Ne aflăm astăzi în această perioadă de post și de pregătire pentru Praznicul Nașterii Domnului, în Duminica a 31-a după Rusalii, Duminică care ne pune înainte prin evanghelia pe care am ascultat-o la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, o minune săvârșită de Domnul nostru Iisus Hristos, și anume vindecarea unui orb din orașul  Ierihon.

Fragmentul evanghelic de astăzi ne spune că mergând Domnul nostru Iisus Hristos prin Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și auzind freamătul mulțimilor, era curios să vadă ce se întâmplă. Deci întrebând el ce se petrece, a auzit că trece Iisus pe acolo. Și auzind acestea, a strigat către Iisus: ,,Iisuse, Fiule al lui David, miluiește-mă!”  Deci apropiindu-se Iisus l-a întrebat pe orb: “Ce voiești să-ți fac?” Și orbul i-a cerut să îl facă să vadă. Atunci Iisus printr-un singur cuvânt l-a vindecat, zicându-i: “Vezi!”, după care a adăugat: “Credința ta te-a mântuit!” Și îndată, orbul  a văzut și mergea după Iisus, slăvindu-l pe Dumnezeu. Și tot poporul care văzuse această minune slăvea pe Dumnezeu.

Fiecare minune pe care a săvârșit-o Domnul nostru Iisus Hristos, fiecare pildă pe care a rostit-o, fiecare cuvânt sau eveniment din Sfânta Scriptură sunt fapte reale, istorice dar în același timp pline de un înțeles tainic și aducătoare de mântuire pentru fiecare credincios care citește sau ascultă cuvintele Scripturii.

,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și spre mântuire oamenilor!” (II Timotei, 3,16) îl învață Sfântul Apostol Pavel pe ucenicul său, Apostolul Timotei. Așadar, nici minunea de astăzi, nu este doar o întâmplare, ci ea a fost rânduită să fie citită astăzi la Sfânta Liturghie pentru a ne arăta puterea lui Dumnezeu de a vindeca și de a mântui pe cel care crede în El. Întreaga pildă de astăzi are un înțeles duhovnicesc, și asupra acestuia trebuie să ne oprim.

Ni se spune mai întâi că Domnul Hristos se plimba prin orașul Ierihon. Numele Ierihon înseamnă lună și indică faptul că acesta a fost un vechi centru al cinstirii unor zeități, unor divinități lunare. Ierihonul era numit și orașul palmierilor și de asemenea s-ar părea că este orașul cu cea mai joasă altitudine din lume.

Luna ne trimite cu gândul la noapte, iar faptul că acest oraș a fost cândva un centru al cinstirii idolilor și de asemenea, că ar fi orașul cu cea mai joasă altitudine din lume ne duce cu gândul deja la întuneric, la moarte, la iad. Odată cu izgonirea oamenilor din Rai oamenii se îndepărtaseră de Dumnezeu din ce în ce mai mult, iar atunci când Domnul Hristos a venit în lume, decăderea morală și duhovnicească atinsese unele culmi foarte înalte.  O astfel de lume slujea întunericului și era captivă morții și iadului, necunoașterii lui Dumnezeu. atunci când a venit Domnul Hristos pe pământ, mulți L-au urmat, fiindcă aceștia sufocându-se sufletește de toată acea stare decăzută în care se aflau, erau însetați să cunoască și să guste din Apa cea Vie, dătătoare de viață a Cuvântului-Hristos Dumnezeu. Dar de asemenea, au fost și mulți care nu L-au urmat pe Hristos, ci L-au hulit, L-au prigonit, și au sfârșit răstignindu-L, căci păcatul și moartea deveniseră  o a doua fire a acestor oameni, și plăcerea aceea aparentă a păcatului, care însă aduce după sine durerea, pusese stăpânirea asupra lor.

Prezența lui Hristos în Ierihon produsese un freamăt al mulțimilor, căci atât cei care Îl urmau se îmbulzeau să-L vadă și să-L asculte pe Cel de la care aflau Cuvântul Vieții celei Veșnice, dar și cei care Îl urau pe Hristos, fariseii și cărturarii, a căror credință era una formalistă și neroditoare, voiau și ei să-l vadă pe Hristos căutând să afle la El măcar o mică și închipuită greșeală, pentru a-L acuza de trădarea credinței așa cum o moșteniseră ei de la Moise. Cuvântul lui Hristos și prezența Lui prin icoane, prin Scriptură, prin slujbele și Sfintele Taine ale Bisericii produce freamăt și în societatea contemporană, împărțind lumea în două și în prezent, căci sunt mulți care simt binecuvântarea prezenței lui Hristos între ei și înăuntrul lor, așa cum o simțim și noi astăzi, fiind adunați în această mănăstire la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, dar sunt și astăzi mulți pe care îi deranjează această prezență și însăși existența lui Dumnezeu, căci existența Lui Dumnezeu și dumnezeirea Lui Hristos le mustră cugetele întunecate de patimi, de dorința de putere, de dorința de plăceri, de gustul păcatului. ,, Lumea mă urăște, pentru că Eu mărturisesc despre faptele ei că sunt rele!” (In 7,7) arată Domnul Hristos.

Într-o astfel de lume, cel care se vede pe sine neputincios în fața atâtor provocări și ispite, și slab în fața tentațiilor păcătoase, imorale, și amăgitoare ale lumii de astăzi, și știind că nu a dobândit încă vederea duhovnicească a lucrurilor, strigă din adâncul inimii sale către Hristos: “Iisuse, Fiule al lui David, miluiește-mă!” (Lc 18,38)

Orbul acesta despre care ne vorbește evanghelia de astăzi, prin faptul că era orb, era marginalizat de societate și nici nu putea lua parte la evenimentele care se întâmplau în cetate, era pe de o parte ferit de lucrurile stricătoare de suflet ale lumii acesteia, dar fiind orb nu putea nici munci prea mult, deci era nevoit să cerșească pentru a-și întreține viața, și prin urmare, măcar că era ieșit  lângă porțile cetății, după cum spune Sfântul Ignatie Brancianinov,  orbul nu se putea îndepărta de cetate prea mult și iată că  zarva cetății îi ajungea la urechi,  îi învolbura inima și îi arunca în tulburare, în împrăștiere mintea. Și creștinii de astăzi, cu toate că se străduiesc să ducă o viață duhovnicească după măsura și după puterea lor, totuși fiindcă trebuie să trăiască, să se întrețină pe ei, familia lor, casele lor, și cele necesare vieții de zi cu zi, fiindcă multe sunt provocările și ispitele lumii contemporane, uneori cu toate că se feresc de păcat totuși sunt supuși gândurilor, simțămintelor, visărilor, tentațiilor spre păcat și spre o viață dezordonată așa cum este vița fiilor acestui veac.  De aceea salvarea lor este credința cea fierbinte, și faptele credinței precum sunt postul, milostenia, rugăciunea, Spovedania, Împărtășania, prezența la Sfânta Liturghie și toate cele care ne pot transforma din fii ai acestui veac și al stăpânitorului acestui veac, în fii ai Lui Dumnezeu și a veșniciei.

După ce Domnul Hristos îi dăruiește orbului din Ierihon vederea ochilor trupești, printr-un singur cuvânt: “Vezi!”, El, Cuvântul lui Dumnezeu, și Cuvântul prin care Dumnezeu a creat lumea, Cel care poruncise: “Să fie Lumină!” adaugă către orbul acesta: ,,Credința ta, te-a mântuit!” (Lc,18,42)

Credincioșii care își doresc mântuirea, au nevoie așadar, după cum am spus, de credință și de tot ceea ce presupune ea.

A fi credincios, a împlini predaniile Bisericii, nu înseamnă a le săvârși pe acestea într-un mod formal, într-un mod de multe ori superstițios sau numai de dragul de a fi făcute, așa cum ne-au fost lăsate  de la strămoși, ci a conștientiza cât de important este fiecare dintre aceste lucruri pentru dobândirea mântuirii și a harului Sfântului Duh în viața noastră.

“Credința, arată un părinte de la Sfântul Munte Athos, constituie trăsătura fundamentală a creștinului. Fără credință, este cu neputință ca omul să fie bineplăcut lui Dumnezeu. Trebuie însă ca această credință să fie statornică și nezdruncinată, și să se sprijine pe Stânca cea nesurpată a ei, și anume Domnul Hristos. Credinciosul nu se recunoaște doar prin faptul că merge la biserică ci și prin modul de a fi, de a vorbi, de a merge, de a se îmbrăca, de a se comporta.”

 Și chiar dacă de multe ori suntem supuși îndoielilor din pricina smintelilor acestui veac, credința este așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cea care sprijină precum toiagul mădularele tremurânde a celui aflat la  bătrânețe sau precum ancora care înrădăcinează în mijlocul apelor corabia care se clatină de tulburarea valurilor mării.

Credința, arată tot Sfântul Ioan Gură de Aur, este cea care risipește întunericul din sufletul omului. De aceea Hristos i-a spus orbului din Ierihon, că s-a vindecat datorită credinței sale.

Există după cum știm, o orbire trupească și orbire sufletească. ,,Câtă vreme sunt oameni care sunt stăpâniți de orbirea duhului, câtă vreme între oameni există surzenia și muțenia duhovnicească, câtă vreme sunt mulți oameni care șchiopătează de pe calea cea dreaptă, arată Sfântul Nicolaie Velimirovici, Dumnezeu face din orbii, șchiopii, muții și surzii acestui veac oglinzi ale muțeniei, surzeniei, orbirii, și ologirii sufletești.”

După ce orbul din Ierihon a primit vindecarea, spune Evanghelia că a început să-l urmeze pe Hristos. Cel care vrea să dobândească vederea duhovnicească a lucrurilor, o poate dobândi doar urmându-L pe Hristos, Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume.

“Din pricina orbirii noastre duhovnicești, arată Sfântul Ignatie Briancianinov, mintea nu poate deosebi gândurile adevărate de cele mincinoase, iar inima nu poate deosebi simțurile noastre cele duhovnicești de  de simțămintele păcătoase, mai ales atunci când acestea din urmă nu sunt deosebit de primitive. Din pricina orbirii duhului toată lucrarea noastră  devine mincinoasă, formalistă, precum cea a fariseilor și cărturarilor, pe care Hristos i-a numit orbi. Atunci când însă omul se nevoiește  duhovnicește așa cum trebuie, harul primit la Sfântul Botez începe să ne vindece puțin câte puțin de orbirea duhului prin mijlocirea frângerii inimii. Începem să intrăm în starea de vedere a minții, de vedere duhovnicească. (…) Spre deosebire de vederea intelectuală, a celor ce se îndeletnicesc cu contemplația, vederea duhovnicească este proprie doar celor care  se curățesc prin pocăință, și ea apare nu după bunul plac al omului, ci în urma atingerii Harului Duhului Sfânt, de duhul nostru.”

Pentru a ajunge însă la această treaptă, este nevoie întâi de treptele elementare ale pocăinței. Și spune Sfântul Nicolaie Velimirovici: “Credința ta te-a mântuit! i-a zis Domnul, orbului  după tămăduirea lui.  Este nevoie de credință pentru a dobândi statornicie, de statornicie pentru a dobândi răbdare, este nevoie de stăruință ca nevoința să aducă roada sa minunată. La început este nevoie de nevoință trupească puternică, de metanii care istovesc trupul, și smeresc sufletul,  de stări prelungite în picioare,  de privegheri de toată noaptea, de rugăciune cu gura și cu voce tare,  de rugăciune unită cu plânsul atunci când ne aflăm singuri în chilia noastră și putem plânge fără împiedicare și de  plânsul cel mut al inimii, atunci când ne aflăm în societate.  Orbul era împiedicat să strige  dar el striga și mai tare,  i se poruncea să tacă dar el și mai răsunător striga către Domnul. Așa trebuie să facem și noi, trebuie să biruim toate piedicile și să ne rugăm cu osârdie Domnului, cerând vindecarea sufletului.”

Și cum putem face toate acestea? Acest lucru ni-l arată viețile și modul în care ei s-au nevoit de-a lungul vieții lor.

 Prăznuim astăzi la data de 3 Decembrie pe unul dintre  sfinții români și anume pe Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani. Acesta s-a născut în anul 1730 într-o familie de credincioși ardeleni din Săliștea Sibiului și din tinerețe a dorit să devină călugăr. Și fiindcă românii ortodocși din Ardeal la acea vreme erau persecutați,  a trecut munții în țara Românească și a plecat la Sfântul Munte Athos.  După ce a fost călugărit și a ajuns diacon la mănăstirea Vatoped, mai târziu se retrage la Schitul Sfântului Ilie de lângă Mănăstirea Pantocrator, unde la acea vreme era stareț Cuviosul Paisie Velicikovski, viitorul stareț al Neamțului, împreună cu care cuviosul Gheorghe va veni mai apoi în țară, pentru început la Mănăstirea Dragomirna, apoi la Secu și la Neamț.  După un timp, Cuviosul Gheorghe va trece din Moldova în Țara Românească unde va fi rânduit stareț al Mănăstirii Cernica de lângă București, și mai pe urmă și al Mănăstirii Căldărușani.  În anul 2005 Sinodul Bisericii ortodoxe Române avea să-l treacă în rândul sfinților.

Așa cum arată unele tropare din slujba închinată Sfântului Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, acesta a dorit să-și mântuiască sufletul, de aceea neîncetat și fără șovăire  a împlinit cuvintele purtătoare de viață ale Domnului Hristos, și ajungând la limanul liniștii duhovnicești a trăirii în Hristos, s-a arătat stâncă neclintită a credinței, întrarmându-se cu rugăciunea neîncetată și cu smerita cugetare, lupta cea bună luptând, credința păzind, pornind război împotriva patimilor, neîncetat în rugăciune pe Hristos chemându-L,  făcându-și trupul vas ales al Sfântului Duh, și Vieții celei Veșnice învrednicindu-se.

Cel care dorește să-și mântuiască sufletul său, neîncetat și fără de șovăire trebuie să împlinească cuvintele și poruncile Domnului Hristos, păzind de asemenea și credința cea dreaptă, întrarmându-se cu rugăciunea continuă din inimă, și cu smerenia, pornind război împotriva patimilor și făcându-și trupul prin asceză precum și sufletul prin lucrarea virtuților, templu al Sfântului Duh.

“Nu oricine îmi zice Doamne Doamne, va intra în Împărăția lui Dumnezeu, ci numai cel care face voia Tatălui Meu,”(Mt,7,21) arată Domnul Hristos. Prima condiție a mântuirii este așadar, împlinirea poruncilor Domnului. Invocarea numelui lui Dumnezeu nu folosește la nimic dacă lipsește, ascultarea noastră față de El.

Dar nici nevoințele nici păzirea poruncilor nu sunt de ajuns pentru mântuire, ci este nevoie și de a urma credenței celei drepte și adevărate. Credința cea dreaptă nu este însă numai un amalgam de idei corect exprimate, ci este și o stare sănătoasă a sufletului, o gândire limpede și netulburată a minții, iar fără credința cea dreaptă nu poate dăinui viețuirea cea dreaptă.

Cel care se străduiește să rămână credincios Bisericii și învățăturii ei și poruncilor lui Hristos, dorindu-și mântuirea, se roagă neîncetat către Hristos să-l miluiască, iar această rugăciune din inimă, după cum spunea Părintele Iustin, ctitorul mănăstirii noastre, va fi singura noastră izbăvire.

Toate nevoințele acestea ale creștinilor, nu sunt însă de folos ci chiar îl pot duce în înșelare dacă lipsește smerenia. “Smerenia, arată Arhimandritul Serafim Alexiev, se naște din cunoașterea de sine. Ea nu este o lipsă a  nădejdii, o pierdere a personalității, ci avânt spre lumină” Smerenia îl face pe om să-și vadă întunericul din sufletul său, să-și recunoască neajunsurile,  să devină un om blând, și să nu urască pe nimeni. Smerenia este de asemenea și cea care îi învinge pe demoni.

Asceza este cea care creează un mediu pentru ca noi să primim în dar de la Dumnezeu, harul Sfântului Duh, însă nici postul, nici privegherea, nici alte patimi, nu îi înving pe demoni dacă lipsește smerenia, căci și demonii nu dorm, nu mănâncă, și ei sunt nevoiți chiar fără de voia lor să facă ascultare de Dumnezeu, însă nu se pot smeri.

Cel care se smerește, se nevoiește, cultivă virtuțile, se roagă, păzește poruncile lui Hristos și dreapta credință, învinge pe demoni, învinge și lumea care de multe ori îl atacă cu momelile ei, învinge în cele din urmă patimile și se învinge și pe sine, adică parte cea rea din el. Astfel de oameni au fost sfinții. Așa a fost și Sfântul Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, pe care îl prăznuim astăzi și așa a fost și Sfântul Prooroc Sofonie, prăznuit tot astăzi.

Sfântul Prooroc Sofonie îi îndemna în vremea sa pe iudei, dar la fel ne îndeamnă și pe noi cei de astăzi: ,,Căutați pe Domnul, toți cei smeriți din țară, care săvârșiți faptele Legii Domnului, căutați smerenia, căutați dreptatea, poate veți fi feriți de ziua mâniei Domnului.”  

Știind așadar că va veni o zi a Înfricoșătoarei Judecăți, când vom fi față în față cu Hristos, și singuri ne vom da seama dacă i-am urmat Lui sau nu, dacă strălucește Chipul Lui ca în oglindă în sufletul nostru,  suntem datori să încercăm după putere să ne deschidem ochii sufletului spre Dumnezeu și să încercăm ca prin păzirea poruncilor Lui Hristos, prin ținerea rânduielilor bisericești, prin faptele milosteniei sufletești și trupești, prin rugăciune neîntreruptă și din inimă, prin urmarea exemplului pe care ni-l oferă sfinții, să se împlinească și cu noi cuvântul rostit de Profetul Sofonie poporului său: “Domnul Dumnezeul Tău este în mijlocul tău ca un izbăvitor puternic. El se va bucura foarte de tine, și în dragostea Lui va tresălta și va cânta de bucurie pentru tine.” și să lăudăm și noi în veșnicie pe Dumnezeu, doctorul sufletelor și al trupurilor, așa cum L-a lăudat și L-a slăvit pe Dumnezeu, mulțimea care a fost martoră la vindecarea orbului din Ierihon, rugându-ne totodată cu astfel de cuvinte, precum cele ale acestui tropar din rugăciunile de seară: ,,Luminează ochii mei, Hristoase Dumnezeule, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmașul meu: întăritu-m-am asupra Lui” și cele ale Sfântului Ioan al Evhaitelor: “Cel ce orbului I-ai dăruit vederea, mintea mea cea orbită și sufletul meu care bâjbâie în fapte întunecate, Dătătorule de Lumină, luminează-le cu lumina poruncilor Tale!” Amin!