1. Orice vreme e potrivită pentru a pune început unei conduite mîntuitoare. Arătînd acest lucru, marele Pavel spunea: „Iată o vreme bine primită! Iată o zi de mîntuire! Să lepădăm faptele intunericului şi să lucrăm faptele luminii! Să umblăm cu bună-cuviinţă ca în lumina zilei!” [Rm 13, 11-13] numind „vreme bine-primită pentru mîntuire” nu vreun ceas sau vreo zi, ci tot timpul de după arătarea Domnului şi Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Căci aşa cum atunci cînd soarele simţit răsare pe pămînt vine pentru oameni momentul muncii trupesti, precum spunea şi David: „Răsărit-a soarele, iar omul va ieşi la lucrul său şi la munca sa pînă seara” [Ps 103, 22-23], tot aşa şi atunci cînd ni s-a arătat prin trup Soarele dreptăţii [Mal 3, 20], tot timpul de după arătarea Lui e potrivit pentru munca duhovnicească; lucru pe care arătîndu-l în altă parte acelaşi proroc, după ce a spus despre venirea Domnului: „Piatra pe care au respins-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului”, a adăugat: „Aceasta e ziua pe care a făcut-o Domnul! Să ne veselim şi să ne bucurăm în ea!” [Ps 117, 22. 2]. Dar dacă în cazul soarelui simţit, dat fiind că acesta este întrerupt de noapte, spune: „ieşi-va omul la munca sa pînă seara” [Ps 103, 23], în schimb Soarele dreptăţii, întrucît e neînserat şi nu are potrivit Apostolului „schimbare sau umbră de mutare” [lac l, 17], oferă un bun prilej neîntrerupt pentru munca duhovnicească.

2. Dacă însă trebuie să spunem că o vreme e mai potrivită decît celelalte şi, aşa cum e o vreme pentru a semăna şi o vreme pentru a secera, o vreme pentru a sădi şi o vreme pentru a strînge roadele, şi e o vreme pentru orice alt lucru, tot aşa, de cauţi un ceas deosebit de potrivit pentru facerea de bine, acesta este vremea toamnei şi mai cu seamă luna aceasta [septembrie]. Aceasta e şi prima lună şi începutul anului, cea în care au primit început şi cele ale noastre, lucru pe care-l prăznuim astăzi. Fiindcă sfînta sărbătoare şi prăznuire pe care o aducem astăzi e prima a rechemării şi replăsmuirii noastre în har, cea în care au început să se facă noi toate [cf. Ap 21, 5] şi să se introducă în locul celor trecătoare ale Legii cele dăinuitoare, în locul literei Duhul şi în locul umbrelor adevărul/realitatea.

3. Căci astăzi s-a arătat o „lume” nouă şi un „rai” străin, în care şi din care s-a făcut un Adam nou Care replămădeşte vechiul Adam şi înnoieşte toată lumea, Unul care nu se lasă amăgit, ci-l amăgeşte pe amăgitorul, iar celor ajunşi prin amăgire sclavii păcatului le dăruieşte libertate. Astăzi s-a pregătit pe pămînt o „carte” uimitoare [cf. Iz 44, 2], care poate purta nu doar întipărirea unor cuvinte, ci în chip negrăit pe Însuşi Cuvîntul viu, un Cuvînt nu pierdut în aer, ci ceresc, nu unul care se alcătuieşte în însăşi stricarea lui, ci Unul care-i răpeşte stricăciunii pe cei ce se apropie de El, nu unul produs de o limbă omenească pusă în mişcare, ci Născut înainte de veci din Dumnezeu Tatăl. Astăzi s-a arătat un „cort” însufleţit şi nefăcut de mînă al lui Dumnezeu, un „chivot” cuvîntător şi duhovnicesc al Pîinii Vieţii care „ne-a fost trimisă din ceruri [In 6, 32] cu adevărat. Astăzi, potrivit cuvîntului Psalmistului, „adevărul din pămînt a răsărit”, adică [Fecioara] statuia nemincinoasă a nobleţei umane de la început, „şi dreptatea din cer s-a ivit” [Ps 84, 12], [Hristos] Dreptatea care l-a soos afară pe însuşi stăpînul nedreptăţii şi din însăşi stăpînirea celor nedrepţi, întrucît a fost osîndită în chip nedrept, l-a legat pe cel tare în răutate, i-a răpit vasele, le-a transformat şi le-a arătat în stare să primească dreptatea dumnezeiască; şi aşa pe captivii păcatului i-a luat să fie veşnic împreună cu ea însăşi îndreptăţindu-i prin credinţa în El, iar pe stăpînitorul păcatului strîngîndu-l în lanţuri din care nu se poate scăpa îl va preda unui foc veşnic şi lipsit de lumină. Astăzi a odrăslit „toiagul” profeţit „din rădăcina lui Iesei”, din care „a răsărit o floare” [Is 11, 1] care nu primeşte veştejire, ci recheamă firea noastră care-şi pierduse floarea, şi de aceea căzuse din locul neveştejit al desfătării, şi o readuce la bună-înflorire şi-i dăruieşte înflorirea veşnică, o urcă la cer şi o aduce în rai; un „toiag” prin care Marele Păstor a dus turma cuvîntătoare la păşuni veşnice; un „toiag” de care rezemată fiind firea noastră leapădă vechimea şi bătrîneţea neputincioasă şi păşeşte uşor spre cer, lăsînd jos pămîntul celor ce, sunt purtaţi spre cele de jos ca unii care n-au reazem. Dar cine e lumea nouă, raiul străin, cartea paradoxală, cortul şi chivotul duhovnicesc al lui Dumnezeu, adevărul răsărit din pămînt, toiagul mult lăudat al lui Iesei? Copila pururea fecioară înainte şi după naştere, a cărei naştere dintr-o femeie stearpă o prăznuim astăzi.

4. Căci deşi trăiau împreună şi erau ireproşabili înaintea lui Dumnezeu, Ioachim şi Ana păreau iudeilor a fi vrednici de reproş potrivit Legii, întrucît trăiau împreunã fără a avea copii. Dat fiind că nu era încă nădejdea nemuririi, de aceea succesiunea neamului apărea extrem de necesară; acum însă, întrucît astăzi ni s-a născut Fecioara aceasta, care prin naşterea ei întru feciorie ne-a dăruit veşnicia, nu ne mai este necesară succesiunea care vine din facerea de copii. Dar israeliţilor de pe atunci faptul de a avea copii mulţi le părea superior chiar şi virtuţii, iar lipsa de copii li se părea un rău atît de mare, încît chiar şi drepţii aceştia nu erau atît lăudaţi din pricina virtuţii lor, cît insultaţi din pricina lipsei lor de copii. Întristaţi deci de aceste ocări şi aducîndu-şi aminte de Avraam şi de Sara şi de ceilalţi cîţi făcuseră experienţa unei astfel de întristări pentru lipsa de copii, gîndindu-se apoi şi la leacul găsit de unii pentru vindecarea unei asemenea întristări, drepţii [Ioachim şi Ana] au hotărît şi ei să-şi găsească refugiu în implorarea lui Dumnezeu. Şi cumintele Ioachim pleacă în pustiu şi locuieşte aici postind şi înălţînd spre Dumnezeu rugăciunea de a se face părinte; şi n-‘a lăsat rugăciunea, nici nu s-a întors de acolo înainte de a primi certitudinea că i-a fost ascultată cererea. Iar Ana într-un gînd cu el se încuie în grădina cea mai apropiată şi cu inimă îndurerată strigă la Domnul: „Auzi-mă, Dumnezeul părinţilor mei, şi mă binecuvîntează, cum ai binecuvîntat-o pe mama Sara!”. Şi Dumnezeu i-a ascultat şi i-a binecuvîntat şi le-a făgăduit să le dea ceea ce au cerut, iar făgăduinţa a dus-o la bun sfîrşit acum. Şi le-a dat o Copilă mai minunată decît toate bunurile minunate de pînă atunci, pe însăşi Născătoarea Creatorului a toate, cea care a îndumnezeit neamul omenesc şi a făcut pămîntul cer, cea care pe Dumnezeu L-a tăcut Fiu al Omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu, întrucît a zămislit în ea însăşi fără sămînţă şi L-a pus înainte purtător de trup pe Cel ce pe cele ce sunt le-a adus din ce nu sunt, le-a transformat în vederea existenţei fericite şi nu le-a lăsat să cadă în inexistenţă.

5. Din ce pricină însă a ieşit Ea din măruntaie sterpe? Ca să dezlege întristarea, să preschimbe ocara celor ce au născut-o şi să prefigureze dezlegarea întristării şi blestemului protopărinţilor neamului omenesc ce se va face prin Ea. Cum ar fi îndrăznit de altfel firea să spurce pîntecul [Anei] în care a petrecut şi din care a ieşit Singura care a locuit în Sfînta Sfintelor şi care Singură s-a făcut locuire a Celui ce a făcut firea? Căci aşa cum înainte de Ea şi după Ea n-a mai apărut o fecioară mamă şi o mamă a lui Dumnezeu şi aşa cum înainte de Ea şi după Ea nimeni n-a mai locuit în Sfînta Sfintelor, tot aşa pe drept cuvînt nici în acele măruntaie materne [ale Anei] n-a fost văzut alt făt conceput înainte sau după. Dar pentru că fecioara trebuia să fie mama lui Dumnezeu, şi să vină din neamul lui David şi la vremea potrivită pentru mîntuirea noastră, iar vremea se apropia şi fecioara trebuia pregătită, dar nu se găseau atunci dintre cei ce ţineau de David alţii superiori în virtute, caracter şi nobleţea neamului decît aceia lipsiţi de copii; de aceea ei, cei fără copii, au fost mai cinstiţi decît cei cu mulţi copii, ca astfel Copila atotvirtuoasă să se zămislească din părinţi mult-virtuoşi, cea atotcurată să se nască din părinţi deosebiţi de cuminţi, iar cuminţenia lor unită cu rugăciunea şi asceza să culeagă rodul de a se face născătoare unei feciorii, şi încă a unei feciorii care-L pune înainte fără stricăciune pe Cel născut potrivit dumnezeirii înainte de veci dintr-un Tată feciorelnic. O, aripi ale acelei rugăciuni! O, îndrăznire pe care a găsit-o la Domnul! O, cît de neprihănite au fost acele inimi, ca să înalţe o asemenea rugăciune care a ajuns atît de departe şi a realizat atît de mult! Acea mare minune a trebuit să fie premersă de această minune şi firea să cedeze harului puţin cîte puţin.

6. Voi, teatru sfînt, ascultătorii cuvintelor mele, turma şi ogorul meu cuvîntător în Hristos, oferiţi-i Mamei lui Dumnezeu ca dar de naştere munca virtuţilor şi dedicarea voastră lor. Bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, săraci şi bogaţi, stăpînitori şi stăpîniţi, şi, simplu spus, tot neamul şi toată vîrsta, demnitatea, meseria şi ştiinţa! Nimeni dintre voi să nu fie sterp şi neroditor la suflet, nimeni să nu fie lipsit de iubirea şi de primirea seminţei duhovniceşti, ci să primească înflăcărat sămînţa cerească, cuvîntul mîntuitor, iar prin puterile proprii să-l transpună în faptă, într-un rod ceresc şi plăcut lui Dumnezeu. Nimeni să nu pună un început al faptei bune nedus la bun sfîrşit, nimeni să nu-şi arate credinţa în Hristos doar cu limba. „Căci nu oricine Îmi spune: Doamne! Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri” [Mt 7, 21] şi „cine-şi pune mîna pe jug şi se întoarce înapoi nu e potrivit pentru Împărăţia cerurilor” [Lc 9, 62].

7. Fecioarelor care aţi ales Viaţa monahală şi cîte v-aţi întors, bine făcînd, de la căsătorie la convieţuire feciorelnică şi, simplu spus, cîte aţi ales să locuiţi în aceasta din dorinţa de pocăinţă, vieţuiţi în toate potrivit lui Dumnezeu pentru Fecioara care s-a născut acum pentru noi şi care a născut în feciorie după trup la timpul său pe Cel Născut înainte de veci dintr-un Tată feciorelnic. Vieţuiţi numai pentru Ea şi pentru Dumnezeu Cel ce S-a întrupat din Ea, priviţi numai la El, făcîndu-vă numai din El desfătarea voastră, bucurîndu-vă în nădejde, răbdînd în necaz, supunîndu-vă întîi-stătătoarei voastre, slujind unele altora, căutînd pacea întreolaltă, alipindu-vă necontenit de atenţie şi rugăciune, de străpungerea sufletului, de psalmi, imne şi cîntări duhovniceşti [Rm 12, 12; Evr 13, 17; Ef 5, 19], curate şi fecioare şi la trup şi la suflet, în toate simţirile şi gîndirea, şi arătînd prin toate o gîndire şi o conduită duhovnicească şi feciorelnică. Căci urmînd astfel Mamei lui Dumnezeu potrivit psalmului [Ps 45, 16], veţi ajunge aproape de Ea şi veţi intra în templul nefăcut de mînă al Împăratului cerurilor, în cămara de nuntă supra-lumească şi veşnică a nestricăciunii.

8. Cîţi trăiţi în căsătorie nu vă dedicaţi cu totul lumii acesteia! Căci pentru voi această lume nou împlîntată şi cu adevărat supra-cerească, adică Mama lui Dumnezeu, s-a arătat astăzi drept rod al unei căsătorii. Cei bătrîni arătaţi o gîndire bătrînească şi nu vă faceţi tineri prin gîndurile, cuvintele şi faptele voastre, gîndind trupeşte şi purtîndu-vă potrivit trupului. Tinerii imitaţi acest fel de bătrîni, cinstiţi-i şi ascultaţi-i, şi nu vă arătaţi neştiutori de care bătrîneţe e cinstită şi cum anume nici tinereţea nu e lipsită de cinstita bătrîneţe. Iar dacă nu ştiţi, întrebaţi-l pe Solomon, căci îl veţi auzi spunînd: „cărunteţea pentru oameni este înţelepciunea, iar bătrîneţea e o viaţă nepătată” [Sol 4, 9]. Cîţi aveţi ceva de prisos din aceste lucruri pămînteşti, curgătoare, nestatomice şi care se scurg repede de la unii la alţii, neguţătoriţi-vă prin împărţirea lor viaţa Veşnică, căci „pentru nimeni viaţa nu vine din prisosul averilor lui” [Lc 12, 15]. Cîţi sunteţi lipsiţi de cele necesare, îmbogăţiţi-vă în răbdare şi în mulţumirea către Dumnezeu, ca să vă număraţi între săracii fericiţi de El şi să moşteniţi Împărăţia cerurilor [Mt 5, 7]. Magistraţii „judecaţi judecată dreaptă” [Za 7, 9] şi nu vă folosiţi de putere împotriva celor aflaţi sub mîna voastră, căci nu e drept, ci arătaţi faţă de ei o dispoziţie părintească, avînd în minte faptul că sunteţi de un neam şi robi împreună cu ei. Şi nu suferiţi ca pe ceva nedemn supunerea faţă de Biserică şi învăţătura ei, fiindcă ele sunt întărirea celor ce voiesc binele. Cei stăpîniţi trebuie să vă supuneţi celor ce vă stăpînesc numai în cele ce nu desfiinţează nădejdea Împărăţiei cerurilor făgăduită nouă.

9. Toţi să aduceţi în comun Fecioarei prăznuite acum darul cel mai iubit şi mai propriu: Sfinţirea voastră şi curăţia. trupului prin înfrînare şi rugăciune. Vedeţi toţi cum cuminţenia, postul, rugăciunea unite cu străpungerea i-au arătat pe Ioachim şi Ana născători ai unui vas dumnezeiesc, ai unui vas atît de ales, încît să poarte nu numai numele lui Dumnezeu ca Pavel care s-a arătat astfel mai apoi [FA 9, 15], ci pe Însuşi Cel al Cărui Nume este minunat [Ps 8, l]. Dacă şi noi, pe lîngă celelalte virtuţi, vom stărui şi în rugăciuni rămînînd cu pricepere în templul lui Dumnezeu, atunci vom găsi tezaurizată în noi înşine curăţia inimii care-L cuprinde şi ni-L arată pe Dumnezeu. Fiindcă pe aceasta şi dispoziţia din suflet faţă de Dumnezeu care vine de la aceasta Isaia o numeşte „duh mîntuitor în pîntec” atunci cînd Îi spune: „De frica Ta, Doamne, am luat în pîntec, am simţit dureri de naştere şi am născut un duh al mîntuirii Tale, pe care l-am purtat în pîntec pe pămînt” [Is 26, 18]. Vedeţi cum sufletele sterpe şi neroditoare ajung să aibă copii buni? Dar la cele spuse prorocul adaugă: „nu vom cădea, ci vor cădea cei ce locuiesc pe pămînt”, şi anume cei ce se rotesc prinşi în vîrtejul gîndurilor şi patimilor pămînteşti.

10. Prin urmare, dacă vrem şi noi, fraţilor, să locuim nu pămîntul, ci cerul, şi să nu cădem pe pămînt şi în păcatul care se tîrăşte jos, ci să tindem necontenit spre înălţimea dumnezeiască, să ne temem de Dumnezeu, să stăm departe de rele, să ne întoarcem spre El prin fapte bune, să ne grăbim în înfrînare şi rugăciune să ne ştergem adaosurile rele din noi, să ne transformăm în mai bine gîndurile interioare şi, potrivit prorocului, să simţim dureri de naştere şi să naştem duhul mîntuirii noastre, avînd ajutor prin invocare pe cea care a fost dăruită astăzi părinţilor ei prin rugăciune şi printr-o conduită bineplăcută lui Dumnezeu, pe cea care a prefăcut întristarea celor ce au născut-o, a dezlegat blestemul strămoşesc şi a făcut să înceteze durerile de naştere ale strămoaşei [Eva] născîndu-L în feciorie fără durere pe Hristos.

11. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfîntul şi bunul şi de viaţă tăcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, diac. Ioan I. Ică jr, ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 369-378.