“Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel milostiv strig: Scoate din stricăciune viața mea, Mult-Milostive, Dumnezeule!”

Preacuvioși părinți și frați și iubiți credincioși,

În a IX-a Duminică după Rusalii, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie am ascultat un fragment care ne relatează despre două minuni săvârșite de către Domnul Hristos în timpul vieții sale de pe pământ și anume umblarea pe mare și potolirea furtunii.

Iată și ce ne spune Evanghelia:

În vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii săi să urce în corabie și să treacă pe țărmul celălalt, până ce va da drumul mulțiilor. Iar El, dând drumul mulțimilor, s-a suit într-un munte, ca să se roage deosebi. Și făcându-se seară, era singur acolo, iar corabia deja era în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a veniit la ei Iisus, umblând pe apă. Văzându-l umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă și de frică au strigat. Dar El l-ea vrbit îndată, zicându-le: Nu vă temeți!

Atunci Petru răspunzând a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la tine pe apă. El a zis:Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut, și a început să se scufunde, și a strigat către Iisus: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus l-a apucat de mână și a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul, iar cei din corabie s-au închinat Lui, zicând: Cu adevărat, Tu ești, Fiul lui Dumnezeu! Și trecând marea, au venit în părțile Ghenizaretului.”

Fiecare dintre minunile săvârșite de către Domnul Hristos, culminând cu Învierea Sa, despre care amintim în fiecare zi de Duminică, sunt evenimente reale, unele săvârșite pentru a înțelege cine este Domnul Hristos și altele fără de care mântuirea și salvarea noastră din împărăția morții și a întunericului, nu ar fi fost posibile. Deși reale, fecare dintre acestea are și o încărcătură, să spunem așa simbolică, pentru că din fiecare dintre acestea avem de învățat ceva care privește modul în care trebuie să trecem prin această viață, cum să acționăm în conformitate cu poruncile Evangheliei și în calitate de creștini asumați, pentru a dobândi Împărăția cea veșnică a lui Hristos-Dumnezeu.

Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi ne vorbește despre minunea săvârșită de către Domnul Hristos, a umblării pe mare și a potolirii furtunii, dar în același timp ne dă de înțeles ce este viața noastră, și nu altceva, decât o călătorie pe o mare învolburată de furtuni, între cele două țărmuri, nașterea și moartea, moarte care nu este finalul vieții, ci doar o trecere, de la viața de aici, în viața de dincolo, unde ne așteaptă fie veșnicul întuneric și veșnica durere, pe care o numim iad, fie veșnica Lumină și veșnica bucurie a Împărăției lui Dumnezeu. Depinde de noi însă, cum alegem să trăim viața aceasta pământească, în curăție, în fapte bune, în milostenie, în virtute, ceea ce reprezintă un pridvor și o pregustare a vieții celei veșnice, sau în păcat, în patimi, în destrăbălare, în tot ceea ce reprezintă, o anticameră și o pregustare a morții celei veșnice.

Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a spus așa cum citim în Cartea Facerii, că nu este bine să fie omul singur și i-a făcut lui ajutor. Astfel omul, în general, trăiește în societate, în comunitate. Chiar și într-o mănăstire există obștea în care călugărul trăiește. Cu excepția pusnicilor desăvârșiți, majoritatea dintre oameni trăim și acționăm în cadrul unei comunități. Cu toate acestea, omul, are nevoie de momente de însingurare, în care să fie doar El și Dumnezeu, în care să reflecteze asupra vieții sale asupra sufletului său, cât este de curat, cum se compportă cu oamenii, să își plângă neputințele, să încerce să le împuțineze, să încerce cu harul lui Dumnezeu să înmulțească și să desăvârșească partea cea bună din el. Iată, Însuși Hristos, se ducea adesea și se retrăgea în singurătate, adesori pe un munte, mai departe de agitatția și zgomotul lumii, pentru a se ruga. După ce a îndemnat pe ucenici să urce în corabie și să pornească pe celalălat mal, Iisus, dând drumul mulțimilor, cărora le predicase, s-a suit într-un munte, să se roage, făcâbd aceasta pănă spre miezul nopții.

Una dintre cântările bisericii ne îndeamnă: ,,La munți suflete să ne ridicăm, mergi acolo de unde vine ajutorul.” Muntele, reprezintă așa cum am spus, liniștea, îndepărtarea de zgomotul lumii, dar în același timp, în imnografia Bisericii, munții sunt comparați cu virtuțile. Este vorba despre căutarea virtuților, suișul duhovnicesc, căutarea de a ne ridica la cinstea, la demnitatea de a fi fii ai lui Dumnezeu, prin Hristos Iisus Domnul nostru.

Dacă în lumea de jos găsim multă gălăgie, neliniște și griji, multe furtuni, când urcăm un munte aflăm liniște. Așa și cine vrea să îl primească pe Hristos în inima Lui trebuie întâi să facă liniște înlăuntrul său, adică să potolească patimile din El și să își curățească inima. De aceea și una din Fericirile pe care le-a rostit Hristos spune: ,,Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Mt.5,8)

Există așadar două furtuni, una în interiorul nostru, și una în afara noastră. Într-o corabie aflată pe mare, în furtună, valurile pot sparge corabia, și apa poate intra înăuntru. Este așadar nevoie, ca echipajul acelei corăbii, să ia din timp toate măsurile de prevenție necesare.

Omul trăiește așadar în societate. Din nefericire, adeseori, comunitatea, societatea, se îndepărtează de Dumnezeu, și începe să trăiacă într-o stare de tulmut, de agitație, și chiar de promovare a păcatului, stare însă la care omul trebuie să fie atent să nu intre și în interiorul lui, pentru că dacă o astfel de stare va intra în interiorul său, câtuși de puțin, și omul nu va încerca să o înlăture, ea îl va scufunda și îi va îneca sufletul. Trăim într-o lume, în care valurile aceastea ale păcatului, ale nefirescului, și chiar a împotrivirii față de Dumnezeu a ajuns la o înălțime cutremurătoare. Din ce în ce mai mult, se promovază nefrescul, copii în școli încep să se identifice cu animalele, cu pisici, câini, broaște, să se comporte ca acestea, tot mai mult se promovează din nou așa-zsa dragoste și chiar se vrea a se ajunge la căsătoriile dintre bărbați sau dintre femei, la Jocurile Olimpice din Franța precum din nefericire, ceea ce nu prea s-a aflat și la acest festival Untold din Cluj, au apărut tot felul de scamatorii, care să promoveze astfel de lucruri nefirești, statele lumii se înarmează tot mai mult de război, alții lucrează intens în continuare pentru a schimba data Paștelui Ortodox, ca să ne ducă în eroare, pentru că o astfel de decizie ar încălca toate canoanele lăsate la Sinodul I Ecumenic despre când și cum se cuvine a sărbători Învierea, din nou au apărut viruși care fac victime printre oameni, se lucrează apoi la legi tot mai constrângătoare, pretextul fiind grja și ocrotirea planetei, pe care am fi prea multe ființe vii care i-am consuma resursele și am polua-o, deși aceiași oameni finanțează armament greu și distrugător.

Într-adevăr ceea ce ne spuneau bunicii și străbunicii noștri, chiar și preoții, marii duhovnici, că vor veni vremuri grele, începe să se îndeplinească. Totuși, există o altă ispită a creștinului contemporan, aceea de a se gândi atît de mult la aceste lucruri, a se denădîjdui, și a uita de Dumnezeu. După ce a venit furtuna pe mare, Iisus a potolit valurile și i-a liniștit pe ucenici. Exact această ispită au avut-o atunci ucenicii, au văzut furtuna, au uitat de Hristos Care deși era puțin mai încolo, se afla cu ei, au intrat în deznădejde și s-au înfricoșat. Hristos însă, mergând pe apă, căci El era Stăpânul lumii și Creatorul ei, a venit spre corabie. Atunci, Petru, neștiind dacă este o nălucă sau este Hristos, fiind confuz, a strigat către Hristos, dacă este El, să îl lase să vină pe apă spre El. Și Hristos i-a îngăduit. Iată că la început Petru a reușit, merge pe apă, însă chir aproape de Hristos, atenția lui este distrasă de la Domnul, de valuri, de furtună, și începe să se îndoiască și să se scufunde. Și strigă: Doamne scapă-mă! Puțin-credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Îl mustră Hristos, și îi întinde mâna.

“Câtă vreme Petru a crezut în porunca Domnului, câtă vreme, a avut în vedere această poruncă, arată Sfântul Ignatie Brancianinov, a mers pe stihia umedă ca pe uscat. Dar vântul era puternic și valurile se înălțau mult. Petru a luat aminte la aceasta, a îngăduit în sine o temere, care la o privire mai lipsită de adâncime s-ar putea numi firească, și a început să se scufunde. Atunci, a strigat către Hristos, Doamne scapă-mă și Domnul l-a scăpat de la înec. Cu toții umblăm pe valurile mării acestei vieți, mergem spre morțile morții, spre judecata lui Dumnezeu. Ce stihie în care nu te poți încrede se află sub picioarele noastre. Cele mai puternice prefaceri din viața noastră se săvârșesc pe neașteptate. Marea este bântuită, valuri puternice se ridică, și viața noastră este supusă numeroaselor viituri ale duhurilor viclene și ale oamenilor munuiți de ele, suntem spuși necazurilor fără de veste, datorită diferitelor împrejurări. Și altă mare nevăzută se află sub picoarele noastre. Aceasta este inima noastră în care încap diferite simțăminte. La omul căzut, simțămintele sunt cuprinse de păcat, și de aceea lucrează greșit în cea mai mare parte. Arareori, omul cel vechi, neînnoit prin harul lui Dumnezeu, poate să se poarte după îndreptarul poruncilor Evanghelic, și asta silindu-se.(…) Oamenii sunt neputincioși. Spre mângâierea și învățătura celor neputincioși, i s-a îngăduit Apostolului Petru să se clatine în credință, să se supună primejdiei. Când socotințele omenești, înlocuiesc credința în Dumnezeu, omul, se necăjește în valurile mării vieții. Mijloace omenești pentru a ieși din împrejurările cele grele, nu vede, iar aducerea aminte de Dumnezeu ne-o fură o uitare de neînțeles. Apostolul Petru, începând să se scufunde, a strigat către Domnul. Și noi, din mijlocul împrejurărilor, care ne strâmtorează din toate părțile, să ne silim a ne aduce aminte de Dumnezeu, să ne întoarcem către Dumnezeu cu rugăciune osârdnică pentru izbăvire.(…) Avem trebuință de ispite, pentru ca noi împilați fiind de ele, să alergăm la ajutorul lui Dumnezeu și să Îl cunoaștem prin cercare.”

Marea despre care s-a vorit în evanghelia de astăzi este viața aceasta, furtuna sunt ispitele, necazurile, prigoanele,. Apostolul Petru este model pentru fiecare dintre noi, să alergăm către Hristos și să strigăm către El, în ciuda oricărui gând sau moment de îndoială. Corabia nu este altceva decît Biserica, la cârma căreia stau Sfinții Apostoli. Păzind poruncile Evanghelice și rânduielile lăsate nouă de la Sfinții Apostoli, prin Părinții Bisericii, până la noi, vom putea rămâne în corabie și vom putea merge spre țintă. Abaterea de la acestea, înseamnă a te lăsa dus de val. Creștinul însă trebuie să înoate mereu împortiva curentului acestei lumi, care nu va face altceva decât să îi înece întâi sufletul apoi și trupul, și omul în loc de a deveni templu al Sfântului Duh, va deveni o epavă și se va scufunda în iad.

Pentru a supraviețui mării învolburate a acestei lumi, și a ajunge în cele din urmă în Împărăția lui Dumnezeu, nu avem altceva de făcut decât păzirea poruncilor lui Dumnezeu, a împlini Evanghelia și a fi într-o rânduială, a duce un mod de viață în conformitate cu învățătura creștină, începând cu rugăciunea, milostenia, postul, spovedania, împărtășania, citirea Sfintei Scripturi, citirea cărților duhovnicești, împlinirea canonului rânduit de duhovnic, citirea Psaltirii, și continuând cu smerenia, dragostea, răbdarea, blândețea, iertarea, ș.a.m.d. Sunt lucruri pe care le știm, ni se par ușoare dar în același timp ele ni se par greu de împlinit și ne abatem frecvent și ușor de la acestea. Toate acestea, sunt însă dacă ne vom gândi puțin mai profund, lucrurile care fac din om, mai întâi de toate un om firesc, un om normal, îi păstrează identitatea și integritatea și în același timp îl înfățișează curat înaintea lui Dumnezeu.

Așa cum arată Sfântul Grigorie Palama, “cei ce trăiesc în lumea aceasta, trebuie să se străduiască din răsputeri, să se folosească de lucrurile ei, potrivit poruncilor lui Hristos. Întărită prin deprindere stăruitoare, această sârguință, face ca împlinirea poruncilor lui Hristos să pară lesnicioasă, preschimbându-ne nestatornicia lăuntrică în statornicie desăvârșită. Ea aduce cu sine o ură înverșunată față de predispozițiile și stările sufletești cele rele iar aceasta la rândui ei naște nepătimirea.” Iar așa cum arată Cuviosul Nichita Stihatul, “cel ce s-a eliberat din robia patimilor nu va mai fi stăpânit de păcat ci se va odihni în legea Duhului.”

Dacă precum am spus mai înainte, a împlini evanghelia, nu face din om altceva, decât a-l restaura, a-l sfinți și a îl îndumnezei, cea ce este opusul virtuții și al sfințeniei, păcatul, și tot ceea ce este nefiresc și anti-dumnezeisc, promovate de curentul, de valul contemporan care predomină societatea, începând cu ideologia de gen, ura între popare și promovarea răboiului, urmărirea totală prin diferite tehnologii, precum și multe alte idei promovate astăzi de omenire, nu fac altceva din om, decât să îl schimonosească, să-i altereze identitatea și itegritatea și în cele din urmă să îl demonizeze.

Să păzim așadar poruncile Evanghelice, să nu ne temem peste măsură de valurile care se ridică asupra omenirii și asupra Bisericii și asupra sufletului omenesc în următorii ani, să menținem rînduielile apostolești și patristice care ne-au fost lăsate de Biserică, să fim înainte de toate oameni, cee ce din nefericire începem să uităm a fi, să fim apoi creștini, prin fapte dar în același timp să nu ne negăm această identitate, să nu ne rușinăm să ne afirmăm și să mărturisim credința în Dumnezeu, să avem mereu ochii ațintiți spre Hristos, ținta și în același timp ancora vieții noastre, aceasta este modul de rezistență în fața furtunilor ce amenință lumea și calea către Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu.

Să nu uităm de asemenea că Hristos este ancora, scopul dar nu în ultimul timp și hrana vieții noastre, căci Împărtășania pe care o primim la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie este Trupul și Sângele Lui, este primirea Sa înăuntrul nostru, iar în Sfânta Evanghelie ne adresează următoarele cuvinte: “Eu sunt pâinea vieții, pâinea cea vie care s-a pogorât din cer, aceea din care dacă mănâncă cineva nu mai moare. Cine mânâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da, pentru viața lumii, este Trupul Meu.”

“Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care se frânge entru voi spre iertarea păcatelor!” şi “Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor!” acestea sunt cuvintele de îndemn și de poruncă chiar, ale Domnului Hristos, pe care le auzim la fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie.

Iar dacă Sfânta Împărătșanie este hrana care ne ține viu sufletul, chiar și trupul, căci prin primirea Trupului și Sângelui lui Hristos, ni se sfințește sufletul dar și trupul și sîngele fiecăruia dintre noi, avem rânduită și o baie, să spunem așa, un Botez, pentru că de multe ori cu toate că ne străduim să ducem o viață duhovnicească, suntem furați de valurile lumii, care ne distrag atenția de la Dumnezeu, și începem să ne scufundăm în păcat și înspre adâncul răutății, al întunericului. Acest botez este Taina Spovedaniei, care ne curățește și prin pocăința noastră ne repune în starea dinainte de cădere, așa cum fiul cel risipitor, primit fiind de Tatăl său i-a fost redată cinstea cea dintâi, iar pocăința adâncă, sinceră, continuă și fierbinte, ne poate ridica chiar mai mult de starea inițială în care ne aflam, o astfel de pocăință, ne deschide brațele Tatălui Ceresc.

Așa cum arată Sfântul Tihon de Zadonsk, nu mărimea nici mulțimea păcatelor îl pierd pe om, ci viața nepocită. A păcătui este lucru omenesc dar a nu te pocăi, este lucru diavolesc.”

Să avem așadar ochii ațintiți către Hristos, păzind poruncile Lui, ducând o viață cât se poate de curată, să nu lăsăm rugăciunea, și astfel vom putea face față încercărilor care vin asupra noastră și valurilor tulmutoase care se ridică împotriva omenirii. Iar dacă vom avea credință, nădejde și dragoste față de Dumnezeu, El ne va întinde mâna, și ne salva precum pe Petru din valurile mării. Să ne rugăm de asemenea lui Dumnezeu așa cum arată Sfântul Andrei Criteanul în canonul cel Mare: “Mai mult decât toți oamenii, eu însumi am gresit Ție; ci Te milostiveste, Mântuitorule, ca un Dumnezeu, spre fãptura Ta, căci viforul rãutãților m-a cuprins, Milostive Doamne; ci, ca lui Petru, întinde-mi și mie mâna Ta. Și mă miluiește! Amin!”