuniste, chinuri inimaginabile pentru mintea celor mai mulți dintre noi.

Ei, și nu se oprește aici, ci vrea să ajute Biserica și să facă pace, să aducă la unime toți creștinii. Şi hotărăște să adune un sinod ecumenic, un sinod la care să vină arhiepiscopii marilor cetăți ale scaunelor unde Sfinții Apostoli au lăsat episcopi, ucenici ai lor, și să hotărască adevărul Credinței și să facă de așa fel încât toată Biserica să fie la o unime, să aibă un Domn, o Credință și un Botez, cum spune Sfântul Apostol Pavel.

La anul 325 pornește lucrările acestui Sinod, la care vin 318 Sfinți Părinți care pătimiseră, cei mai mulți dintre ei, prin temnițe. Şi au venit fiecare cu semnele lor, cu mutilările lor, cu ochii lipsă, cu mâinile lipsă, cu degetele lipsă, cu picioarele lipsă, au venit târându-se de prin toate colțurile pământului, ca să stabilească adevărul Credinței pentru toată Biserica lui Hristos; pentru că în vremea aceea apăruse un preot în Alexandria, un anume Arie care spunea că Mântuitorul Iisus Hristos n-ar fi fost Dumnezeu. El nu citise Evanghelia de la Ioan. La începutul Evangheliei după Ioan, spune acolo, foarte clar: Întru început era Cuvântul (adică Hristos) și Cuvântul era către Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul.

Și iarăși, în aceeași Evanghelie, avem mărturisirea Sfântului Apostol Toma care, când Mântuitorul a intrat prin ușile încuiate și I S-a arătat, Toma ce-i spune? Domnul meu și Dumnezeul meu! și încetează odată pentru totdeauna acest dubiu. Și atunci, în funcție de această mărturisire a Sfinților Apostoli, și teologia Bisericii, de la Sfinții Apostoli până astăzi, trebuie să fie una. Şi ca să fie unime, să fie uniune, să fie unitate, Sfântul Constantin cel Mare îi pune pe Sfinții Părinți să întocmească un Crez, un Crez care fusese mai înainte și care trebuia învățat, într-o formă scurtă. Iar acum îl rânduiesc în forma aceasta în care o rostim noi astăzi în Biserică. E adevărat că ultimele articole din Crez, așa cum îl știm, au fost adăugate la al doilea Sinod Ecumenic, la care a fost Sfântul Grigorie Teologul, la anul 381. Dar prima parte, primele articole, sunt scrise atunci, la anul 325. De atunci avem Crezul în Biserică, și de pe la anii 518 îl avem rostit în Sfânta Liturghie și toată lumea trebuie să-l știe pe din afară, ca împreună să-l spunem noi, cu toții.

Și aici este rugămintea către părinți și către maici atunci când se spune Crezul Duminica și în Sărbători în Biserică: să nu tacă din gură, să spună și ei Crezul, pentru că este momentul în care să mărturisim împreună credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că de aceea spune și diaconul: Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim.

Al doilea lucru pe care-l hotărăște Sfântul Constantin, împreună cu cei 318 Sfinți Părinți, este să avem un Calendar, o Pascalie comună, și să avem o dată a Paștelui și un Calendar comun pentru toată Biserica. Acestea au fost cele două hotărâri dogmatice ale Sinodului adunat de Sfântul Constantin cel Mare la anul 325. Acestea au fost cele două hotărâri pe care trebuie să le știe tot omul: Crezul și unitatea calendaristică a Bisericii.

Ați auzit, în urmă cu vreo două luni de zile, că au fost unii care ne-au tulburat că: “De ce nu facem și noi, împreună cu ceilalți creștini din Europa, de ce nu sărbătorim Paștile împreună cu ei?” Din același motiv pentru care pe Sfinții Părinți de la Sinodul întâi ecumenic nu i-a interesat să facă unitate nici cu sabelienii, nici cu donatiștii, nici cu pelaghienii, nici cu alți eretici din Antichitate. Au spus: aceștia sunt lepădați, iar noi nu vrem să avem de-a face cu ei; cu atât mai puțin cu gnosticii. Nu i-au chemat pe gnostici – ca să fii gnostic trebuia să fii intelectual, trebuia să fii foarte bine citit –, nu i-au chemat la sinod să-i întrebe: Dar voi ce părere aveți? Deci au făcut aceasta, știind că Păstorul nostru este Hristos, şi turma Sa, oile Sale ascultă glasul Său. Nu putem asculta de cei care nu sunt cu Hristos, nu sunt ai lui Hristos, nu au o viață în Hristos.   

Lucrurile sunt simple: să nu ne amăgim și să nu ne clătinăm! Rămânem în Biserică așa cum suntem, păstrăm unitatea Bisericii prin viața noastră. Ne cunoaștem credința și o mărturisim ori de câte ori este nevoie, pentru că toate aceste hotărâri, toată viața noastră, inclusiv acest simplu: Doamne, miluiește! pe care-l spunem la slujbe, este hotărât cu sânge și cu multă, multă suferință, cu zeci de mii de Martiri care au plâns și au sângerat pentru ca noi să ne bucurăm de roadele credinței.

Deci, să nu ne uităm după aceștia. Dar îi vedeți că ei sunt agitați în continuare și fac scandal, și pretind tot felul de lucruri, și ne mai acuză pe noi de putinism și de tot felul de rătăciri. De ce? Pentru că vor și ei un loc la masa la care se discută hotărârile Bisericii. Dar acest loc ei nu-l pot primi, pentru că zice Sfântul Pavel, foarte limpede: În Biserică întâi a pus Dumnezeu pe Apostoli, apoi pe Prooroci, apoi pe Învățători. Ce fel de Învățători? Învățătorii credinței! Aceştia care au citit două cărți și au umplut cerul și văzduhul cu părerile minții lor, nu cu credința Bisericii, aceștia nu sunt Învățători. Ei se pretind a fi. Cum nici nu se pretind a fi, dar ce se pretind a fi? Intelectuali. Știți cine sunt intelectualii în Sfânta Evanghelie? Sunt cărturarii aceia care l-au ocărât pe orbul cel din naștere, vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos. Deci, ori de câte ori citiți Sfintele Evanghelii sau le auziți, și este vorba de cărturari, să știți că acel gramateos din limba greacă veche are o singură traducere: intelectual. Și, ca să urci de pe treapta de intelectual pe treapta de învățător, îți trebuie un lucru extraordinar, și anume: părinție – să-ți asumi să suferi pentru cei pe care vrei să-i aduci la Hristos. Dacă nu faci asta, ești lup răpitor, nu ești păstorul oilor.

Și, am să închei aici, spunându-vă și despre Sfânta Elena aceasta: că s-a străduit cu toată râvna ei de mamă să semene cea mai bună învățătură creștină în sufletul fiului său, iar la anii bătrâneții sale – avea 75 probabil de ani când a plecat să caute Sfânta Cruce – s-a dus împreună cu armata și cu bani, și cu arhitecți, și cu sute de constructori în Țara Sfântă. Și, pe de o parte, a dărâmat templele idolești pe care vrăjmașul le ridicase asupra mormântului Domnului, asupra locului unde fusese îngropată Sfânta Cruce, asupra Golgotei, le-a șters, le-a ras de acolo, și i-a pus pe ingineri și pe muncitori să construiscă Biserica Sfântului Mormânt, într-o formă oarecum asemănătoare cu cea pe care o avem astăzi la Ierusalim.

Și, nu numai atât. A umplut Țara Sfântă de biserici. Sunt ruine ale bisericilor, și unele chiar se mai țin în picioare, și la Bethleem, la locul Nașterii, și pe Muntele Înălțării, pe Muntele Eleon, în locul Înălțării, și la Nazaret, peste tot pe unde au fost aceste mari evenimente despre care vorbesc Sfintele Evanghelii. A făcut în toate aceste locuri câte o biserică. Şi nu numai atât. Am văzut cu ochii mei rămășițele unor biserici pe care le-a ctitorit, în vremea șederii sale, pentru pustnicii din pustie; căci începuseră să vină cei care se nevoiau pentru Hristos în adâncul pustiei, începuseră să vină și în Pustia Iudeii. Și le-a dăruit din toată generozitatea sa bani și a trimis acolo arhitecți, ingineri, muncitori, să le ridice biserici părinților care se nevoiau în pustie. Iar ei, acești doi, Sfinții Constantin și Elena, atât de iubiți la noi la poporul român – și vă rog să mă credeți, suntem printre ultimele popoare care cinstesc așa cum se cuvine pe Sfinții Constantin și Elena –, au zidit Casă Domnului și au zidit Casă Creștinilor, și nu doar Casa din afară; mă refer la casa sufletească, la acea casă ai cărei pereți sunt alcătuiți din faptele bune ale Sfintei Evanghelii.

Și asta să facem și noi, monahii: să lucrăm la zidirea casei sufletului nostru, ca împreună cu Sfinții Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa Elena, și împreună cu Sfinții Apostoli, în ziua Judecății să fim numărați în ceata cea de-a dreapta celor mântuiți. Amin!

HRISTOS A ÎNVIAT!