Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem, căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea. (1 Thess. 5:1-2 BOR)

Creștinii își duc viața de scurtă durată pe pământ ca și când s-ar afla în permanență la sfârșitul lumii, la sfârșitul istoriei, la Judecata de Apoi. Acea supraviețuire a întregii istorii a lumii de la început până la sfârșit, de la alfa la omega, este un dar al credinței lui Hristos și, în acea credință, cunoașterea scopului, sensului și duratei acestei lumi. Simțindu-se veșnic încă aici pe pământ și trăind viața veșnică ca un dar al lui Hristos în această lume, un creștin trăiește veșnic și theandric în toate zilele vieții sale pământești, în toate ceasurile, în toate clipele. Fiecare moment al vieții sale este un capilar al eternității, cu întreaga sa ființă legată de eternitatea dumnezeiesc-omenească a lui Hristos.

Nu există nicio îndoială, începutul și sfârșitul lumii sunt în puterea lui Dumnezeu și tot ceea ce este între început și sfârșit – toată curgerea, toate evenimentele. Iar dacă cineva își ridică mintea cu credință în Domnul, și harul Sfintelor Taine și sfintelor fapte bune îl transformă într-o minte sfântă, în „mintea lui Hristos” (1Cor. 2:16), în mintea sfântă, sobornicească, a Bisericii lui Hristos, cu atât este mai clar pentru el acel adevăr și toate tainele lui Dumnezeu care sunt în ea și în jurul lui. De aceea un creștin trăiește în această lume ca în Judecata de Apoi, măsurându-se pe sine și fiecare gând și fiecare simțire și fiecare cuvânt și fiecare faptă – prin Judecata de Apoi. El evaluează totul cu judecata Judecății de Apoi.

Această lume a noastră călătorește ireversibil spre sfârșitul ei, cu nenumărate ființe umane și destine umane în ea, ale căror nenumărate secrete sunt cunoscute doar de Domnul Atotștiutor și Atotvăzător. De aceea este imposibil ca mintea umană să prezică, cu atât mai puțin să determine, să determine și să știe când va avea loc sfârșitul lumii. Este necesar ca această lume, această lucrare a mâinii lui Dumnezeu, să se maturizeze așa cum a fost prevăzut în planul de mai înainte de veci al lui Dumnezeu, pentru ca numai atunci să vină sfârșitul lumii. În această chestiune, judecățile umane sunt întotdeauna incerte, inexacte și greșite. În primul rând, nici unul dintre oameni nu știe și nu poate ști câte miliarde de ființe umane trebuie să treacă prin această lume, pentru a împlini numărul prezis de planul de mai înainte de veacuri al lui Dumnezeu pentru lume. Și fiecare ființă umană – ce puzzle! ce taină! – numai Dumnezeu o știe de la început până la sfârșit și de sus până jos. Noi, oamenii, suntem o picătură într-un ocean vast, ale cărui țărmuri nu le poate vedea nici un ochi omenesc. De aceea Dumnezeu Logosul S-a făcut om și l-a mărit pe om cu infinitate dumnezeiască și i-a dat acelui om nou, prin credință, cunoașteri noi și cunoștințe noi despre lume și destinul ei. Iar noi creștinii, prin credința în Dumnezeu-omul, cunoaștem sensul, scopul și sfârșitul lumii și al omului. Omul-Dumnezeu ne-a dat tot ce avem nevoie pentru orientarea noastră corectă și fără greşeală în această lume pe drumul către sfârșitul ei dat de Domnul, înfricoşata Judecată. Știm sigur că ziua Domnului va veni, și deodată, ca un hoț în noapte. De ce aşa? Ca să veghem și să păzim neîncetat: veghem și străjuim asupra întregii noastre vieți în această lume cu lumina nestinsă a credinței, a iubirii, a rugăciunii și a altor sfinte fapte bune, și astfel să ajungem luminoşi și strălucitori în „ziua Domnului” . Și pregătiţi pentru ziua aceea a Domnului. Un creștin ar trebui să transforme fiecare zi a vieții sale în această lume în ziua Domnului, umplând-o cu dreptate evanghelică, adevăr evanghelic, dragoste evanghelică și lucrare evanghelică. Atunci ultima zi a Domnului nu va fi înfricoşătoare pentru el, ci dulce și blândă și veselă.

Cea din urmă, ziua sfârşitului lumii va fi ziua Domnului în sensul cel mai deplin al cuvântului și va arăta cel mai evident cum ar fi trebuit să fie zilele vieții omeneşti pe pământ. Și Domnul a arătat deja acest lucru prin șederea Sa în lumea noastră pământească: fiecare zi petrecută de El în lumea noastră este ziua Domnului; fiecare zi petrecută de El în Biserica Sa, unde El este totul în Sfintele Taine și sfintele fapte bune. Zilele acelea sunt și pentru noi – zilele Domnului, dacă în timpul vieții noastre pe pământ trăim în Domnul cu toată ființa noastră, hrănindu-ne cu Sfinte Taine și cu sfinte fapte bune.

Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea. (1 Thess. 5:3 BOR)

Ce știe omul fără Dumnezeu-Omul despre lume? Doar crusta lumii, pielea lumii și doar despre o mică parte a lumii. Și totul este acoperit și ascuns de el. Ce fel de forțe și puteri, văzute și nevăzute, operează în lume, – cine dintre oameni știe și poate ști? Întreaga noastră cunoaștere umană despre lume este ca o lumânare mică, înconjurată din toate părțile de noaptea nesfârșită a ignoranței. Acea lumânare a noastră ne luminează ființa umană foarte superficial și superficial, iar noi oamenii vedem în mod tragic puțin despre noi înșine și ne cunoaștem ciudat de puțin, cu atât mai puțin lumea din jurul nostru, în care miliarde și miliarde de ființe perceptibile și imperceptibile se mișcă, trăiesc și mor. De când păcatul a intrat în lume prin om, toată ordinea din lume a fost tulburată, chiar încurcată: nimic nu este la locul lui, nimic nu este pe cale; începuturile și sfârșiturile tuturor s-au pierdut. Rătăcirea și confuzia, aceasta este de fapt viața umană într-o lume care zace în rău și păcat. Din cauza a ceea ce oamenii nu au declarat ca scop al lumii și al omului, ca sens al lumii și al omului, ca valoare a lumii și a omului, ca divinitate a lumii și a omului. Toate valorile false, scopurile false, zeitățile false. Și în toate se îneacă omul fără Hristos. Îndrăgostiți de păcat – pentru că păcatul desparte sufletul de Dumnezeu Logosul –, oamenii de multe ori cu insistență nu-L doresc pe Hristos, pentru că păcatul lor nu Îl dorește, fiindcă Hristos este distrugătorul păcatului. Oamenii care fac răul iubesc întunericul mai mult decât lumina și îl urăsc în mod conștient și fug de el (Ioan 3:19-20). Despărțiți de păcat de Creatorul și Dumnezeul gândirii, oamenii se rătăcesc în gândurile lor (Romani 1:21) și creează neobosit teorie după teorie despre lumea fără Dumnezeu și despre inutilitatea lui Dumnezeu. Și toate acestea, pe drumul fără Dumnezeu, până la Judecata de Apoi. Nu numai fără Dumnezeu, ci și împotriva lui Dumnezeu. Dar minciuna cea dintâi despre Dumnezeu călătorește prin toate, o minciună inventată despre Dumnezeu de „tatăl minciunii” Satana, iar acea minciună este de fapt inima tuturor învățăturilor lor nelegiuite și anti-Dumnezeu. Prin ei și odată cu ei, această minciună va ajunge până la Marea Judecată, până la ziua Domnului. În zilele din urmă, ei îl vor huli în mod special pe Hristos Dumnezeu și vor respinge adevărul Său divin despre lume și despre sfârșitul lumii. Construind o lume fără Hristos și împotriva lui Hristos, ei vor grăi cu glas mare despre modul în care au oferit lumii pace, siguranță și bunăstare. Și tocmai atunci, când urlă: „Pace și siguranță!” – deodată moartea îi va lovi, ca durerile nașterii pe o femeie însărcinată, și nu vor scăpa.

(din Sf. Iustin Popovici – Tîlcuire la epistola I către Thessaloniceni)