Noiembrie 27 – Viaţa Sf. Grigorie Sinaitul (scrisă de Sf. Callist I Patriarhul, ucenicul său)

Sfîntul Grigorie Sinaitul (+1341) este părintele Filocaliei şi dascălul şi duhovnicul Sfîntului Nicodim de la Tismana (ctitorul monahismului românesc chinovial).

A dori frumoase cuvântări şi a învrednici de laude pe bărbaţii cei buni, şi a împleti pentru dânşii cununi şi scopurile lor a le lăuda, a le mări şi pe cât ne este puterea a le povesti, este lucru folositor şi pricinuitor de multă bucurie. Cum cele lumeşti şi vremelnice, ce sunt ca nişte fum; cum laudele le vedem risipindu-se, ca şi para focului, după ce materia se cheltuieşte; aşa sunt şi laudele şi cinstirile pentru unii ca aceştia, care prea degrabă se duc, împreună cu cei ce uneltesc cele deşarte; iar pomenirea lor, după cuvintele Scripturii, pier cu sunet.

Dar viaţa celor ce au petrecut după Dumnezeu şi care întru fapta bună au strălucit, ştim că mare folos le pricinuieşte, nu numai celor ce aud laudele celor ce plac lui Dumnezeu şi spre urmarea iubitorilor de fapte bune, ci şi acelora ce voiesc a-i lăuda, care plăţi şi daruri au de la sfinţi şi îndestulate răsplătiri. Şi nu numai noi, ci şi Dumnezeu împăcându-Se cu unele ca acestea, dăruieşte înţelepciune celor ce aduc laudă într-acest fel.

Căci lauda cea către sfinţi, către Însuşi Dumnezeu s-a obişnuit a trece şi a se sui, că pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, zice El, îi voi slăvi cu cuviinţă. Pentru că Stăpânul tuturor şi Domnul porunceşte, zicând apostolilor: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte; şi cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Pentru că frumoasele cuvântări şi laudele cele pentru sfinţi nu-s din cele de jos şi care n-au nimic statornic sau temeinic. Când cineva voieşte a ridica casă scumpă şi mare, dacă mai întâi nu sapă şi adânceşte şanţurile în pământ, ca să pună temelia pe piatră, în deşert se osteneşte, căci casa cade pe cel ce o zideşte astfel.

Aşa înţelegeţi şi despre laudele acelea, care se fac pentru lucrurile cele pe jos, după obiceiul înţelepţilor celor din afară. Iar pomenirile cele adevărate ale sfinţilor şi punerea cu adevărat a temeliilor faptelor bune, au ca început piatra cea nesfărâmată din capul unghiului, Care este Hristos. Că, de acolo cu adevărat, şi cel ce se laudă acum de noi, adică dumnezeiescul Grigorie, s-a făcut pricină strălucită a cuvântului acestuia de acum, şi începătura şi temelia a luat-o de la Domnul, după cum va arăta cuvântul.

Deci eu, ucenicindu-mă, adică ucenic al aceluia făcându-mă, şi puţină oarecare vreme împreună cu acela petrecând şi cu dragoste ca un rob al aceluia întru toate făcându-mă, voiesc acum – spre folosul celor ce vor citi –, a istorisi şi câte pe urmă urmând aceluia, cu ochii mei le-am văzut, din isprăvile cele mari ale aceluia, şi câte le-am putut culege de la ucenicii cei sârguitori şi cu bunătăţi, care curat au urmat aceluia, şi cu veselie le-am luat povestindu-mi-le şi mie, celui ce voiam foarte şi pe limbă după vrednicie să o îmbogăţesc, prin care voiam cuviincioasa datorie a laudei să o plătesc.

Dar de vreme ce şi lui Dumnezeu Îi este iubit lucrul cel după putere, se va părea lăudat şi dascălului care ca nimeni altul a cinstit dreptatea cea după putere. Deci se cuvine a începe cuvântul, bizuin-du-mă ajutorului celui trimis de sus prin sfintele şi dumnezeieştile rugăciuni ale de-a pururea pomenitului. Pentru că după putere, către cei ce trăiesc după Dumnezeu şi pe fapta bună o îmbrăţişează şi lucrători ai adevărului şi râvnitori cu de-amănuntul ai isprăvilor aceluia, cele pentru acela, aşa, cu simplitate, ca pe o îndulcire prea bună şi de suflet folositoare, înainte le voi pune.

Însă cuvântul meu pornindu-se către povestire, nu prea multă zăbavă şi purtare de grijă pentru patria aceluia va face. Că deşi avea obârşie pe satul care se numeşte Caculon, care este în Asia, aproape de Clazomeni, şi avea părinţi şi fraţi cu cinste şi cu bogăţii împodobiţi, dar ca pe cele ce sunt ale împrejurării şi grijirii celei de jos şi care întru nimic nu ajutau scopului aceluia, el, care pe obârşia cea din ceruri, şi pe locuinţa cea bine norocită şi nepieritoare le avea, judec că se cădea a le părăsi, şi cu totul a se bucura zicându-le, tuturor acestora; pe acelea cu potrivire încep să le povestesc şi mai ales în vreme, adică pe viaţa cea evanghelicească a aceluia, şi petrecerea şi vieţuirea cea prea bună şi ca o nematerialnică, şi pe sudorile şi luptele cele după Dumnezeu. Că nici altceva – de se cuvine a zice adevărul –, a răsuflat acela, decât viaţă de Dumnezeu iubitoare şi mântuitoare. Şi fac începutul de unde şi temelia s-a pus, cu potrivită alcătuire. Deci se cuvine a lua aminte la cele ce acum se vor zice.

Când împăratul acela, marele kir Andronic Paleologul, îndrepta sceptrul împărăţiei, s-a întâmplat prin judecăţi dumnezeieşti, pentru mulţimea cu adevărat a păcatelor, a se scula asupra bizantinilor neamul agarenilor celor fără de Dumnezeu, care şi pe Asia cuprinzându-o, şi goană cu oastea barbară pornind, pe toate laturile cele de acolo, vai, le-a prădat, robind mai pe toţi creştinii cei de acolo şi rău muncindu-i.

Deci de barbara năvălire luaţi în suliţe şi robiţi făcându-se, şi dumnezeiescul acesta Grigorie, şi părinţii, şi încă şi fraţii lui, au fost duşi departe oareunde, împrejurul Laodichiei. Deci acolo, cu bunăvoirea lui Dumnezeu Celui ce pe toate le face şi le schimbă spre mai bine, barbarii, aşa, oarece puţin, slăbindu-i pe dânşii, întru însăşi biserica lao-dichienilor au intrat, unde şi obişnuita cântare de psalmi şi slavoslovie către Dumnezeu săvârşindu-se, de vreme cucernicii şi pravoslavnicii creştini cei ce se aflau acolo i-au văzut pe aceştia cu foarte bună întocmire cântând cântarea (ca unii ce erau iscusiţi întru cântarea cea dulce) şi cu dulceaţă împreună şi cu înspăimântare de cântare minunându-se, nimic dintru ale lor cruţând, nici avuţia, nici cuvintele, cu osârdie i-au izbăvit pe aceştia de robie; Dumnezeu răsplătindu-le lor în acest chip, pentru fapta lor cea bună, după vrednicie.

Apoi, dumnezeiescul acesta s-a dus în Cipru, unde încă puţină vreme petrecând, şi prea dorit tuturor celor de acolo arătându-se – pentru aşezarea cea aleasă şi potrivită întru cele prea bune a firii lui; şi nu numai, ci încă şi cuviinţa chipului feţii lui, pe strălucirea şi pe aşezarea cea din lăuntru a gătitului suflet al dumnezeiescului acestuia şi spre nevoinţă însemnând-o, prin covârşirea evlaviei şi a cinstirii cu cinstea şi sfiala – pe minunarea cea pentru acesta a pus-o întru toţi. Care socoteau că după dumnezeiasca iconomie cu adevărat s-a făcut venirea bărbatului acestuia întru cele de acolo – precum kir Leon Cipriotul (în cetatea lui Constantin mai înainte venind pentru dorul învăţăturii gramaticii şi al înţelepciunii învăţăturilor celor logice şi al ştiinţei), bărbat ţiindu-se de evlavie, şi pe singurătatea cea întru feciorie îmbrăţişând-o, şi cu năravul fiind foarte iubitor de adevăr şi cu cuvinte de învăţătură pe sineşi împodobindu-se, prealuminat foarte cu adevărat ne-a pus înainte povestirea pentru acesta.

Aşadar, acest cuvios şi cinstit bărbat făcându-şi petrecerile în ostrovul acesta, Dumnezeu de sus privind cele pentru dânsul şi mai înainte cunoscând dorul şi dragostea cea multă a faptei bune pe care o hrănea întru inima sa, i-a arătat lui pe oarecare bărbat monah, care alesese viaţa cea liniştită pustnicească. Şi deci bucuros a mers la dânsul şi cu hainele monahiceşti de la dânsul s-a îmbrăcat şi, după ce a petrecut cu acela puţină vreme şi după ce a vorbit cu dânsul din destul vorbe duhovniceşti, ca un alt Moise de Dumnezeu văzător, s-a dus şi acesta la Muntele Sinai şi perii capului acolo şi i-a tuns şi împreună cu tunderea părului a tăiat împreună şi voile şi mişcările cele trupeşti, şi de dânsele s-a dezbrăcat, şi de lupta cea dumne-zeiască bărbăteşte s-a apucat şi către dânsa s-a întrarmat.

Puţină vreme a curs la mijloc, şi cu viaţa cea mai nematerialnică şi mai netrupească, şi cu postirea şi cu privegherea şi starea cea întinsă şi de toată noaptea, şi cu necontenita cântare de psalmi în toată vremea, şi încă şi cu rugăciunea şi cu cererea cea către Dumnezeu, pe toţi i-a spăimântat, ca şi când sârguindu-se împotrivă în trup materialnic să aducă pe cele nematerialnice. Că puţin de nu se socotea ca un fără de trup, prin minune, de către toţi cei de acolo. Iar pe ascultare, care este rădăcină şi maică a faptelor bune, şi pe smerenia cea de înălţime făcătoare, atâta le-a deprins, încât noi nici nu putem cu lesnire a le da pe acestea scrisului cu de-amănuntul, ca să nu ne părem, pentru covârşire, celor mai trândavi, că zicem lucruri nevrednice de credinţă.

Însă nicidecum nu voi suferi pentru aceasta să dau tăcerii cuvântul adevărului şi pe acelea care, cu dinadinsul, şi m-am învăţat, şi m-am înştiinţat, de la cel prea adevărat din ucenicii aceluia, şi cu deosebire, pe cât se putea, iubit fiindu-i, care şi pe urma aceluia a urmat şi a fost ca o pecete a faptelor bune – zic, adică, de la Sfântul Părinte Gherasim.

Că povestindu-mi, adeverea şi zicea acest fericit bărbat, că împlinind acela fără zăbavă şi cu toată sârguinţa slujba pe care bine o lua de la proiestosul, ca şi cum Dumnezeu de sus ar fi privit cele pentru dânsul, s-a obişnuit ca niciodată să nu lase rânduiala fraţilor. Însă, sosind seara şi făcându-i proiestosului metania cea obişnuită şi de acolo luând blagoslovenie, intra întru a sa chilie, şi uşile cu totul încuindu-le şi făcându-se încuiat, şi ridicând mâinile către Dumnezeu, şi încă, mai înainte de acestea, pe minte cu totul înălţându-o dintru aceste de aici, şi de Dumnezeu Cel ce Se apropie apropiindu-se cu toată sârguinţa sufle-tului, îşi începea canonul şi pravila sa, înălţând lui Dumnezeu cântări de psalmi, şi peste toată noaptea întru dragostea inimii rugându-se şi genunchii plecându-şi până ce citea psalmii lui David desăvârşit şi se îndulcea în suflet de veselia care se pricinuieşte de aici sufletului.

Apoi bătându-se toaca după obicei, întâi el se afla stând la uşa bisericii. Şi aceasta întărind şi cugetând, ca totdeauna cu dinadinsul să o facă: ca nu mai înainte să iasă din biserică, până ce nu se vor săvârşi slavosloviile către Dumnezeu cele de dimineaţă. Ci şi mai întâi intrând în biserică, ieşea de acolo mai pe urmă decât toţi.

Iar hrana lui era puţină pâine şi puţină apă, numai cât să fie viu, vrând de aici, prin topirea cea atât de multă, să dezlege legătura amestecăturii încă mai înainte de sfârşit. Încă şi slujba bucătăriei şi a brutăriei, în trei ani şi încă ceva, atunci fiindu-i încredinţată aceluia, cum ar fi putut cineva să spună după vrednicie şi pe smerenia cea covârşitoare, pe care întru acestea a arătat-o? Că nici în gând nu i-a venit cândva că oamenilor le slujeşte, ci mai vârtos cetei celei îngereşti, şi locul slujbei îl socotea cu adevărat scaun şi jertfelnic al lui Dumnezeu.

Totuşi, ca şi cum ar fi plătit îndatorita cinste cea către acel mare văzător de Dumnezeu, Moise (cu care întru vedere, iar nu întru ghici-turi, a grăit Dumnezeu), nici de cinstitul şi sfântul vârf al Muntelui Sinai nu se lipsea, adică de a nu voi să alerge mai totdeauna şi închinăciunea cea adevărată să şi-o dea acolo unde cu minune s-au săvârşit minunile acele mari.

Şi avea acel cuvios bărbat pe mâinile sale îndemânatice şi întru a scrie bine; încă şi la citire lua aminte, mai ales, şi noaptea, şi ziua, ca oarecare albină iubitoare de lucrare alegând florile Dumnezeieştii Scripturi cu iubire de osteneală, zic, adică, ale celei vechi şi ale celei noi, şi cugetării dându-le, încât nu ştiu de a mai învăţat-o şi altul pe aceasta pe de rost, pe toţi cei de acolo covârşindu-i şi biruindu-i cu multa învăţătură.

Şi acestea într-acest fel aflându-se, vicleanului nu îi era cu putinţă să se liniştească, ci, precum de la începutul neamului omenesc, vrăjmaşul şi duşmanul patima zavistiei a supus-o monahilor, şi ca un semănător de neghine, nu mică tulburare şi zarvă a semănat întru dânşii. Deci pizma, după ce a simţit-o ucenicul Celui blând şi paşnic, a ieşit în taină din mănăstire şi a luat cu sine pe cinstitul acela Gherasim (care venise din ostrovul Evripului şi după neam era rudenie cu Faţo Riga acela) – care pe toate părăsindu-le, bogăţie, avere şi strălucirea slavei, şi, după Marele Apostol, ca pe nişte gunoaie socotindu-le, către strălucirea şi slava ceea ce se va descoperi drepţilor, şi crucea pe umeri ridicându-şi, a venit şi el în Muntele Sinai (unde cu adevărat cunoscând pe dumnezeiescul Grigorie şi minunându-se de a lui covârşire a faptei bune, i se făcu şi el unul din ucenici), de unde, cu voia şi ajutorul lui Dumnezeu s-a suit la o prea mare măsură a faptelor bune şi a vedeniei, încât, după dânsul, şi altora s-a făcut pildă şi întâia închipuire a tuturor bunătăţilor.

De aici mergând şi la Ierusalim spre închinarea Mormântului celui de Viaţă primitor şi pe toate sfintele locuri înconjurându-le şi închinându-se lor, îndată a plecat către insula Creta, la un loc oarecare care se numeşte „Bune Limanuri”, unde de aici a îngăduit puţină vreme, pentru învăluirea din mare şi pentru întreitele valuri.

Însă Cuviosului nu-i era suferirea acolo în zadar şi în deşert a-şi petrece vremea, ci ca un cerb prea însetat în vreme de vară, nu înceta a alerga cu toată puterea către izvoarele care izvorăsc apa cea rece şi bună de băut, care şi lipsit fiind de tovarăşul lui, nicidecum nu suferea a se linişti. Întru acest chip, dar, oarecum, şi acel cuvios şi dumnezeiesc bărbat, mult iscodea locurile cele de acolo, şi multă sârguinţă punea, ca să afle vreun loc spre locuinţă care i-ar fi ajutat spre liniştea cea iubită lui, şi de gâlceavă şi de tulburare, cu totul, desăvârşit izbăvit.

Şi prea mult căutând şi cu multă cercare iscodind, de abia a aflat o oarecare peşteră după dorirea sa şi acolo sălăşluire şi-a făcut. Dar ce a făcut aici acel bun lucrător şi omul lui Dumnezeu cu adevărat, şi care cu totul vieţuia după nădejdea ceea ce va să fie? Îndată lângă ostenelile cele mai dinainte adăugă osteneală, şi osteneli lângă osteneli, şi mai cu vitejie se nevoi, ca şi cum se întrecea cu sine. Hrana lui era o dată în zi, o bucată de pâine mică, şi puţină – oarece – apă, numai cât să trăiască, după cum mai sus am zis, şi nimic mai mult nu era, nicidecum, de ar fi şi murit de sete de-ar fi putut, după hotarul şi aşezământul acela nedezlegat pe care şi l-a pus.

Deci puteai vedea întru aceia, cu minune şi cu spaimă împreună, pe sârguinţa aceea întinsă şi întocmai cu îngerii, şi prea buna suire către Dumnezeu: feţele galbene, prin neumezeala cea din uscăciunea înfrânării, şi mădularele uscate şi obosite de ostenelile cele lungi şi slăbănogite de tăria cea firească, şi către umblare sau spre a face altă lucrare, cu totul aflându-se neputincioase.

Şi lângă cele zise, întru cugetare avea şi aceasta de-a pururea fericitul: căuta să afle povăţuitor, la lucrarea aceea pe care nu au ajuns să o cinstească, încă văzând cele din Dumnezeiasca Scriptură şi aceea pe care nu a nimerit-o şi duhovniceşte nu s-a învăţat de la oarecare din purtătorii de Duh şi Dumnezeieşti Părinţi şi Dascăli. Că gândind întru sineşi, socotea că „încă nu m-am învăţat cu dinadinsul a unelti lucrarea şi privirea”, adică liniştea şi fapta bună cea lucrătoare.

Însă aşa aflându-se el, a căutat Dumnezeu de sus la gândurile lui şi din dumnezeiasca vedere l-a vestit oarecăruia ce strălucea cu toate felurile faptei bune şi cu fapta şi cu privirea împodobit, Arsenie se numea acela, şi care mai mult decât alţii îmbrăţişase liniştea; care şi de Duh Dumnezeiesc fiind pornit cu adevărat, pe cât putea de în grabă, a mers la chilia cuviosului şi bătând cu mâna în uşă, cu dragoste a fost primit de dânsul; unde şi duhovniceşte vorbind unul cu altul şi grăind şi rugăciunea cea obişnuită înălţând lui Dumnezeu, după ce au încetat rugăciunea, au şezut împreună.

Apoi, acela, văzătorul şi bărbatul cel întru bătrâneţe cărunt şi cinstit, ca dintru oarecare dumnezeiască şi sfinţită carte a început a face vorbirea, şi pentru păzirea minţii, pentru trezvia cea adevărată, şi pentru rugăciunea cea curată, şi cum prin lucrarea poruncilor mintea se curăţeşte, şi de aici omul acela care aşa, cu iubire de Dumnezeu, se grijeşte şi cugetă, strălucindu-se, se face cu totul cu chip de lumină.

După ce i-a zis şi încă şi altele mai multe, pentru cei ce au luat asupră-le viaţa cea după Dumnezeu, adică pentru calea care duce către aceasta viaţă, încetând de a grăi mai mult, a tăcut puţin. Însă şi către dânsul întorcându-şi cuvântul, îl întrebă: „Dar tu, o, fiule, cu care lucrare te îndeletniceşti?” – Dumnezeu, după cum am zis, cu adevărat iconomisind povăţuirea, ca în scurt cu adevărat, să zic.

Dar şi acesta, însuşi începând de sus, i-a povestit toate cele pentru dânsul, adică pentru fugirea lui din lume, pentru iubirea de pustie, şi pentru ostenelile şi trudele pe care le-a ales pentru a alerga după Hristos, pe toate celelalte defăimându-le. Şi răspunzând acel dumnezeiesc organ al Duhului, şi care prea bine ştia calea care duce către înălţimea faptei bune, şi, puţin zâmbind, a zis către dânsul: „Dar acestea toate, o, fiule, câte tu mi le-ai povestit, de la de Dumnezeu purtătorii Părinţii şi Dascălii noştri, lucrare se numeşte, cu dinadinsul, iar nicidecum privire”. Acestea după ce le-a auzit fericitul acela şi care cu adevărat era lăcaş al Sfântului Duh, a căzut îndată la picioarele aceluia, rugându-se fierbinte şi foarte cerşind, şi pe însuşi numele lui Dumnezeu punându-l înainte, ca să se înveţe de la dânsul ce este rugăciunea şi liniştea şi păzirea minţii.

Iar acela, dumnezeiescul Părinte şi omul lui Dumnezeu, pe rugăciunea aceea răpindu-o ca pe un amanet, nimic acoperind, nici întârziind, îndată toate i le-a spus lui şi l-a învăţat, nimic altceva lăsând, nicidecum, dintru acelea cu câte, de la dumnezeiescul dar îmbogăţit fiind, cu prisosinţă le-a primit. Şi nu numai atât, ci şi câte se obişnuieşte a se întâmpla celor ce către stadionul faptei bune se dezbracă, şi către nevoinţele cele pentru dânsa se nevoiesc, care vin asupră-le de la zavistnicii draci – şi din cele de-a dreapta, şi din cele de-a stânga – şi de la oamenii cei cu nărav rău şi pizmătăreţi, pe care îi unelteşte vicleanul ca pe nişte unelte, i le-a povestit cu de-a-mănuntul şi nimic dintru acestea n-a lăsat.

Iar el, cum a auzit acestea de la dumnezeiescul acela bărbat, îndată sculându-se şi intrând într-o corabie, s-a dus la Muntele Athonului.

Deci toate mănăstirile cele de acolo cercându-le şi pe toţi câţi i-a aflat şezând întru linişte, şi nu numai, ci şi pe înşişi cei ce departe oareunde, în locuri neumblate, mai ales întru linişte petrec, a judecat că se cade a nu lăsa pe nimeni necercat şi duhovniceasca închinăciune a le da lor. Că povestind dumnezeiescul acela şi de-a pururea pomenitul bărbat, zicea că a văzut oameni nu puţini, şi cu bătrâneţile, şi cu priceperea, şi cu toată cuvioşia după obicei prea mult împodobiţi, care pe toată sârguinţa pentru fapta bună cea lucrătoare o făceau; iar pentru linişte şi pentru păzirea minţii şi pentru vedere, întrebaţi fiind, ziceau că nici nu se numeşte, nici nu se cunoaşte de dânşii.

Deci acestea în cuget socotindu-le şi cugetându-le, a mers cu sârguinţă la schitul ce se numeşte Magula, care este în faţa cinstitei mănăstiri ce se numeşte Filoteu, unde a şi întâlnit pe trei monahi, ale căror nume erau: Isaia, Cornelie şi Macarie, pe care cu adevărat i-a cunoscut că nu numai întru fapta bună cea lucrătoare, ci şi întru cea văzătoare, încă, au puţină îndeletnicire. Deci acolo, mult ostenindu-se şi împreună cu ucenicii săi dându-se cu osârdie la sudori şi la osteneli, a ridicat chilii spre sălăşluire, iar el, puţin mai departe, şi-a zidit sihăstrie ca să vorbească singur cu singur Dumnezeu, şi precum zice dumnezeiescul David: Suişuri întru inima sa să pună către Dumnezeu, Cel ce a zidit deosebi inimile noastre, şi prin fapta bună cea lucrătoare pe Dumnezeu să-L milostivească.

Însă acestea aşa aflându-se, şi-a adus aminte de cinstitul şi prea sfinţitul acela bărbat, adică de cel ce locuia în insula Critului – după cum cuvântul, apucând mai înainte, a arătat mai sus; şi le-a adus bine aminte, în sufletul său, câte pentru linişte şi pentru rugăciune l-a sfătuit bărbatul acela şi câte pentru trezvirea minţii i-a tâlcuit. Deci pe aceste cuvinte de Dumnezeu iubitoare ale aceluia aşa de cu sârguinţă întorcându-le în minte, şi pe toate simţirile sale în lăuntru, întru sineşi, adunându-le, şi pe cuget prea bine potrivindu-l cu Duhul şi alăturându-l şi împreună legându-l, şi, cuprinzător a zice, în crucea lui Hristos pironindu-l, pe „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum-nezeu”, îl zicea des, rugându-se: „miluieşte-mă pe mine păcătosul” întru durerea sufletului, şi întru zdrobirea inimii, cu suspinuri, dintru adâncuri, şi cu duh de umilinţă, udând faţa pământului cu lacrimile cele fierbinţi pe care le vărsa din ochii săi.

Dar ce s-a întâmplat după acestea? Domnul nu i-a trecut cu vederea rugăciunea lui întru îndelungată vreme; că, după cel mare între prooroci şi între împăraţi, David, Inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va defăima, ci degrabă dreapta rugăciune o va auzi, că zice: Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit pe dânşii. De unde, şi înfocându-se cu sufletul şi cu inima, împreună, prin lucrarea Preasfântului şi de desăvârşire Făcătorului Duh şi schimbându-se cu bună şi străină schimbare, casa aceea în care locuia i se părea că este plină de lumină, cu strălucirea Darului, şi de bucurie negrăită şi de veselie umplându-se, şi nu numai, ci şi atunci izvoare de lacrimi ca pâraiele iarăşi vărsând, cu darul Dumnezeieştii dragoste pătrunzându-se, zicea şi el aceea: Însufleţitu-ne-ai pe noi, însufleţitu-ne-ai şi mirosul hainelor tale iese ca dintr-un pahar de aromate al făcătorilor de miruri. Căci cu adevărat la acela întru lucruri s-a vădit aceea, că „lucrarea este suire a vederii”.

Deci, ca un afară de trup şi de lumea aceasta făcându-se, s-a umplut tot de Dumnezeiasca dorire. Şi de aici nu a lipsit lumina aceea strălucind pe dreptul Grigorie, după sfinţitul cuvânt care zice: Lumina drepţilor este totdeauna. Pentru că acel de-a pururea pomenit bărbat şi al fericitei odihne celei de-a pururea vecuitoare părtaş, fiind întrebat de mine şi de cei împreună cu mine ucenici, ca cel ce cu covârşire iubea adevărul şi pe acesta mai mult decât toate îl cinstea, a zis: „Cel ce întru Duhul face suire către Dumnezeu, ca într-o oglindă oarecare vede cu adevărat toată zidirea cu chip de lumină, ori înăuntru în trup, ori în afară, nu ştiu (după cum zice Marele Apostol), până în vremea aceea întru care cineva, venind la mine, m-ar face să-mi viu întru sine-mi”.

Totuşi, eu, aşa cu simplitate şi cu totul fără de iscodire, când îl vedeam pe acela ieşind dintru a sa chilie, căuta la mine cu faţă veselă – ca şi cum ar fi zâmbit – şi cu blândeţe. Că ştiţi cu adevărat, voi fraţii cei duhovniceşti, cum cu mai multă părintească înăuntru aşezată dragoste şi iubire, şi pe cei mai întâi din duhovniceştii fii şi pe cei mai de pe urmă, ca pe nişte fii preaiubiţi îi hrănea, asemenea şi pe mine, ca pe cel ce eram cel mai de pe urmă, acel de-a pururea pomenit mai cu adevărat mă încălzea, arătându-mi mie preacurata iubire şi dragoste.

Pentru aceasta, şi mie, când gânguream către dânsul ca şi către un părinte iubitor de fii, aşa îmi răspundea, când ieşea din chilie cu faţă făcătoare de bucurie: „Sufletul care s-a lipit de Dumnezeu şi cu darul Acestuia s-a rănit şi s-a ascuţit strălucit, şi mai presus decât toată făptura s-a înălţat şi mai presus de cele văzute vieţuieşte şi s-a legat cu totul cu dorirea cea către Dânsul, nicidecum nu se poate ascunde, după cum şi Domnul a poruncit către dânsul, zicând: Şi Tatăl tău, Cel ce vede întru ascuns, îţi va da ţie la arătare. Şi iarăşi: Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Căci înverzeşte inima, şi izvorăşte mintea şi faţa o veseleşte, după înţeleptul ce zice: Inima înveselindu-se, înfloreşte faţa”.

Iar eu, întrebându-l: „O, dumnezeiescule Părinte, pentru Însuşi Adevărul, învaţă-mă, dascăle: ce este oare sufletul şi cum se vede de sfinţi?” Iar el, foarte cu linişte şi cu blândeţe, după obicei rânduind cuvântul, aşa oarecum a răspuns către mine: „Fiul meu prea iubit după Duhul, nu căuta cele mai înalte decât tine şi nu cerca cele mai adânci decât tine! Căci acum, către atât de mare înălţime gângureşti cu cuvântul şi de aici nu poţi primi hrana cea mai vârtoasă, precum nici nu este folositoare hrana cea desăvârşită celor moi şi cruzi şi care încă au trebuinţă de lapte”.

Iar eu, lângă frumoasele picioare ale aceluia aruncându-mă şi cu tărie de acelea apucându-mă şi aducându-i pentru aceasta mai fierbinte rugăciune, acela, spre statornica şi multa mea rugăciune plecându-se, a zis în scurt şi cuprinzător: „Dacă cineva nu ar vedea învierea sufletului său, nu va putea să se înveţe cu dinadinsul ce este sufletul cel gânditor”.

Dar eu, iarăşi stându-i asupra cu îndrăzneală şi întrebându-l iarăşi cu îndatorita mea credinţă, după obicei, şi cu multă cucernicie, i-am zis: „Arată-mi mie, o, părinte, de ai ajuns la măsura suirii acesteia, adică dacă te-ai învăţat ce este sufletul cel gânditor”. Iar acela, cu multă şi mare smerenie mi-a răspuns: „Aşa”.

Apoi i-am zis eu: „Pentru dragostea Domnului, fără de pizmuire învaţă-mă şi pe mine aceasta care nu puţin folos poate să pricinuiască sufletului meu”. Atunci dumnezeiescul şi întru toate – mie – cinstitul suflet, după ce a lăudat sârguinţa mea, acest fel de învăţătură a făcut către mine:

„Sufletul punându-şi toată sârguinţa sa, la puţină vreme şi cu întinsoare nevoindu-se prin fapta bună cea lucrătoare, strângând atunci cu socoteală şi cu desluşire toate patimile le face supuse şi roabe. Şi într-acest chip, precum umbrele urmează trupurilor, aşa şi faptele bune cele fireşti cu adevărat înconjurându-l, îi urmează acestuia şi merg după dânsul. Şi nu numai atât, ci şi ca într-o suire a unei scări duhovniceşti, şi la cele mai presus de fire îl povăţuiesc pe dânsul şi-l învaţă. Şi când mintea, cu darul lui Hristos, se va sui la cele mai presus de fire, atunci luminându-se de la strălucirea cea duhovnicească, se tinde şi se lăţeşte luminat întru vedere, şi mai înaltă decât sine făcându-se, după măsura Darului celui ce i s-ar fi dăruit ei de la Dumnezeu, mai luminat şi mai curat vede firile făpturilor celor ce sunt, după cum au asemănarea şi rânduiala, iar nu precum bârfesc cei ce se îndeletnicesc întru deşarta înşelăciune cea din afară, din pântece grăind şi mincinoase postulate dând, ca pe obştime să o răstoarne – bârfesc şi amăgesc, alergând la singură umbra şi nesârguindu-se să urmeze lucrării celei fireşti a firii, după cuviinţă. Că s-a făcut deşartă nepricepută inima lor, după Scriptură, şi zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit.

Dar fiindcă după aceea, puţin câte puţin, sufletul care a primit arvuna Duhului, pentru mulţimea vedeniilor, se suie către cele mai de sus şi mai dumnezeieşti, lăsând în urmă pe cele mai dinainte (după cum trâmbiţa cea mare a Bisericii, dumnezeiescul Apostol Pavel învaţă şi zice, arătat: Pe cele dinapoi uitându-le şi la cele dinainte întinzându-ne), atunci sufletul care aşa întru adevăr s-a curăţit, toată frica o leapădă şi toată temerea de la sine o scutură, şi cu dragostea Mirelui unindu-se şi de Dânsul lipindu-se, vede deodată gândurile sale cele fireşti încetând şi înapoia lui căzând, după aşezământul Sfinţilor Părinţi, şi la frumuseţea cea fără de chip şi negrăită ajungând, singur cu Dumnezeu vorbeşte, strălucit făcându-se, luminat de strălucirea şi Darul Preasfântului Duh.

Deci aşa, după ce s-a strălucit de lumina aceea nemărginită, îşi are mişcarea sa doar către Însuşi Dumnezeu, şi din această minunată şi nouă schimbare, nu simte nicidecum trupul acesta smerit, pămân-tesc şi materialnic. Că sufletul, fără oarecare văl şi fără de oarecare materialnică împătimire, se arată fire cu adevărat gânditoare, precum cu adevărat mai înainte de călcarea poruncii era acel Adam, strămoşul nostru, acoperit fiind mai înainte cu lucrarea şi cu darul acelei nemărginite lumini, iar mai pe urmă, pentru amara călcare de poruncă – vai mie! – golindu-se de acea slavă cu chip de lumină şi strălucire, de aici înainte s-a arătat a fi doar această vită cinstită, adică omul precum îl ştim, căci era gol”.

Încă a mai adăugat pururea pomenitul, zicând către mine: „Cel ce a ajuns la această înălţime prin statornica şi anevoioasa cugetare a rugăciunii celei gândite, o, fiule, şi a văzut curat şi a cunoscut aşezarea sa, în ce stare a venit, cu darul lui Hristos, acela a văzut învierea sufletului său, mai înainte de învierea cea de obşte care se nădăjduim, încât şi sufletul acesta care aşa s-a curăţit, poate să zică cu dumnezeiescul Apostol Pavel, aceea: Ori în trup, ori afară de trup, nu ştiu! Şi nu numai aceasta, ci şi însuşi sufletul, nedumerindu-se, şi cu totul înspăimântându-se, strigă cu spaimă: O, adânc de bogăţie şi de înţelepciune şi de cunoştinţă a lui Dumnezeu! Cât sunt de necercate judecăţile Lui şi de neurmate căile Lui!” Şi acestea sunt cuvintele întrebării mele către acel dumnezeiesc Părinte Grigorie şi acestea a zis el către mine.

Iar pentru cei ce s-au făcut ucenici ai aceluiaşi, care prin povăţuirea aceluia s-au suit la înălţimea faptei bune, nu ştiu cum aş alcătui mai bine laudele lor, sau cum aş fi povestit mai după vrednicie nevoinţele şi isprăvile acestora.

Că, îndată, cel dintâi dintre ucenicii aceluia, Sfântul Gherasim – ce venise de la Evrip (care a fost şi ucenic prea iscusit şi prea vrednic de laudă al acelui prea sfinţit Patriarh, kir Isidor), bine povăţuit fiind dintru început în fapta bună şi petrecerea ce se potriveşte monahilor de către dumnezeiescul Grigorie pe care cuvântul nostru mai sus l-a făcut cunoscut –, acest minunat bărbat a urmat cu curată urmare acelui minunat Gherasim care întru sfinţi a strălucit, şi întocmai cu dânsul pe drumul cel apostolesc a alergat. Că nu voi pregeta şi aceasta să o zic: că râvnitor al marelui aceluia s-a făcut, al celui care pe Palestina – care mai înainte era pustie – bine a domesticit-o; şi lângă Iordan a locuit, precum acela care a ridicat şi acele cinstite mănăstiri.

Aşa şi acest nou Gherasim, cel din Evrip, umplându-se de dumnezeiescul har, s-a trimis de Dumnezeu în Elada, şi înconjurând apostoleşte pe toţi cei de acolo care flămânzeau şi însetau după cuvântul lui Dumnezeu, i-a săturat de prea dulcea învăţătură a faptei bune şi i-a îmbogăţit pe cât i-a fost cu putinţă cu multa avuţie a sfinţeniei şi a cucerniciei – una, căci de acolo (din Ţara Sfântă) venise, după cum s-a arătat, iar alta, căci şi limba acelora şi vorba le învăţase desăvârşit.

Dar şi el, făcând sfinţită adunare de ucenici – care prin osârdie din viaţa cea de aici se mutaseră, prin sârguinţa şi grijirea lui –, a alcătuit cu ajutorul lui Dumnezeu cetate cerească şi sălăşluire de monahi şi i-a împărtăşit pe dânşii de petrecerea adevărată şi îngerească care se cuvine sihăstriilor, învăţându-i şi îndemnându-i pe dânşii la înălţimea faptei bune ca şi cel de demult, prea strălucitul cel mare de la Iordan şi vrednicul de pomenire şi multul întru cele dumnezeieşti, Cuviosul Gherasim, căruia bine i-a râvnit. Şi prea de multe vedenii şi acesta din Evrip s-a învrednicit să vadă acolo în pustie şi a vieţuit petrecere vrednică de minune, şi după cât îi era cu putinţă sârguindu-se şi nevoindu-se întru Duhul ca Marele Sava, din viaţa acestora de aici s-a mutat către Domnul.

Al doilea ucenic al cuviosului era Iosif, care avea ca obârşie aceiaşi insulă Cipru, şi care cu adevărat întru nevoinţele cele pentru Ortodoxie era întocmai cu Gherasim. Deci pe celelalte isprăvi ale lui Iosif socotind că se cade a le tăcea, pentru ca nu întru lungime să întindem cuvântul. Însă şi acela atâtea nevoinţe pentru buna credinţă a suferit, vitejeşte stând împotriva latinilor, şi cu darul lui Hristos la sfârşit a şi isprăvit, şi pe prea mulţi, nu numai dintre bărbaţi, ci şi dintre muieri, i-a tras la buna credinţă, cât nimeni, zic, din cei ce pentru înţelepciunea elinească au câştigat prea mare laudă şi pe învăţătura ei au deprins-o desăvârşit, n-a putut să ajute credinţei. Că deşi era prost după învăţătura filosofiei celei din afară şi care întru sineşi cade, dar avea înţelepciunea cea adevărată, care întotdeauna aceeaşi este şi rămâne, adică darul Sfântului Duh, prin care şi pescarii aceia, Apostolii, proslăvindu-se şi învăţându-se, au ruşinat pe înţelepţii lumii. Aşa şi minunatul Iosif s-a proslăvit de la Dumnezeu şi a ruşinat pe latini. Iar pe celelalte fapte bune ale aceluia şi pe viaţa lui cea vestită şi prea cinstită, nefiind harnici a le povesti precum se cuvine, le cinstim cu tăcerea.

Iar tu, o, ascultătorule, vezi-mi, te rog, şi pe altul din ucenicii sfântului, pe minunatul Avva acela Nicolae, care era din Atena. Însă, aici ajungând cuvântul nostru, nu fără de lacrimi îmi vine să pomenesc pe bărbatul acesta, căci mintea mea slăbeşte obosindu-se de mâhnire, amorţeşte încă şi mâna scriind către mărimea cea neajunsă a laudelor aceluia. Deci era bărbatul împilat şi obosit de bătrâneţe cinstite, ca la optzeci de ani suferind neslăbit nevoinţele întru pustnicie; cinstit şi întru cărunteţe şi pricepere, şi întru obicei, încât nu ştiu de s-ar mai fi aflat şi altul aşa de cinstit; care şi pentru credinţă, şi pentru dogmele cele drepte, a răbdat bărbăteşte de la împăratul acela, Mihail Paleologul, cugetătorul de cele latineşti, tot felul de jefuiri şi de izgoniri, şi încă şi închisori prea multe şi întunecate; pentru că în patria sa acest Nicolae venind şi vestind norodului cuvântul învăţăturii, cu curele tari şi cu frânghii strângându-l şi mâinile împreună şi grumajii cu lanţuri legându-i, încă şi cu tundere, spre batjocură, prea cinstitele bătrâneţi i le-a zdrobit.

Şi nu numai până aici a stat socoteala cea nebunească şi fără de omenie, ci şi pe acelea care fără de plânsuri nu este cu putinţă a le povesti, şi acestea cu multă îndârjire şi cu voia rău credinciosului ce stăpânea atunci rău se îndrăznea. Că erau bărbaţii aceia cărora li se poruncise, vestiţi pentru cruzime, pe drumul cel de obşte călcându-l şi cu picioarele sărind pe dânsul, şi trăgându-l înaintea norodului şi legându-l, şi împrejur ducându-l tare, şi, precum li se părea, se mândreau cu neomenia, neştiind deşerţii de minte, că pe sine se vădeau mai vârtos pentru răutate, iar aceluia îi pricinuiau prea mare slavă.

Dar ce era după acestea? Căutând Dumnezeu de sus cu milă, lucrurile Bisericii s-au întors întru adâncă pace şi alinare. Şi preasfin-ţitul Patriarh Iosif, luând în mâini ocârmuirea Bisericii şi stăpânirea, multă silinţă şi sârguinţă făcea ca să hirotonească pe Nicolae arhiereu. Iar el nu a voit nicidecum, cinstind smerita cugetare şi smerenia (pe care din moi, după cum se zice, unghii desăvârşit a deprins-o); nici cât de puţin n-a primit hirotonia, ci poftind viaţa cea iubitoare de linişte şi fără de gâlceavă, s-a dus prea degrabă la Muntele Atonului. Însă, cel ce era atunci întâi al Muntelui Athos, văzându-l pe acesta împodobit cu toate felurile de evlavie şi de fapte bune, l-a iubit pe el foarte, ca unul ce era şi el asemenea lucrător al faptei bune, şi l-a pus eclesiarh, chiar şi nevrând, în cinstita mănăstire a Careilor.

Însă puţină vreme la mijloc curgând, s-a întâlnit, după iconomia lui Dumnezeu, cu acesta, minunatul şi dascălul Grigorie. Deci, cu prea dulcile cuvinte ale aceluia prinzându-se, cu tot cugetul şi cu toată plecarea sufletului s-a făcut ucenic al acestuia cu toată osârdia. Că precum se poate vedea roiul albinelor zburând dintru ai săi stupi oriunde ar avea trebuinţă, dacă, zburând peste flori, ar vedea undeva miere zăcând, albinele aleargă cu toată pornirea la aceea, trăgându-se de mirosul aceleia, şi nu vor a se duce mai înainte de acolo, până nu vor suge şi nu se vor sătura până la saţiu de miere, şi nu numai, ci şi după aceasta iarăşi se sârguiesc către aceeaşi alergare, pentru ca şi pe ale lor căscioare să şi le umple cu totul, luând de acolo toată această miere; aşa cu adevărat oarecum a urmat şi s-a împlinit prea bine şi la de-a pururea pomenitul acela Nicolae, şi care s-a făcut cu adevărat casă a fericitei odihne celei prea înalte. Că umplându-se de la Dumnezeu de înţelepciunea cea curată şi de cunoştinţa cea adevărată întru Duhul, pe toţi cu mireasma faptei bune a aceluia (care bine mirosea mai mult decât mirosul cel de mult preţ) îi trăgea cu veselie şi cu dumnezeiasca lăţime şi înălţime al dăscălescului har al aceluia, şi pe sufletele acestora le adăpa prin cuvintele cele mai dulci şi decât mierea, şi adăpătoare din ţevişoarele cele prea dulci şi din puţurile faptei bune.

Şi precum lăudata piatră care se zice magnet, prin sila cea negrăită a firii ei, trage şi aduce la sine pe fierul cel prea tare, aşa şi acela, nu numai pe cei ce l-au văzut şi pe aceia care cu dânsul au vorbit, ci şi pe cei ce erau departe şi aiurea, îi trăgea cu graiurile sale cele câştigătoare şi de suflet folositoare, pe care cu potrivire fiecare mintos le-ar fi numit graiuri ale vieţii veşnice şi întocmai cuvinte dumnezeieşti.

Şi precum la Hristos şi Dumnezeul meu s-a făcut (căci pe Acela văzându-L Andrei, îndată lăsând pe Ioan Botezătorul, a alergat la Iisusul meu şi I-a urmat nerupt şi nedespărţit), aşa şi la dânsul, de multe ori şi în multe rânduri s-a întâmplat, că cum pe acela îl vedeau cei ce covârşeau foarte pe monahii şi dascălii cei îmbunătăţiţi, că la atâta desăvârşire de evlavie şi la atâta statornicie duhovnicească a ajuns Cuviosul Grigorie, şi cum că prin faţa cea veselă şi blândă închipuia şi arăta pe strălucirea sufletului, îndată pe dascălii lor îi lăsau, şi alergând la învăţătura şi însoţirea aceluia se supuneau lui, poftind să dobândească folosul cel de la dânsul.

După cum cu adevărat şi sfinţitul întru toate şi cinstitul acesta, Avva Nicolae, nu numai de vederare s-a lepădat, şi de prea slăvirile şi cinstirile cele de la oameni ca pe nişte sarcini deşarte şi de prisos le-a scuturat de la sine, ci şi bătrâneţile şi anii cei mulţi ai vieţii sale le-a defăimat, şi aducându-se pe sine cu supunere, s-a aruncat pe sine la picioarele cele frumoase ale aceluia, cele ce îi vesteau lui pacea şi cele bune, şi a primit hotarul şi osteneala supunerii după legea ce stăpânea ca pe un câştig şi oarecare mare dobândă. Deci acela Nicolae, afierosindu-se ca Samuel lui Dumnezeu, dându-şi ocârmuirile gândurilor şi ale voilor sale după fluierul cuvintelor lui, şi întru toată fapta bună şi smerenia făcându-se iscusit, cu multă măsură îi covârşea pe toţi cei de acolo.

Dar şi de acest lucru al fericitului aceluia şi prea dumnezeiescului Părinte Grigorie, pe care cu cuvioasa iconomie îl făcea la cei supuşi, ar fi putut, şi foarte cu cuviinţă, a se minuna cineva. Căci, când ar fi voit să-l mustre şi să-l îndrepteze pe vreunul din fraţi, văzând cu ochiul cel prea văzător al sufletului pe folosul lui şi neguţătorind îndreptarea, îndată cu glume pe acela îl ocăra, numindu-l pe dânsul „cacogheron” şi „netrebnic bătrân”, şi că „a îmbătrânit întru răutăţi şi nici un lucru bun n-a lucrat”, încă şi „de trândăvie plin” şi că „se leneveşte de a sa mântuire”. De multe ori poruncea Părintele şi oarecăruia din monahi cu asprime şi pe unul ca acela îl gonea de la masă, iconomisind folosul în tot chipul, după cum am zis, şi neguţătorindu-l. Deci pe acestea auzindu-le acela, adică Nicolae şi pătimitorul lui Hristos, care după Dumnezeu se nevoia cu tot chipul smeritei cugetări, căzând jos la picioarele dascălului său, plângea.

Dar eu, făcând povestirea aceasta, mă sfiesc cu sufletul şi cu totul mă ud cu lacrimile şi de mirare mă umplu, şi sunt ca şi cum pe acesta l-aş vedea acum întins la picioarele dascălului, după cum a arătat cuvântul. Deci ai şi tu şi caută de vezi, o, ascultătorule, şi minunează-te de iconomia pe care o făcea dumnezeiescul acesta Părinte. Că într-acest chip pe cel ce greşea luându-l în râs pentru folosul lui şi ocărându-l, după ce îl dojenea, şi îl ierta pentru mult folos sufletesc, mai pe urmă îl slobozea.

Însă acestea puţine mi-a venit mie să le povestesc din cele multe fapte bune ale bărbatului, grijind de scurtarea cuvântului. Căci mult este revărsată marea isprăvilor aceluia şi nu va putea cineva a înota noianul acesta, dacă se va ispiti cu de-amănuntul să pomenească toate bunătăţile aceluia.

Însă tu, iubite, vezi-mi şi pe alt ucenic al dumnezeiescului Grigorie, pe Marcu, zic, vrednicul de minune şi canonul faptei bune cel prea desăvârşit, care se trăgea din latura Cladomenitidei; şi mergând la Tesalonic, din început s-a tuns monah în cinstita mănăstire ce se numea “a lui kir Isaac”, care este în hotarele prea vestitei cetăţi a Tesalonicului. Care mai pe urmă, mergând la Sfântul Munte, s-a făcut şi el unul din ceata ucenicilor lui, şi ca să zic mai în scurt, atâta priveghere şi sârguinţă la rugăciune a câştigat şi, după sfinţitele cuvinte, atâta a iubit a fi lepădat în casa Domnului totdeauna şi a se face lăcaş al tuturor faptelor bune, atâta a îmbrăţişat cu tot sufletul şi cu toată inima fapta bună a smereniei şi a ascultării, voind a împlini pe toate faptele cele prea bune până la sfârşit, cât nu numai proiestosului, ci şi la toată frăţimea cea întru Hristos cât despre dânsul întru toată trebuinţa cu sârguinţă slujea.

Şi nu numai până la aceasta a judecat acesta că se cade a sta, ci dacă şi nu către toţi monahii cei ce oarecum veneau şi năzuiau acolo şi pe aceştia după putere, dacă nu i-ar fi odihnit, arătându-se lor în chip de rob, socotea lucru cu totul nesuferit. Că într-adevăr cu lucrurile fără de făţărnicie, porunca aceasta a Hristosului meu o arăta: Cel ce voieşte să fie cel dintâi, să fie cel mai de pe urmă decât toţi şi al tuturor slujitor. Căci nici nu era cineva din cei mulţi care veneau acolo să nu se minuneze foarte şi să nu laude cu multe laude pe dumnezeiescul acesta Marcu. Şi după ce i-ar fi văzut o dată faţa lui, care sufla bună mireasmă duhovnicească, şi să nu fi luat dintru dânsa sfinţenie în sufletul său, şi să nu fi luat pildă să se facă şi acela smerit cugetător ca şi dumnezeiescul Marcu. Care şi până când a venit întru adânci bătrâneţe, pe aceleaşi lucruri bune cu multă bucurie voia a le face, nimic nicidecum socotind spre întârziere şi zdrobire, nici bătrâneţile, nici slăbiciunea, sau altă oarecare pricină care îl oprea de la acestea.

Încă şi slujba brutăriei şi pe a însăşi bucătăriei cu sârguinţă îndeplinind-o, nicidecum niciodată nu s-a arătat lenevindu-se. Pentru aceasta, văzând Cel ce fericeşte pe cei smeriţi cu inima pe cea atâta smerită cugetare şi ascultare a lui, până întru atâta slavă l-a ridicat şi l-a înălţat pe dânsul, încât, strălucindu-se de strălucirea şi de darul Preasfântului Duh, s-a făcut organ prea vestit, răsunându-se de Acesta întru blândeţe, căci ajungând la limanul cel neînvăluit şi liniştit şi pe voinţă cu totul unindu-o cu Dumnezeu, singur cu singur Acesta vorbea şi de negrăita strălucire se veselea, şi pe mulţi în viaţa aceasta de acum i-a împărtăşit de folos sufletesc prin învăţătura şi sfinţenia care erau întru dânsul.

Că pe acest om, multa vreme pe care am petrecut-o cu dânsul ni l-a arătat – mai ales nouă, celor ce întru cercarea acestuia am fost – cu chip dumnezeiesc şi cu îngerii asemănat. Că eu cu dânsul am petrecut până şi sub un acoperământ şi de o masă am fost, pe aceleaşi cu dânsul cugetând şi preaiubit fiindu-mi, prin Duhul, întru toate. Căci ce lucru nu ne era nouă de obşte? Îndată dintru întâia linie, erau, după cum zic, unirea într-un gând şi prietenia lui, cu tot sufletul cinstindu-le cu cucernicia şi cinstea cea cuviincioasă. Că deşi îmi poruncea să nu spun faptele cele bune ale lui şi sporirile pe care i le dăruise Dumnezeu, dar de vreme ce laudele şi isprăvile sfinţilor povestindu-se şi cu dulceaţă ascultându-se, şi care către urmarea lor îi îndeamnă pe ascultători, ca să se suie către Dumnezeu, am judecat că este din cele cu dreptate a nu le da cu totul tăcerii.

Că de vreme ce prea dumnezeiescul acela părinte al meu, minunea cea mare şi vestea de obşte cea de pretutindeni a lumii, Grigorie, vrând să se ducă în cinstita Lavră, într-acest chip ne-a unit pe noi unul cu altul şi împreună ne-a legat cu învăţăturile şi sfătuirile sale, încât ni se părea că avem un suflet în două trupuri şi până la sfârşit nedespărţiţi ne-a poruncit să petrecem. Şi aceasta foarte bine ne-a zis mai pe urmă, după vrednicie pornindu-se de Duhul cel ce locuia întru dânsul, că dacă aşa ne vom afla uniţi, nu ne vom lipsi de împărăţia şi slava lui Hristos.

Iar noi, după obicei, făcând îndatorita metanie la picioarele lui şi împreună cu rugăciunile învrednicindu-ne de binecuvântare, ne-am unit unul cu altul nedespărţiţi, una răsuflând, una şi aceeaşi cugetând şi lucrând, neştiind că „aceasta este a mea şi aceea a ta” între noi nicidecum, întru toţi cei douăzeci şi opt de ani întru care am petrecut amândoi împreună. Ci dacă zicea cineva pe Calist, îndată avea împreună şi pe Marcu. Şi iarăşi, dacă iarăşi zicea cineva pe Marcu, vedea şi pe Calist arătându-se întru aceeaşi dată, încât toţi părinţii care locuiau acolo în schit, căutau la noi pentru buna unire la un gând şi pacea pe care le aveam, cu darul lui Hristos, ca la o pildă lăudată. Şi dacă vreodată, prin pizma vicleanului drac, se întâmpla în vreunii vreo prigonire şi împerechere, de multe ori aduceau întru pomenire pilda noastră cea plăcută lui Dumnezeu.

Dar mai pe urmă, nu ştiu cum, s-a întâmplat de a căzut Marcu acesta întru oarecare boală trupească; pentru aceasta ne-am dus la sfânta Lavră pentru tămăduirea patimii. Deci într-acest chip urmând lucrul, sfinţiţii bărbaţi cei ce se nevoiau întru dânsa, văzând comoara faptei bune şi a cucerniciei lui în lucruri, nicidecum nu l-au lăsat, nici nu i-au dat voie în vreun chip să se ducă de acolo, socotind ca o pagubă nesuferită lipsirea de dânsul. Iar eu, Dumnezeu mişcându-mă, m-am întors întru cinstita mănăstire a Ivirilor. Deci poate li s-a părut oarecărora că ne-am dezjugat şi ne-am despărţit unul de altul, ci cu părerea adică, cu trupurile şi cu locul, dar cu sufletul eram împreună, prin darul lui Dumnezeu – care împreună leagă şi împreună ţine cele bune.

Pentru aceea, oriunde am fi petrecut, am rămas totdeauna uniţi între noi înşine, unul cu altul. Şi fiecare din noi păzeam pomenirea celuilalt curată cu multă dorire duhovnicească, purtând-o pe dânsa în mintea noastră totdeauna. Şi precum cele care cu oarecare firească milostivire sunt legate unele cu altele şi nu primesc despărţire, aşa şi noi eram uniţi unul cu altul.

Dar fericitul Marcu atâta s-a slăvit de la Dumnezeu – prin strălucirile şi darurile pe care le lua de la Dumnezeu totdeauna luând adăugire şi punând suişuri în inimă şi din slavă în slavă trecând – încât nu este cu putinţă a povesti după vrednicie sau a scrie noi, cei ce voim a face pomenire, să nu părem celor neînvăţaţi că povestim lucruri nevrednice de credinţă. Căci aceştia cu adevărat orbindu-se la minte şi cu urâta boală a dogmelor străine şi neadevărate ale lui Achindin bolind, din rea voire, rău şi foarte primejdios ştiind, nu voiau să primească darurile şi arătarea lui Dumnezeu care se fac, prin suflet, în sfinţii cei curăţiţi cu inima. Căci asupra darului şi dăruirii acestuia nebuneşte hulind şi îndrăznind a-l zice pe dânsul zidire, şi pe Dumnezeieştile Scripturi răsturnându-le, de aici se vădesc foarte că răstoarnă taina iconomiei. Ci de inimile lor, spre întoarcere atingă-se dreapta Celui Preaînalt, şi de-a le cunoaşte pe Cel bun, ca nu până în sfârşit să se facă bucurie vicleanului. Iar cuvântul nostru, către cele dinainte să călătorească.

Iar mai pe urmă cu puţină vreme, şi Iacob şi Aaron s-au făcut ucenici marelui aceluia; care Iacob şi al sârbilor a fost făcut episcop, iar Aaron, după aceea venind la Sfântul Munte, a fost primit de Cuviosul Grigorie, căruia i s-a făcut milă foarte de dânsul, căci era orb, şi pe iubirea de oameni a lui Dumnezeu urmându-o, cu ducerea de mână, în călătorie, precum Iisus al meu către orbul acela din naştere S-a milostivit şi l-a miluit. Şi învăţându-se el de la dascălul său cel duhovnicesc, cum Dumnezeu, pentru bunătatea Sa cea desăvârşită şi pentru purtarea de grijă cea pentru neamul nostru, S-a făcut om, ca pe strămoşul nostru Adam acela, care pentru călcarea poruncii, vai, a căzut, de iznoavă să-l cheme şi, de tirania începătorului răutăţii balaurului izbăvindu-l şi slobozindu-l, să-l întoarcă întru neamul bun cel mai dinainte, şi din stricăciunea morţii, cea de aici stricată, să-l învieze.

Şi cum că orbirea ochilor trupeşti care ori în ce fel de pricină se întâmplă, nu numai nu tâmpeşte ochii sufletului, ci şi lumină veşnică dăruieşte celor ce vitejeşte suferă şi nădăjduiesc curat către Dumnezeu, el întru luminarea inimii a primit sfătuire şi i s-au deschis ochii sufletului. Că dacă nu ar înţelege cineva fără de îndoială aceasta, în deşert dă a zice că este întemeiată şi neruptă nădejdea venirii lui Hristos cea mântuitoare şi adevărată, pentru care şi răni, şi legături, şi lepădare a mădularelor, şi închisori şi morţi mai pe urmă suferind şi răbdând bărbăteşte, căutând către veşnicele dări de plată şi răsplătirile ce vor să fie, lipsiţi fiind, necăjindu-ne, rău pătimind, după marele Apostol, şi pe această lumină vremelnică care mângâie puţin simţirea în oarecare chip, sau cu totul lepădând-o, ca să aflăm lumina cea dintru început semănată în sufletele noastre, pe care, pentru călcarea de poruncă, după cum acum ne aflăm, a întunecat-o Adam.

Dar când cu ajutorul şi darul lui Hristos, prin rugăciune fierbinte şi prin cerere întinsă şi necontenită vom curăţi inimile noastre, atunci se luminează mintea noastră şi cugetul, partea cea stăpânitoare şi domnitoare a sufletului nostru, care sunt ca şi un ochi sufletului, după învăţătura Părinţilor. Atunci, după proorocul împărat, putem şi noi cu îndrăzneală să zicem către Dumnezeu: Dimineaţa vei auzi glasul meu, şi dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea, şi lumină este drepţilor totdeauna. Şi aşa deschizându-se ochii sufleteşti, se lăţeşte făcându-se strălucită frumuseţea cea gândită a sufletului, şi omul cel ce întru Duhul s-a făcut după Dumnezeu, vede după fire, precum Adam acel mai întâi de călcarea poruncii.

Deci aceste sfătuiri, după cum s-a arătat, auzindu-le fratele acela şi înţelegându-le, şi cu dinadinsul pe toate în minte punându-le, ruga pe Dumnezeu întru zdrobirea inimii, aşa zicând şi rugându-se: „Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pe femeia cea gârbovită ai îndreptat-o, şi cu singur cuvântul ai întărit pe slăbănog şi ochii orbului i-ai deschis, caută şi spre mine cu negrăită şi neasemănată milostivirea Ta şi pe ticălosul meu suflet cel gârbovit în tina păcatului, şi care zace jos, să nu-l treci cu vederea în groapa deznădăjduirii. Ci ca un îndurat, deschide-mi ochii inimii mele, ca să se înrădăcineze frica Ta întru dânsa şi să priceapă poruncile Tale şi să facă voia Ta”.

Şi aşa el, adeseori din adâncul inimii, strigând către Dumnezeu, ce s-a întâmplat? Cât este de foarte minunat lucrul şi de mult cuvânt vrednic! Căci precum Moise acela văzătorul de Dumnezeu şi tăcând înălţa glasuri rugătoare către Dumnezeu, în adâncul cugetului celui sufletesc pomenindu-le, după aceea, adică Pentru ce strigi către mine? şi Moise, tăcând, îl aude Dumnezeu, Aşa şi acela a fost auzit de Dumnezeu şi s-a învrednicit cu adevărat de darul ochilor sufleteşti, încât nu numai să nu aibă trebuinţă de ducători de mână şi de povăţuitori, ci şi în chilie şezând, ca şi când vedea mai înainte, zicea: „Ieşiţi spre întâmpinarea monahilor celor ce vin către noi, căci cutare bătrân sau cutare frate iată vine către noi”. Şi pe aceştia care veneau îi chema pe nume. Şi aşa se întâmpla cu preaslăvire şi urma lucrul, după cum zicea.

Şi nu numai, ci şi când vrea să sosească vreo pomenire a vreunuia din sfinţii cei mari, sau şi a vreunuia din dumnezeieştile şi stăpâneştile praznice, cu multe zile mai înainte, fără de învăţătură, mai înainte de asta de faţă şi a sosi praznicul cu dinadinsul, mai înainte spunând, însemna numele sfântului celui ce se prăznuia întru pomenire sau al stăpânescului praznic ce avea să fie.

Şi fiind întrebat, cum neînvăţat fiind, vedea mai înainte aceasta, răspundea zicând cum că mare oarecare strălucire şi slavă se face mai înainte de praznic de la Dumnezeu în sufletul lui şi de aici nevăzut se învăţa aceasta şi mai înainte spunea numele praznicului. Ci şi de acest lucru foarte este vrednic a ne minuna.

Că de vreme ce împreună cu Iacob, cel mai înainte zis, care era ucenic împreună cu Aaron, după cum mai sus s-a arătat, vrea să meargă către oarecare monah şi acum veniseră amândoi aproape de locaşul aceluia, nu mai mult depărtare fiind decât o stadie, sau şi de două de departe fiind, ca şi cum după oarecare mai dumnezeiască insuflare, acela, adică Aaron, a zis către dânsul, adică către Iacob:

„Voiesc ca să ştii tu că fratele acela, la care mergem acum, acum sfinţita carte a celor patru Evanghelii, după obicei ţinând-o în mâini, acest capitol al Evangheliei îl citeşte”, adăugându-i şi numele. Deci mergând amândoi pe din dos la chilia monahului, şi cu dinadinsul cercând, au aflat că adevărată a fost acea care mai înainte a spus-o Aaron prin cuvinte. Ci acestea din povestirile cele multe pentru acela, puţine şi mici oarecare am povestit.

Însă cuvântul acum va să adauge, după datorie, şi pe prea sfinţita povestire a altor ucenici ai Cuviosului, zic adică pe a lui Moise şi pe a lui Loghin, şi a lui Cornelie, şi a lui Isaia şi a lui Climent, care dintru început cu prea multe sudori şi osteneli au alcătuit viaţa cea după Dumnezeu şi prin cugetare şi prin sârguinţa celor mai bune şi mai înalte au câştigat-o, şi până la sfârşit lucrarea cea gânditoare şi mântuitoare au cugetat-o, şi întru dânsa s-au îndeletnicit. Şi pe mulţi ucenici au câştigat la aceasta şi cu pace viaţa şi-au săvârşit, sufletele lor dându-şi-le lui Dumnezeu, în locul slavei şi în cortul cel minunat s-au sălăşluit.

Dar cum ar fi fost cu dreptate, făcând noi pomenire mai sus de minunatul Climent, să nu povestim şi puţine oarecare din cele dăruite lui de Dumnezeu? Fiindcă ne silim a scurta cuvântul, care întru lungime s-a întins.

Deci acesta a odrăslit şi s-a crescut bine, trăgându-şi şiragul neamului său din bulgarii cei ce aşa după obicei se numesc. Şi era păstor de oi, ca cel ce cu sărăcie trăia. Iar întru una din nopţi, la miezul nopţii, acesta bine priveghind şi trezindu-se, pentru păzirea turmei sale, dacă a văzut o revărsare oarecare de lumină care peste turma sa luminos a strălucit, tot plin de bucurie făcându-se cu sufletul, căuta întru sine socotind şi nedumerindu-se: „Nu cumva eu pe ciomagul acesta ciobănesc dormitând, fără de veste, lumina zilei şi a soarelui a strălucit?” Şi în câtă vreme pe gândul acesta îl învârtea întru sine, a văzut lumina aceea încet şi câte puţin ducându-se la cer şi s-a făcut iarăşi noapte. De unde şi de bucurie umplându-i-se inima şi turma aceea lăsând-o, îndată s-a dus la Sfântul Munte, mergând în schitul ce se numeşte al lui Morfinu, mergând şi întâlnindu-se cu un monah oarecare, simplu, dar de cucernicie şi de fapta bună ţinându-se, cu osârdie s-a îmbrăcat în haine monahiceşti, nimic altceva învăţându-se de la monahul acela, fără numai „Doamne miluieşte”.

Dar, trecând puţintică vreme, iarăşi a început câte puţin a se arăta lumina aceea care a strălucit peste staulul turmei, după cum s-a zis, şi a umplut de dar sufletul lui, căci simplu era bărbatul şi nesocotitor şi neiscoditor cu totul, numai lui Dumnezeu îngăduind, însă bine şi aceasta de la monahul acela învăţându-se, adică cele pentru Sfântul Grigorie: „Aceluia, zice, aceluia să-i spui toate cele ce ţi se vor întâmpla ţie”. Deci monahul, nefiind puternic a judeca cele văzute, luându-l pe acela cu sine, a venit la Sfântul Grigorie şi pe toate Climent lui le-a descoperit, şi la picioarele aceluia căzând, s-a rugat foarte cu fierbinţeală ca şi el să fie primit de Sfântul Grigorie, şi cu adunarea lui cea bună, să se rânduiască şi împreună să se numere.

Deci bucuros primindu-l dreptul, cu dragoste s-a plecat spre rugăciunea lui. Fiindcă acela era cu adevărat următorul lui Hristos, pe toate cu faţă veselă primindu-le şi de mântuirea celor ce alergau la dânsul însetând, pe care şi deosebi luându-l şi dăscăleşte sfătuindu-l, îl învăţa pentru cele ce pricinuiesc mântuirea sufletului, pentru răbdarea celor ce vin asupră-i ori în ce fel de chip, pentru răbdare şi smerenie şi pentru a-şi întinde nădejdile de-a pururea către Dumnezeu, de la care este tot lucrul bun ce se isprăveşte de oameni, şi a nu se lenevi de pravila şi canonul său, încă şi totdeauna a avea cugetare neîncetată a morţii.

Şi primind Climent cu multă smerită cugetare şi cu dulceaţă aceste folositoare şi părinteşti învăţături, s-a făgăduit că fără de pregetare pe toate le va face. Că dacă se cade în scurt a zice, precum cremenea, lovindu-se de amnar, îndată îşi scoate focul ce-l are înăuntru ascuns şi poate a se aprinde când se atinge de materia cea cuviincioasă şi potrivită; sau, ca mai bine să despart, precum scânteia, în puţină materie căzând, întru înaltă şi vederată văpaie se înalţă, şi apoi prea mult hrăneşte pe văpaie. Întru acelaşi, dar, chip, de se cuvine chiar a zice, şi Climent acela întru toate bunul îndată, după Paremie, tăciune era în foc, sau foc în spini, după cum zice Scriptura, pe inima lui, lesnicioasă încăpere a învăţăturii făcând-o şi mai ales prea îndemânatic spre străjuirea şi păzirea acesteia.

De aicea (că ce trebuie pe toate zicându-le să mă zăbovesc?) în scurtă vreme pe toţi i-a spăimântat prin întinderea lucrării şi a sârguinţei după Dumnezeu, cât nu numai întru vederea celor ce sunt a venit şi s-a suit şi la minte s-a luminat cu strălucirea darului, ci şi suişuri, după David, a pus întru inima sa şi strălucit a primit-o prin lucrarea Duhului. Că sufletul cel prost, curat la Dumnezeu şi Tatăl, Tatăl apropiindu-se, şi cu totul către Dânsul întinzându-se, şi fără de pregetare împreună şi fără de slăbire slujindu-i, se face cu chip dumnezeiesc. Şi de aici şi întru cele mai presus de fire se zăboveşte şi petrece. Că Dumnezeu, fiind privitor de sus asupra inimilor, pe inima cea zdrobită şi smerită nu o va defăima, după dumnezeiescul David.

A adăugat încă şi aceasta Climent, zicând că, de câte ori fiind trimis de dumnezeiescul şi de-a pururea pomenitul Părinte Grigorie pentru vreo slujbă, a mers în cinstita şi sfinţita Lavră la monahii cei ce pustniceau acolo, şi îi auzea pe dânşii cu evlavie şi cu multă frică şi cinstire lăudând şi cântând: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii”, vedea ca un nor oarecare luminos din cer zburând şi deasupra Lavrei punându-se şi pe aceasta minunat umbrind-o, şi luminos deasupra stând şi îngăduind, până se sfârşea de cântat „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii”. Şi apoi iarăşi câte puţin vedea acest nor cu chip de lumină suindu-se la cer.

Încă şi Iacob cel fără de vicleşug şi adevărat întrebat fiind de un oarecare scolastic, poate cumva pentru cercare şi ispitire, pentru prostimea şi neînvăţătura ce era întru dânsul: „Oare darul Duhului, care de sus se pogoară la noi, se dă fireşte sau nu?” El aşa a răspuns: „Nu drept aceea, niciodată să înţelegi aşa, iubite, cum că este cu putinţă ca firea omului fireşte să primească darul Duhului, ci numai cu întemeiere înţelege şi crede arătat, privind adevărul, că întru singură însăşi Preacurata şi Preasfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea, precum bine a voit Unul din Preasfânta Treime, fireşte prin luarea la sine a frământăturii noastre, pentru mântuirea cea de obşte a tot neamul omenesc, şi pentru de a doua oară zidirea întru frumuseţea cea dintâi”.

De unde şi aşa de arătat adevărul strălucind, ca pe un dumnezeiesc glas, toţi auzind învăţătura aceasta a minunatului meu Grigorie, toată mulţimea şi toată adunarea în sfinţitul lăcaş acela al Sfântului Munte, alerga către acela, nicidecum cât de puţin suferind să se lipsească de a nu împărtăşi cu tot cugetul şi cu tot sufletul şi de a se îndulci de această învăţătură lui Dumnezeu plăcută şi obştii prea folositoare. Căci de atâta duhovnicească înţelepciune şi dar s-a învrednicit de la Dumnezeu întru toate cinstitul acela, încât pe toţi cei ce veneau la dânsul îi împărtăşea de folos sufletesc, precum este cu putinţă a auzi pe cei ce ştiu aceasta prealuminat, când de multe ori şi în multe feluri poate, cu adevărat de Dumnezeu purtatul şi de Dumnezeu prinsul acela voroavele cele duhovniceşti şi de Dumnezeu iubitoare ne vorbea nouă, dumnezeiescul dar înflorea, împreunându-se cu cuvintele aceluia şi urmând lor.

Când ne vorbea despre curăţia sufletului şi în ce chip după dumnezeiescul dar omul se face dumnezeu, darul dumnezeiesc dragoste oarecare străină şi care pe hotarul cel omenesc îl covârşeşte, se aşează după Dumnezeu în sufletul nostru şi precum întru Cornelie, când marele Petru îi învăţa, Duhul cel Sfânt, zice, a căzut peste dânşii, aşa s-a făcut cu adevărat şi la aceia pe care îi învăţa dumnezeiescul Grigorie, după cum mai pe urmă ne-au povestit cei ce acest lucru bine şi cu plăcere de Dumnezeu l-au pătimit şi l-au lucrat, că cu prea multă întemeiere şi dragoste duhovnicească, cât şi pentru mărime se par nevrednice de crezut celor ce nu ştiu isprăvile cele multe întru fapta bună ale aceluia, care în scurt erau mai presus de număr şi încă şi cu înălţimea dragostei şi a unirii celei către Dumnezeu se îmbogăţise.

Însă să cadă pizma, să se izgonească zavistia. Căci cel ce a zis: Cel ce crede în Mine râuri de apă vie vor curge din pântecele lui – adică cuvinte ale vieţii veşnice –, şi muntelui acestuia îi va zice: Mută-te de aici acolo, şi se va muta. Şi aceia vor face mai mari decât acelea care le fac eu, Însuşi Stăpânul tuturor şi Domnul, Care luminează pe tot omul ce vine în lume şi se învaţă poruncile Lui, şi pe acela l-a luminat. Că precum la Hristos şi Dumnezeul meu, aşa şi la acela, şi el fiind ucenic adevărat al aceluia, alerga cu adevărat, şi prin douăsprezecimea ucenicilor care îi avea, nu numai până la şaptezeci au stat unde cu adevărat sfinţita sălăşluire o avea, ci mai pe toată mulţimea monahilor noaptea şi în fiecare zi îi învăţa, îi lumina, şi prin curata linişte şi rugăciune pe toţi care veneau la dânsul cu sârguinţă îi împrietenea cu Dumnezeu.

Că adunându-se pe sine, şi pe tot gândul folositor pornindu-l pe cât îi era lui cu putinţă, voia şi dorea cu iubire de Dumnezeu pe toţi să-i aducă înăuntrul razei şi a strălucirii Bunului şi Preasfântului Duh. Că nici un loc din cele de aici nicidecum n-a lăsat, cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se şi împuternicindu-se, nu numai grecesc, zic, şi bulgăresc, ci şi pe înşişi sârbii mai vârtos lucrul al ucenicilor săi se sârguia să-i facă şi acolo sămânţa cea bună a liniştii cu luminare să o semene cu îndestulare.

Şi acestea aşa cu plăcere de Dumnezeu făcându-se, n-a fost cu putinţă a se odihni vicleanul, ci din zavistie şi din răutatea prin care el a căzut, a îndemnat şi a ridicat asupra cuviosului pe cei mai cuvântăreţi întru deşarta înţelepciune cea din afară, care au pătimit şi aceea oareşice omenesc asemenea din zavistie, şi îl numeau pe acela, că „Iată a venit nou învăţător”, că zavistia fiind naştere a vicleanului duh şi mamă a clevetirii şi scârbă pentru isprăvi străine, după înţeleptul acela ce zice: Nicidecum nu ştie să cinstească lucrul cel de folos. Deci şi ce avem a ne zăbovi aici mai mult, şi a ne apropia către cei orbiţi de către lumină, şi către cei ce de voie s-au făcut răi, şi cu năravul şi cu vicleşugul s-au răzvrătit, venind mai vârtos cuvântul nostru, după ce a pomenit pe aceştia, să arate în scurt pe însăşi vârful şi capul celor bune?

Că văzătorul acesta de Dumnezeu şi de-a pururea pomenitul Grigorie, având duh drept şi fiind preacurat cu inima, şi într-adevăr fericit (că se zice: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu), după ce a luat asupră-şi crucea lui Hristos, şi întru omul cel dinăuntru, adică în inimă, îl avea pe El vieţuind, vieţuia mai presus de toate acestea, după cel ce zice: Dacă Dumnezeu este cu noi – iar mai bine să zic întru noi –, cine este împotriva noastră?

Lungă zăbavă ar fi fost în vremea de acum, a număra toate faptele bune ale aceluia. Fiindcă cine va putea să numere sau să socotească nisipul mării sau picăturile ploii, sau lungimea adâncului? După ce a mers la Muntele Atonului, şi cu cercare pe toţi părinţii de acolo i-a cercat şi i-a ispitit, a aflat întru dânşii multe feluri de fapte bune pentru cea lucrătoare; iar linişte sau păzire a minţii, nicidecum, după cum mai sus ajungând am arătat. Dar omul acesta al lui Dumnezeu, pe toţi cu sfaturi şi cu învăţături bune către sârguinţa cea preaiubitoare de Dumnezeu i-a ridicat şi i-a deşteptat. Căci nu numai pe cei ce şedeau în singurătate, şi pe sihaştri, ci şi pe cei de prin vieţile de obşte îi îndemna să ia aminte şi să se îngrijească pentru trezvie şi pentru linişte, după dumnezeiasca învăţătură a aceluia.

Pentru care semănătorul de neghine, diavolul, meşteşugind împotrivă şi pe toate chipurile uneltindu-le asupra faptei bune, nici aici nu a suferit, ci cu măiestrie şi pe chipul acesta a făcut a-l pătimi, precum nu se cădea, şi întru răutatea celor mai cuvântăreţi pe taină vârându-se, a uneltit ca şi Cuviosul Grigorie să cadă întru veninul zavistiei. Pentru aceasta şi ceilalţi de o socoteală cu dânsul, cu semănătorul neghinelor din necunoştinţă făcându-se, de multe ori au pus scop ca să-l gonească pe dânsul din Muntele Atonului, şi cu prigonirea şi cu mândria pe părere amestecând-o, cu pizmă ziceau către dânsul: „Nu ne vei învăţa pe noi calea pe care noi nicidecum nu o ştim”.

Deci întru acest chip zavistia aprinzându-se, şi răutatea prea mult sporind, Cuviosul Grigorie simţind şi de-a pururea judecând cuvintele acestea, şi socotind să dea loc răutăţii, a luat pe unul din ucenicii săi, şi pe oarecare ce se numea Isaia, care era din acelaşi schit (care cu adevărat şi el cel întâi acolo a zidit acolo chilie – fericitul acesta multe şi cumplite nevoi a pătimit, nevoindu-se pentru buna credinţă, prigonit fiind de împăratul Mihail Paleologul cel de un cuget cu latinii, care ocârmuia atunci împărăţia grecilor, pentru schimbarea şi strămutarea, vai mie, a dogmei celei ortodoxe şi pentru tulburarea şi furtuna cea ce s-a întâmplat de aici Bisericii lui Dumnezeu, pentru că nu voia să se împărtăşească cu Ioan Vecul, patriarh cel de atunci. O, sufletul acela care de râvna lui Dumnezeu se rodea şi se topea! O, dragoste dumnezeiască care atâta pornea pe cei ce foarte râvneau pentru dânsul, şi totdeauna zicea ca Ilie acela: Râvnind am râvnit după Domnul Dumnezeu! Deci el foarte, cât despre sineşi – de se cuvine mai adevărat a zice – prin neobosita învăţătură cea întru Hristos şi care întocmai cu aripi degrabă, pretutindeni se trimite, pe toţi cu Biserica lui Dumnezeu cea ortodoxă i-a unit). Pe Isaia acesta avându-l cu sine, care se făcuse ucenic al lui, s-a dus şi a intrat în Protatul.

Dar egumenul Protatului care era atunci, pe aceştia văzându-i, cu dragoste şi cu bucurie i-a primit şi a început ca şi cum cu iubire şi alăturea oarecum, a atinge pe dumnezeiescul Grigorie nu că făcea învăţătură pentru trezvie şi pentru rugăciune (căci cum ar fi şi putut către acela care era purtător de Duh împotrivă a se apropia şi împotriva adevărului a veni, şi pe cele adevărate luminat le vestea spre folosul cel de obşte?), ci aceasta era ca un acoperământ şi ca o perdea, precum i se părea, a iubirii de sine, căci afară de voia şi socoteala acestuia învăţa Cuviosul, deci egumenul Protatului cu de-amănuntul ştiind fapta bună a bărbatului cea covârşitoare şi înălţimea învăţăturii lui celei dumnezeieşti, pe toate lăsându-le, îndată spre împăcare venind, prea mare dobândă socotea a odihni pe Cuviosul, şi nu ar fi putut cuvântul a povesti cu lesnire cum cu tot felul de grijire şi de sârguinţă pe aceia i-a ospătat şi i-a primit. Că zicea: „Adevărul îmbrăţişându-l întru acea vreme, cum că astăzi cu Petru şi cu Pavel, prea marii Apostoli, vorbeşte”. Deci aşa adevărul prealuminat strălucind de atunci, îl aveau ca dascăl de obşte pe dumnezeiescul Grigorie, cu veselie duhovnicească toţi sihaştrii şi vieţuitorii de obşte.

Dar pentru mulţimea celor ce veneau la dânsul de atunci pentru folos, după cum s-a arătat, nu avea lesnire să se liniştească, pentru aceea şi de multe ori se muta, iubind foarte liniştea; uneori aproape lângă cinstita mănăstire, a Sfântului Simon (care se zice Simon-Petra), şi şedea, pentru că este aspră şi râpoasă şi cu anevoie de umblat calea care ducea acolo. Iar alteori, la starea locului care se numeşte Hrenteli sau întru însuşi pârâul acela prea adânc, care se numeşte Ţegreia. Cu toate acestea, şi într-aceste locuri pustii şi de multe feluri în care se muta şi oarecare chilii zidea, întru care se muta adeseori, pentru aceia care veneau la dânsul, după cum s-a zis, pentru că multă socotind depărtarea şi foarte dorind liniştea, că nu voia a se depărta cât despre sineşi, de vedere şi privire nici un cel prea mic ceas.

Dar ce s-a întâmplat după acestea? Fără de veste neamul cel fără de Dumnezeu şi barbar al agarenilor (turcilor) ridicându-se, au năvălit şi au prădat părţile cele dimprejurul muntelui, ca un lanţ, cu negrăite judecăţi; şi pe monahii ce se nevoiau acolo i-au prins şi i-au legat pe toţi şi ca dintr-o pândire nebănuită şi nesocotită, i-au robit. Deci acestea văzându-le omul acela al lui Dumnezeu şi ştiind că prea multe a pătimit de la nişte barbari ca aceştia şi cum că neîndeletnicirea şi grija risipeşte pe minte şi pe liniştea ei o tulbură şi din lucrarea ei şi din deprinderea cea după fire o scoate, pune în gândul său pe însuşi cinstitul şi vârful acela al muntelui Sinai.

Deci s-a dus la Tesalonic, având cu sine şi pe ucenicii cei mai înainte zişi, încă şi pe mine cu aceia. Şi trecând două luni, mai pe urmă fiindcă nu avea sălăşluire cuviincioasă liniştii, de toţi tăinuindu-se m-a luat numai pe mine împreună cu alt oarecare monah şi, intrând într-o corabie şi vânt bun suflându-ne, am ajuns la insula Hiosului, şi acolo, după ce am ajuns, am întâlnit pe un monah oarecare, care se întorcea de la Ierusalim, acesta – nu ştiu cum – ne-a împiedicat pe noi din calea care ne ducea la Ierusalim.

Deci de la Hios ridicându-ne, ne-am pogorât în Mitilene, şi în muntele Libanului petrecând puţin oarece vreme şi nici acolo neputând afla sălăşluire liniştită, am venit în fericita aceasta cetate a Constantinopolei. Ci neputând de aici a ne ridica pentru iuţimea şi grozăvia iernii ce venise asupră, fiindcă şi curgerile cele pururea curgătoare ale râurilor, cu gheaţa legându-se stau. Atunci, nevoia silindu-ne, am îngăduit şase luni, aflându-ne într-un oarecare unghi al cetăţii care se numeşte şi Letos, după obicei, şi eram ascunşi ca nişte străini şi bejenari, ticăloşindu-ne şi rău pătimind.

Dar încă marele purtător de grijă şi iconomul vieţii tuturor ne hrănea pe noi cu preaslăvire, precum şi pe Ilie harabagiul cel ceresc, cu pâine, prin corbi, şi pe Daniil proorocul, care şedea în groapa leilor şi pe măselele acestora cele ce scrâşneau le încuia îngerul îndată, din depărtată călătorie venind la dânsul cu hrană. Şi pe alţii alte dăţi, după neurmata voire cea mare a Dumnezeului meu. Iar hrana ni se dădea prin rugăciunile marelui acestuia şi minunatului bărbat, pentru numele acestuia, dar nici el, nici cineva din noii ucenicii, nici se grijea, nici cunoştea nimic nicidecum pentru dânsul.

Totuşi s-au vestit cele pentru noi împăratului kir Andronic Paleologul, marele acela şi de-a pururea pomenitul, şi râvnitorului şi apărătorului al credinţei, de nepotul său, preacinstitul întru monahi chir Atanasie acela Paleologul. Iar împăratul de multe ori pe marele Grigorie cu multă milostivire îl chema şi pe toate chipurile uneltindu-le vrea şi dorea cu prea multă dorire să-l vadă pe acela, cuprins fiind de multă şi strălucită veste despre dânsul. Că se obişnuieşte aceasta – şi numai pentru fapta bună –, a unelti preagrabnică aripă şi a străbate de la margine până la marginile pământului. Şi nu numai aceasta, ci şi mari oarecare daruri se făgăduia împăratul să-i dea lui.

Dar el pe acestea, deşi atât de mari erau, întru nimic socotindu-le, nicidecum nu a voit să se plece, fugind de slava oamenilor şi poftind a-i plăcea lui Dumnezeu, după făgăduinţă. Însă de la Constantinopol ieşind pe mare, am ajuns la Sozopoli şi acolo puţin liniştindu-ne şi dezmeticindu-ne de cumplitul vifor al mării ce ne venise asupra, ne-am izbăvit de gâlceavă şi puţin am îngăduit.

Apoi s-au vestit cele pentru noi prin oarecare monah cu numele Amiralis care cu adevărat îşi avea locuinţa întru prea adânca pustie a Paroriilor de la care pricină se numea şi Mesomilion, unde văzând dumnezeiescul Grigorie locul liniştit şi alinat, şi cunoscându-l pe el, şi cum că ajută la scopul lui cel după Dumnezeu – pentru că vedea că era neumblată pustia aceea –, acolo a socotit că este bine a-şi face sălăşluirea. Pentru aceasta, cu sârguinţă ostenindu-se şi el şi ucenicii lui, au zidit acolo nişte chilii mici spre sălăşluirea lui deosebi şi a ucenicilor lui.

Iar Amiralis cel mai înainte zis şedea ca de o stadie departe de a lui chilie, adică de Mesomilion, având şi ucenici ai săi, şi lângă aceştia şi pe un monah cu numele Luca, care şi dumnezeiescului Grigorie i s-a făcut ucenic dintru început, fiind încă în Sfântul Munte, care de cumplită patimă a zavistiei stăpânindu-se şi de dracul gonindu-se, n-a putut nici într-un chip să se stăpânească fiindcă avea ascunsă întru sine pe răutate. Pentru aceea şi fără de ruşine şi cu obrăznicie pornindu-se asupra dascălului său, şi cu sabie năpădindu-i asupra cu îndrăcire, şi ridicându-se asupra tâlhăreşte cu ocări şi cu defăimări – o, legi şi judecăţi ale lui Dumnezeu! –, pe acela preafericitul şi înainte stătătorul lui Dumnezeu îl spăla.

Şi de nu ar fi alergat împreună îndată ucenicii lui Amirali, şi cu mâinile şi cu sila nu l-ar fi oprit de la cea dobitocească, de obrăznicie prea ocărâtorul şi pierzătorul acela, care asupra dascălului său se pornise, poate, ca să zic şi aşa, şi asupra lui Dumnezeu, urgisindu-l şi urându-l, până şi întru căderea uciderii ar fi căzut ticălosul. Sau, de se cuvine mai adevărat să zic, prea mare pagubă ar fi cuprins pe obştea a toată lumea, vrând a ucide pe luminătorul şi pe propovăduitorul cel cu prea mare glas şi dascălul care ca dintr-un mijloc de loc înalt propovăduia dreptul cuvânt.

Iar neasemănatul acesta întru fapta bună şi cu adevărat ucenicul lui Hristos celui blând şi paşnic, chip şi pildă şi întru acest lucru făcându-se, şi care la toţi cei ce îmbrăţişează pe firea binelui cu covârşire era iubit şi cu evlavie primit – nu numai că nu avea nici o urâciune asupra aceluia ce aşa fără de toată nădejdea s-a sculat asupra lui, ci nici la început nu s-a tulburat, încă nici în mintea sa n-a pus nicidecum ca să răsplătească rău pentru rău. Ci şi dragoste până întru atât către dânsul a întărit, cât şi har i-a mărturisit lui, după cum dumnezeiescul şi sfinţitul cuvânt porunceşte. Şi dovadă acestui lucru luminat a dat, că şi pentru folosul aceluia a scris cu iubire de osteneală cele 150 de capete trezvitoare pline de lucrare şi de privire.

Care şi văzând Luca atâta nepomenire de rău a sfântului stareţ, că nu numai nu i-a izbândit, ci şi făcător de bine i s-a făcut, pe sine vădindu-se, iarăşi s-a întors, din toată inima pocăindu-se, şi a căzut la dumnezeiescul Grigorie, cerându-şi iertare pentru greşeala cea ce a făcut-o. Apoi şi ucenic al lui iarăşi s-a făcut de-a pururea şi cu darul lui Hristos de-aici s-a făcut monah iscusit.

Deci după acestea trecând puţină vreme, după zidirea aceea a chiliilor şi după acea puţină liniştire, şi Amiralis, cel mai înainte zis, fiind îndemnat de vrăjmaşul, începătorul răutăţii, având tulburată pe mintea sa şi fiind nerod cu totul, şi uşor la minte, şi foarte gură-cască împrejurul slăvşoarei acesteia de la oameni, ieşit din minte s-a făcut şi el asemenea de pizmă, şi ca o mulţime de fum ce se porneşte s-a aprins asupra acestui dumnezeiesc bărbat, cumplit arzându-se vătămatul la minte şi fără de rânduială strigând aşa, şi gâlceavă împreună făcând şi îngrozind, cât dacă nu mai degrabă apucând cuviosul să iasă de acolo, ceată de tâlhari chemând şi năimind, deodată împreună pe noi pe toţi ne va pierde, care lucru cât despre sineşi l-a şi făcut mai pe urmă. Nişte răsplătiri ca acestea cel ce se părea că este monah a răsplătit marelui Părinte. Dar s-a vădit şi în zadar s-a ostenit cel fără de minte, după cuvântul ce zice: lup ce cască în deşert, pentru că Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Grigorie, şi pe dânsul şi pe noi toţi ne-a păzit şi ne-a ferit nevătămaţi.

Drept aceea acest dumnezeiesc bărbat, înţelegând vrăjmăşia cea atât de mare, împreună şi vicleşugul cel aprins, adunând pe toţi monahii care printr-însul se strânseseră, şi întru aceeaşi dată a ieşit împreună cu dânşii şi mergând în muntele, care de cei de loc se numeşte Catachecriomeni. Însă puţine oarecare zile trecând, în urma noastră de la acela cu adevărat uşorul la minte şi pizmătăreţul bătrân, noaptea, precum se pare, fără de lege gândind întru aşternutul său, că bine l-a mustrat pe dânsul dumnezeiescul David mai înainte de noi, nişte tâlhari au fost trimişi fără de veste de dânsul, care şi ca nişte lei alergând asupră-ne, pe toţi ne-au prins, cât şi pe însuşi marele acela Grigorie prinzându-l cu o basma, vai! de ocară şi cu obrăznicie l-au legat şi l-au cetluit ca pe unul din făcătorii de rele, netemându-se de fulgerele şi trăsnetele cele de sus. Încă şi aur şi argint cu cruzime şi fără de omenie cerea de la dânsul, de la cel ce cu totul  din copilărie s-a lepădat de averea unora ca aceştia şi totdeauna întru ascuns învistierea bogăţie nejefuită şi neprădată, dar neaflând nimic să ia, au spus pe acela de la care s-au trimis.

Dar de vreme ce zavistia a stăpânit într-acest chip sufletul lui Amiralis, şi până în sfârşit l-a aprins, şi patima aceasta cu greu şi cu anevoie şi cu nelesnire se şterge, şi pizmăreţul drac către nebunia aceasta mai vârtos îl împingea, pentru aceasta, şi din pustia acea ieşind, şi la Sozopoli iarăşi ducându-ne şi la Constantinopol întorcându-ne, oareunde aproape de îngrădirea bisericii celei prea mari şi preanumită a înţelepciunii lui Dumnezeu Cuvântul, ne-am făcut sălăşluirea în dumnezeiasca biserică a celor trei mari luminători şi ierarhi, întru cel unit şi împreunat cu această cinstită mănăstire a Preacuratei Fecioare.

Deci acela, Cuviosul Grigorie, pe mine şi pe bunul Marcu chemându-ne, după ce ne-a vorbit mai întâi cele duhovniceşti după obicei şi după cuviinţă din dumnezeiasca sa comoară după ce ne-a sfătuit pe noi, şi pentru împreună răsuflarea şi unirea la un gând şi pentru lăudata dragoste – fiindcă Dumnezeu dragoste se numeşte –, ne-a trimis la Sfântul Munte mai înainte, fiindcă peste puţină vreme voia să vie şi el acolo. De unde, în corabie suindu-ne noi şi vântul dinspre cârmă suflând, bine norociţi făcându-ne, am ajuns în Sfântul Munte. Iar eu, puţin îngăduind, şi lipsirea dascălului neputând a o suferi nici măcar orice s-ar fi întâmplat, toate se păreau nimic pe lângă aceasta, că dorul şi cal zălogit face, şi eu cu sârguinţă iarăşi am mers la Constantinopol.

Deci iarna fiind atunci prea tare şi geroasă, căci sosise decembrie, şi fiindcă nu era cu putinţă să ieşim noi din cetate, am petrecut răbdând de nevoie, până ce vremea primăverii ne zâmbi. Însă eu, deşi foarte cu primejdie, cu toate acestea am putut a mă duce iarăşi la Sfântul Munte, fiindcă întru prea mare şi prea cumplit vifor m-am dus cu întreitele valuri ale mării şi cu prea grea furtună m-am luptat, încât şi toţi care pluteam, acum văzând mai întâi împrejurul corabiei vântul acela cu viforul drept ridicându-se, de tot ne-am deznădăjduit de mântuirea noastră.

Iar mai pe urmă a venit şi dumnezeiescul părinte la noi, pe care cu braţele deschise şi foarte cu dragoste l-au primit lavrioţii, şi au socotit cu mare cu adevărat şi strălucită cinste şi dragoste venirea acelui praznic adevărat şi sărbătoare părintească. Unde şi aproape de cinstita şi sfinţita Lavră a ridicat oarecare chilii în felurite locuri, pentru folos, precum a judecat şi a primit. Şi nu numai, ci şi din alte zidiri care erau lângă dânsa, din cele de aproape şi din cele de departe, ţinându-le pentru sine câte erau îndemânatice pentru linişte, şi liniştindu-se acolo, vorbea cu Dumnezeu.

Dar de vreme ce, prin slobozirea lui Dumnezeu, neamul cel barbar, care mai sus s-a zis, a năpădit asupra locului cel de acolo, adică asupra Sfântului Munte şi neputând dumnezeiescul Părinte să se liniştească afară, a intrat înăuntru în sfinţita Lavră. Dar fiindcă vorbirea monahilor îi curma liniştea lui, pentru aceasta şi foarte se scârbea, ca o privighetoare care de vânător se prinde şi în cuşcă se închide, ori şi câte spre hrană i se pun ei înainte, întru nimic pe toate acelea le socoteşte, ci pe iubita zăbovire cea din munţi şi din copacii cei bine înfrunziţi o doreşte, şi pe petrecerea şi vieţuirea cea obişnuită ei pe lângă izvoarele care pe apa cea dulce şi limpede o izvorăsc, o caută, şi de aici, zburând împrejur, pofteşte şi îşi caută soţie asemenea, ca pe viersuirea aceea cu glăsuire lesne întoarsă şi întocmită împreună cu dânsa după urmare, cu rânduială să o cânte şi să o ciripească cu obişnuita slobozenie şi veselie.

Aşa şi acela care cu îngerii deopotrivă se întrecea, poftind alinarea cea din linişte şi pe singurimea şi suirea cea preadorită şi preastrălucită, nu suferea nicidecum să se liniştească. Deci, cu dinadinsul căutând împrejur şi luând aminte, şi de toţi ceilalţi ucenici tăinuindu-se, afară numai de unul, pe care a judecat să-l ia cu sine, intrând într-o corabie s-au dus la Adrianopole. Apoi pe uscat cu sârguinţă s-a dus iarăşi la Paroria, şi acolo, după ce au mers, s-au sălăşluit cu sârguinţă, adunând nu puţini monahi în muntele ce se numeşte Catachecriomeni.

Totuşi, precum este cu putinţă a vedea oarecare mălură, sau omizi sau lăcuste sau viermi când ar cădea ori în grâu, ori pe ramuri de pomi, şi în scurt, ori pe ce copaci şi de tot le mănâncă, aşa şi acolo spre vătămare şi pagubă petreceau nişte furi şi tâlhari, înnebuniţi de beţia tâlhăriei şi a furtişagului, care, din obiceiul lor cel îndelungat, au venit întru fireasca deprindere.

Şi acest lucru poate să-l judece fiecare din cei înţelepţi că era lucru al vicleanului şi al celui dintâi aflător al răutăţii, care zavistuia împreună şi se temea ca nu pe pustia aceea nelocuită, Cuviosul putând prin sârguinţele şi îngrijirile sale, ca pe un sat să o domesticească, şi oraş sfinţit şi locuinţă de monahi să o lucreze, spre slavoslovia şi necontenita laudă a lui Dumnezeu, după cum cu darul lui Hristos vedem şi în ziua de astăzi că s-a şi făcut.

Că nu numai el a alcătuit lavra cea mare de acolo, ci şi pe alţi din monahi, care iubeau liniştea, i-a făcut să locuiască pustia aceea după obiceiul şi predania Părinţilor, ca marele Moise şi ca Ilie Tesviteanul acela. Şi nu numai acestea, ci şi alte trei lavre a zidit dintru însuşi fundamenturile şi temeliile cu bunăvoirea lui Dumnezeu, care proslăveau pe dumnezeiescul bărbat, la însăşi peştera ce se numea Mosomilion şi la starea locului ce se chema Pezuva, pentru mulţumirea monahilor ce se adunau. Însă, omul lui Dumnezeu cu totul de dumnezeiasca lumină umplându-se, de dragoste şi de nădejdea cea către Dânsul de care era spânzurat şi căreia se bizuia, nu s-a sfiit, nici s-a temut, nici s-a biruit de atâta supărare şi năpădire a tâlharilor, ci cu darul Duhului Sfânt care locuia întru dânsul, a priceput pizma şi înşelăciunea vicleanului.

Dar învăţându-se de la Dumnezeu cele ce aveau să fie, că printr-însul bine pustia aceea se va face sălăşluită şi cetate preastrălucită de monahi se va face, nu s-a împuţinat cu sufletul, nici nu a fugit de acolo, nicidecum. Şi ce a socotit dumnezeiescul şi cu totul mie cinstitul sufletul acela? Sfat bun şi priceput s-a sfătuit pentru acesta.

Deci, auzind de minunatul şi slăvitul nume cel întru credinţă şi întru toată bărbăţia şi ostăşia, împreună cu marea minte şi bunătatea cea prea multă a prea înaltului şi minunatului împărat al bulgarilor kir Alexandru, că este milostiv şi temător de Dumnezeu şi că prin toată buna faptă şi facerea de bine dă ajutor celor ce au trebuinţă şi că acelea pe care le împarte lor cu îndestulare, Însuşi lui Dumnezeu le dă, cu adevărat veşnica împărăţie şi prea de-a pururea vecuitoare fericire sufletului său logodindu-şi, şi cum că el singur este putincios prin înţelepciunea cea dăruită lui de la Dumnezeu şi vitejie a opri şi a ostoi pornirea tâlharilor cât de în grab, a vestit acestea preaînaltului şi minunatului împăratului acestuia, prin monahii care erau ucenici lui.

Încă i-a mai vestit lui şi că au venit de la Sfântul Munte pentru năpădirea cea grea a neamului cel barbar al agarenilor cel mai sus zis şi că iarăşi nu poate mai mult să sufere şi să rabde bântuirea tâlharilor care îl sileşte şi îi zace asupra, şi cerea ca cu mână şi cu putere împărătească, să oprească socoteala cea fără de omenie a acelora şi năpădirea acelora. Iar minunatul acesta şi prea înaltul împărat al bulgarilor, cinstind cu covârşire fapta bună şi pe sfinţii bărbaţi ce o uneltesc pe aceasta, pentru aceasta primind cu dragoste iubitoarele de Dumnezeu cuvintele lui, a trimis bani destui cu milostivire şi tot felul de altă gătire spre hrana monahilor celor de acolo, pentru răsplătirile cele mari de la Dumnezeu şi pentru rugăciunile şi slavosloviile cele ce se trimit de la aceştia totdeauna către Dumnezeu pentru sufletul lui.

Pentru aceasta a zidit şi turn din temelie prea tare şi puternic la înălţime ridicat. Asemenea încă şi jertfelnice a înfipt, şi a ridicat după cuviinţă chilii şi toate cealaltă trebuinţă împărăteşte şi cu îndestulare a iconomisit, şi sălăşluire şi odihnă a făcut unora ca acestora, precum se vede până şi acum de la toţi, pentru folosul sufletesc şi pentru închi-narea celor ce merg acolo.

Dar unde ar fi fost din cele cu dreptate ca pe cealaltă mărime de suflet şi sârguinţă şi mărinimia cea cu milostivire a acestui prea înalt împărat să o trecem cu vederea, şi să nu povestim şi în ce chip a dăruit sate şi târguri şi moşii şi încă un iezer prea mare, care avea măiestrie spre vânarea a tot felul de peşte, şi oi, şi boi a afierosit mai presus decât numărul şi încă şi mulari prea mulţi spre slujirea monahilor. Încât aici prea bună vreme ar fi fost a zice şi prea foarte potrivită şi după cuviinţă şi pe această împărătească voire a prea înaltului împărat a o asemăna şi a o alătura cu isteţimea cea mare şi fapta bună şi osârdia către cele dumnezeieşti a de-a pururea pomenitului şi sfântului împărat Ioan Vatatze, a celui ce şi pe cinstita mănăstire a Sosandrelor a ridicat-o din înseşi temeliile pentru multa şi înfocata dragoste a lui către Dumnezeu, şi pentru cucernicia şi cinstea cea către monahi.

De unde mi se pare mie şi cu adevărat este că, pentru îndrăzneala către Dumnezeu a sfântului aceluia părinte şi împrietenirea, şi acest prea înalt împărat, după cuviinţă pe acela odihnindu-l şi cinstindu-l, pentru dânsul a aflat pe Dumnezeu blând şi milostiv spre a sa întărire.

Şi acestea sunt facerile de bine către Cuviosul Grigorie ale prea înaltului împărat al bulgarilor, cele prea mari şi împărăteşti, care şi pe puterea cuvântului o covârşesc, şi arată luminat pe socoteala şi voirea cea bună şi iubitoare de Dumnezeu, şi pe nădejdea cea întemeiată pe care o avea către Dumnezeu, de la care s-a arătat şi mai înalt decât vrăjmaşii.

Iar acel dumnezeiesc Părinte avea de-a pururea lucru prea iubit ca apostoleşte să alerge prin toată lumea, că împrejur pe ochiul sufletului întorcându-l şi cu cugetul înconjurând mai înalt, poftea şi dorea să-i tragă pe toţi către dumnezeiasca suire cu învăţătura sa, încât prin fapta bună cea lucrătoare asemenea ca pe sine şi întru înălţimea vedeniei să-i suie prin necurmata rugăciune a rugăciunii celei cu mintea în inimă, după cum cu adevărat şi întru lucrul a ieşit prin darul lui Dumnezeu. Pentru aceea foarte se potriveşte să zică mai ales cei iubitori de fapte bune şi la dânsul cuvântul psalmistului: În tot pământul a ieşit vestirea lui şi la marginile lumii puterea graiurilor lui.

Însă cuvântul nostru în scurt primind, acum vine ca să-l alăture pe dumnezeiescul Grigorie şi cu însuşi Marele acela Antonie, povăţuitorul şi legiuitorul a toată petrecerea monahicească, cel ce a lucrat desăvârşit cu dinadinsul toată fapta bună şi aşezarea care la aceasta duce, ca nici unul din aceia care din tot veacul au strălucit întru faptele bune cele monahiceşti, verhovnic s-a trimis şi dascăl prea luminat s-a arătat tuturor celor ce întru linişte îngăduiesc lângă Dumnezeu. Căci precum Marele acela Antonie, aşa şi acesta a locuit în pustie şi din tot sufletul său viaţa cea pustnicească a îmbrăţişat-o, şi de la Dumnezeu evanghelia a primit-o, şi pe dumnezeiasca lege prea bine până în sfârşit a păzit-o, povăţuitor şi dascăl făcându-se, mulţime fără de număr mântuiţi a adus lui Dumnezeu.

Şi lui Ilie Tesviteanul cu dinadinsul i-a râvnit, căci râvnind râvnea Domnului, stând cu vitejie împotriva celor ce stăteau împotriva adevă-rului, încât se potriveşte şi la acesta să se zică aceea, adică: Râvna casei Tale m-a mâncat. Şi nu numai aceasta, ci şi lui Moise celui prea văzător de Dumnezeu, după cât i-a fost cu putinţă i-a urmat, căci şi acesta, după acela, în muntele Sinaiului a locuit. Şi precum acela a părăsit gâlcevile cele egipteneşti şi se bucura de slobozenia lui Israel, aşa şi el a fugit de tulburarea lumească şi nu puţin sloboziţi de păcat a arătat, şi acesta ca pe nişte oarecare table pe duhovniceştile închipuiri de la Dumnezeu le-a primit şi s-a făcut legiuitor al aşezării monahiceşti.

Către Marele Antonie mulţime de draci a năvălit meşteşugindu-se să-i dezlipească mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, dar şi acesta se supăra de pâlcurile dracilor, care se ispiteau în tot chipul să tul-bure cugetul lui, până când, după cuvinţelul cel proorocesc, semn spre bine i-a dat Dumnezeu.

Acela, şezând în munte şi întru vedeniile celor ce sunt îşi îndeletnicea mintea şi pe toţi cei ce veneau acolo îi povăţuia sufleteşte şi îi mângâia, şi fiecare lua de la dânsul cu îndestulare precum ar fi cerut şi cu puterea Crucii tămăduia durerile şi rănile: şi unora din lucrare, iar altora din nemincinoasă vedenie, cu dinadinsul îi împărtăşea.

Dar şi acesta Cuviosul Grigorie nu înceta făcând acestea, şi pe cât era cu putinţă de folosul îndreptării celor ce veneau la dânsul se îngrijea, tămăduindu-le greşelile cele sufleteşti şi trupeşti împreună. Şi pe unii faptă, iar pe alţii, pe cât le era cu putinţă să încapă, vedere îi învăţa, şi cu ştiinţă povăţuindu-i, către aceasta de mână îi ducea.

Acela a domesticit pământul acela pustiu şi nelocuit, şi a lucrat cetate de prea sfinţiţi monahi. Şi acesta, cetăţean al pustiei s-a făcut, şi nu numai pe cei ce în Muntele Atonului pustniceau, prin cuvânt şi prin vedere pe toţi i-a domesticit şi întru alinare cu dinadinsul şi întru desăvârşire a duhului pe asprimea faptei bune lucrătoare a prefăcut-o, şi chivernisire a gândurilor atâta de strălucită le-a dăruit. Ci şi oriunde ar fi fost trebuinţă, stând de faţă, precum apucând mai înainte am zis, pe la multe feluri de locuri alergând şi trecând fiecărui credincios din lucrul acesta plăcutul lui Dumnezeu şi de Dumnezeu iubitorul i-a dat cu împărtăşire, şi nu până la acesta a judecat că se cade a înceta, ci după ce a mers la Paroria cea arătată, după cum s-a zis, prea adânca şi nelocuita aceea pustietate duhovnicească prăvălie a lucrat-o, şi topindu-i şi lămurindu-i şi ca şi cum de a doua oară zidindu-i spre cel mai bun pe cei ce veneau acolo către dânsul, precum şi pe sălbăticiţi şi în chipul fiarelor, aceea pentru petrecerea cea în lungă vreme, şi furii şi ucigaşii de oameni, cu singură privirea şi sfătuirea sa i-a prefăcut într-o aşezare mai blândă, şi i-a prefăcut întru mai smerit chip păstori de oi.

Căci cei mai înainte aspri şi care de sângiuri se bucurau, aceia şi tuturor neapropiaţii pentru socoteala cea trufaşă, pe care tâlharii sufletelor noastre şi vrăjmaşul în tot chipul şi în tot felul i-a aşezat, aceştia cu totul desăvârşit întru mai bună aşezare prefăcându-se, prin isteţimea aceluia cea iconomicoasă şi prin rugăciuni au căzut la picioarele lui şi se tăvăleau la urmele lui, întru fierbinte umilinţă şi pocăinţă. Ce nu ziceau? Ce nu făceau spre arătarea şi vădirea şi mus-trarea vieţii lor celei mai dintâi, de suflet vătămătoare şi pierzătoare, din care s-a arătat mai ales şi îndreptarea şi întoarcerea cea sufle-tească a unora ca acestora.

Pentru aceasta, şi totdeauna venind la dânsul, şi cerând rugă-ciuni şi blagoslovenie de la dânsul, cu îndestulare pe acestea le luau, încât şi cei mai mulţi dintre dânşii, lepădându-se de deprinderea aceea rea şi ucigaşă, s-au prefăcut cu prefacere lăudată şi minunată. Şi cei ce mai înainte erau lupi şi pardoşi cu năravurile, iute plecaţi spre rău şi nedomesticiţi, cu învăţăturile de-a pururea pomenitului acela Părin-te strălucindu-se şi luminându-se la minte, au slujit lui Dumnezeu curat şi folos sufletesc au dobândit, precum şi astăzi cu întemeiere se păzeşte, ajutând Dumnezeu, după dumnezeieştile porunciri şi sfătuiri ale aceluia, care îi învăţa cu milostivire şi le arăta cu înseşi lucrurile şi faptele că nu voieşte Dumnezeu moartea păcătosului, pe cât să se întoarcă el şi să fie viu.

Dar ce se cuvine a mai zice şi altele şi cu lungimea cuvântului pe auzirile ascultătorilor a le supăra? Că saţiul cuvântului vrăjmaş este auzurilor, precum şi hrana cea peste măsură trupurilor. Acela, ca cuprinzător să zic, tot organ s-a făcut, ca dumnezeiescul Părinte David, de Dumnezeiescul Duh lovindu-se.

Şi acum către sfârşitul de-a pururea pomenitului acestui Părinte să ne întoarcem, şi pe cele făcute acolo cu bărbătească vitejie, după cât este cu putinţă, grăindu-le, sfârşit cuvântului să punem.

Deci acel fericit bărbat şi cu adevărat iubitorul liniştii pentru liniştirea cea desăvârşită, şi pentru dorirea de a petrece în pustietăţi, cu nelesnire se socotea ca totdeauna să vie în mănăstire şi cu mulţimea monahilor să se amestece, pentru că îi era lui împiedicare despre iubita lui liniştire şi despre suirea către Dumnezeu.

Deci a făcut chilie pustnicească şi îndemânatică spre linişte, nu departe de cinstita lui mănăstire a Paroriei. Pentru aceea, când voia, ieşea din mănăstire şi acolo ducându-se, se liniştea şi se unea cu Dumnezeu. Şi de vreme ce era plin de dumnezeiescul dar şi învrednicit darului mai înainte vederii, şi-a cunoscut cinstita sa pristăvire cu multe zile mai înainte.

Pentru aceea, în vremea întru care voia să treacă dintru acestea de aici şi către Dumnezeu să se ducă, luând pe unul din ucenicii lui, s-a dus la sihăstreasca lui chilie cea mai înainte zisă. Deci s-a închis pe sine acolo, şi din cele de aici ridicându-şi mintea şi înălţând-o către cele de sus şi înspăimântat făcându-se, în tot ceasul îşi pomenea ieşirea sfântului său suflet, şi tot cu totul vorbea cu Dumnezeu şi întru învăţătura celor dumnezeieşti se îndeletnicea în taină cu mintea. Iar întru câtă vreme întru acestea aflându-se Cuviosul şi întru acestea bine se învăţa, nesuferite se păreau acestea vrăjmaşilor noştri şi za-vistnicilor draci, care de-a pururea se obişnuiesc a zavistui mântuirea omului. Şi mi se pare că şi duhurile acelea, viclene fiind, au cunoscut sfârşitul Cuviosului Grigorie şi slavei lui zavistuiau cu care voia atunci să se proslăvească Cuviosul.

Şi ce au făcut ucigaşii? De năprasnă au înconjurat pe sfântul mulţime fără de număr de draci şi ca oarecare nor au acoperit locul acela şi ca nişte fiare sălbatice s-au sculat asupra lui, scrâşnind cu dinţii şi cu totul vrând a-l înghiţi pe dânsul – ce adică negrăind şi ce nefăcând zavistnicii? –, ca să smulgă mintea lui de la vorbirea cu Dumnezeu. Dar omul lui Dumnezeu, din darul Duhului care locuia întru dânsul, îndată a priceput pizma viclenilor draci; căci era foarte iscusit întru aceste feluri de ispite. Nu s-a înfricoşat, nici nu s-a biruit de atâta luptare şi năvălire a lor. Ci mâinile împreună cu mintea întin-zându-şi la cer, înconjurând grăia către Dumnezeu: M-au înconjurat câini mulţi şi adunarea celor vicleni m-a cuprins pe mine, şi celelalte.

Şi de vreme ce nu încetau acei fără de ruşine a-i da război, întru multă nevoinţă şi luptă s-a făcut şi cu totul s-a dat pe sine la privegherea cea de toată noaptea şi la rugăciune neîncetată. Că nici n-a gustat ceva, nicidecum, nici cât de puţin n-a dormit, până după acele trei zile; nici nu vorbea cu linişte şi cu blândeţe cu ucenicul său, după cum avea obiceiul, ci, dimpotrivă mai vârtos ca să zic aşa, cu obicei scârbicios şi cu cuvinte aspre, poruncindu-i lui ca să se deştepte şi să se trezvească către multă nevoinţă. „Îmbărbătează-te, frate, zicea către dânsul, şi cu tărie ţine-te de rugăciune şi de cântare, că mulţime de duhuri viclene ne-au înconjurat pe noi!” Şi acestea adică aşa.

Iar iubitorul de oameni Dumnezeu nu a lăsat pe robul Său multă vreme a se asupri şi a se supăra de dânsele, ci pe cât mi se pare, ca de aici cu totul să se ruşineze duşmanii draci, iar Cuviosul să se arate biruitor al acestora, că după ce au trecut acele trei zile, l-a umbrit pe el de năprasnă o dumnezeiască putere, şi pe viclenele duhuri le-a făcut nevăzute, iar pe Cuviosul l-a umplut de dumnezeiască mângâiere. Iar el, îndată cunoscând schimbarea, înălţa lui Dumnezeu aceste cuvinte mulţumitoare: „Dreapta Ta, Doamne, sfărâmând pe vrăjmaşii noştri draci cu stăpânirea tăriei Tale, până în sfârşit i-ai pierdut pe dânşii”.

Apoi cu oarecare linişte l-a chemat pe ucenicul său, şi acela, apropiindu-se, a văzut, o, minune, faţa lui rumenă şi veselă, şi altul din altul făcut. Şi cu mare linişte şi cu bucuroasă zâmbire a căutat către dânsul: „Vezi, fiule – a zis –, că dumnezeiasca putere, pogorându-se, a izgonit duhurile viclene şi pe noi din ispita acelora ne-a izbăvit. Însă eu voiesc să ştii tu şi aceasta, că peste puţin voi ieşi din acestea de aici şi către Dumnezeu mă voi duce. Că mă cheamă pe mine să merg la Ierusalimul cel de sus, după cum am văzut aceasta dintr-o vedenie dumnezeiască. O, dumnezeiesc glas plin de toată nădejdea! O, arătare adevărată şi bună vestire, ceea ce aici înştiinţezi pe ucenici despre iconomia Dascălului ceea ce va să fie! O, vestire încredinţată şi nădejde ne-ruşinată!”

Iar ucenicul, după ce a auzit acestea, cu totul mâhnindu-se, a început a plânge pentru lipsirea Părintelui său. Şi nu multă vreme la mijloc trecând, de-a pururea pomenitul Grigorie, după dumnezeiasca lui mai înainte grăire, din cele de aici ridicându-se, s-a dus către viaţa cea neîmbătrânitoare.

Acestea sunt puţine din cele multe isprăvi ale Cuviosului Grigorie, care a dobândit cu adevărat îngerească stare şi rânduială înaintea lui Dumnezeu, care nu după vrednicie s-au zis, fiindcă nu a ajuns cuvântul. Aceasta este fericita viaţă a minunatului şi fără prihană sufletului aceluia, şi care cu mari nevoinţe pentru Dumnezeu şi numai pentru cele dumnezeieşti s-a nevoit.

Unele ca acestea sunt nevoinţele aceluia şi stadioanele de nevoinţă şi de luptele cele după Dumnezeu. Că nici nu se poate afla vreo vreme când nu avea el lucrul prea cu dinadinsul în toată vremea şi locul şi vieţile şi împresurările întru care să nu deştepte şi să nu ridice cu râvnă în scurt pe toţi spre faptele cele bune. Şi pe unii cu asprime, iar pe alţii, dimpotrivă, cu blândeţe şi cu linişte, după felurimea şi aşezarea fiecăruia, îi povăţuia spre împlinirea dragostei cu lucrarea duhului, încât nici nu se poate cu înlesnire a se povesti pentru fiecare, cum a făcut pe toţi a se lega cu legătura dragostei unii cu alţii şi a avea o împreună suflare într-o unire la un gând şi într-o împreună cugetare spre cele iubite lui Dumnezeu şi prea bune şi mântuitoare.

Acesta de la noi îţi este ţie cuvântul, o, întru tot prea bunule şi întru tot vrednicule, şi mie dumnezeiescule cap! Pentru că ai alergat ca un apostol, fără de osteneală şi fără de pregetare pentru turma şi pentru oile cele cuvântătoare ale lui Hristos, Cel ce cu sângele Său pe toţi cei vânduţi de păcat i-a răscumpărat, pentru milostivirea şi bunătatea Sa cea desăvârşită, care este lucrare a limbii celei oarecând ţie prea dulce pe care doreai a o auzi de-a pururea, pe care cu covârşire o iubeai şi o lăudai.

Şi tu aşa păzind credinţa, după dumnezeiescul Apostol, şi alergarea săvârşind-o, mai luminat te îndulceşti de neînserata lumină a Preasfintei Treimi. Căci într-acest chip ştie Dumnezeu a proslăvi pe cei ce cu multe osteneli şi sudori au ales şi au voit a-L proslăvi pe El. Că pe faptă o aveai de aici ridicând şi pe mintea ta cea prea strălucitoare şi prea dumnezeiască către cea de un neam ducând-o, iar pe vedere primind pe Hristos, şi slujindu-l, şi cinstindu-L.

Pentru aceea, ca unul ce ai cugetat cele cereşti, ai zburat cu sprintenire şi uşor, şi peste noi de acolo priveşti cu milostivire. Căci nici după ce viaţa aceasta ai lăsat-o şi pe noi ne-ai părăsit, ci mai ales ne ocroteşti şi cu purtare de grijă ne acoperi şi ne păzeşti, căci s-a dat şi acest dar sufletelor celor dumnezeieşti.

Şi acum mai mult pe cât şi de Dumnezeul minunilor mai aproape te-ai făcut, şi să te rogi ca încotro este plăcut lui Dumnezeu să povăţuiască pe ale noastre, şi părtaşi ai dumnezeieştii tale slave şi ai îndrăznirii să ne faci, şi să ne pui să stăm împreună cu tine, deşi este mare cererea cea cerută, întru Însuşi Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată slava şi mărirea şi marea cuviinţă, împreună şi Celui fără de început al Lui Părinte, şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi de-pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(sursa: Vieţile Sfinţilor pe luna Noiembrie, ed. M.Sihăstria, 2000)