Fă-te mai cu bunăvoinţă în rugăciuni; îngrijeşte-te şi de bărbaţii sfinţi, de cei cu adevărat sfinţi, de cei ce stau prin pustietăţi, de cei ce nu pot să ceară, de cei ce sunt pironiţi în slujirea lui Dumnezeu. Călătoreşte drum îndelungat, dă prin tine singur, căci de multe te vei folosi, dacă vei da singur. Vezi vreun cort (colibă) sau vreo peşteră? Vezi pustietate? Vezi singurătate? De multe ori plecând spre a da bani, ai dat întregul suflet, ai rămas cucerit, şi ai devenit împreună rob al aceluia, şi împreună cu el ai devenit şi tu călător în lume. Mare lucru este de a vedea şi săraci. „Mai bine este să mergi în casă de plâns, decât să te duci în casa ospăţului, căci acolo se vede sfârşitul omului şi cine îl vede pune la inimă.” (Ecclesiastul 7:2) De aici sufletul se molipseşte, căci dacă ai ocazia de a râde cu alţii la fel, ai căpătat atunci îndemn spre petreceri, iar dacă nu ai acea ocazie, nu ai căpătat îndemn spre petrecere. În casa plângerii însă nu e nimic de acest fel, ci chiar dacă nu ai ocazie de a te dezmierda, dar nici nu te-ai întrista, iar de cumva ai acea ocazie, totuşi tu te vei modera.

Cu adevărat mănăstirile sunt case de plângere, unde se vede sac şi cenuşă, unde este singurătate, unde nu se vede nici un râs, nici o îngrămădeală de lucruri lumeşti, unde este post, unde se culcă pe pământul gol, unde toate sunt curate de fum şi fripturi de carne, de vuiete, de tulburări şi de multe supărări. Mănăstirile sunt limanuri liniştite, iar monahii sunt ca nişte luminători, care luminând din înălţime chiar şi pe cei ce vin din depărtare, şezând în liman şi atrăgând spre liniştea lor pe toţi, nelăsând să se întâmple vreun naufragiu celor ce privesc spre ei, iar pe unii ca aceştia nu-i lasă să stăruie întru întuneric. Du-te la ei, ospătează-te, apropie-te, atinge picioarele sfinţilor, fiindcă e cu mult mai cinstit a te atinge de picioarele acelora, decât de capul altora, căci picioarele sfinţilor mari lucruri au făcut, ba încă şi pedepseau, când scuturau praful de pe picioarele lor. Când este vreun sfânt printre noi, de nimic nu ne ruşinăm.

Sfinţi, însă, sunt toţi cei care au credinţă dreaptă împreună cu viaţa. Chiar dacă nu fac semne şi minuni, chiar dacă nu scot demoni, totuşi sunt sfinţi. „Dacă, zice, au spălat picioarele sfinţilor.” După cum se petrece cu scăparea unui om din cele pământeşti spre cele cereşti, astfel se petrece şi cu scăparea în mănăstire a unui bărbat sfânt. Acolo nu vezi cele ce ai vedea în vreo casă, şi locul acela este mai curat decât orice. Tăcere şi linişte multă; acolo nu e vorba de „al meu” sau de „al tău”. Iar dacă vei rămâne acolo o zi sau două, atunci vei simţi desfătarea. Se face ziuă – sau mai bine zis, chiar şi mai înainte de ziuă, cocoşul a cântat -, şi nu vei vedea petrecându-se ceea ce se petrece într-o casă, unde slugile dorm duse, uşile sunt încuiate, toţi stau culcaţi ca nişte morţi, iar îngrijitorul de catâri trage clopotele. Nimic din toate acestea nu vei vedea acolo, ci de îndată cu toţii alungând de la ei somnul, se scoală cu evlavie, proestosul deşteptându-i pe ei, şi stau apoi la locul cel sfânt, şi întinzându-şi cu toţii mâinile spre cer, cântă sfintele şi dumnezeieştile imnuri. Ei nu au nevoie de multe ceasuri spre a alunga de la ei somnul şi buimăceala, precum avem noi. Noi, după ce ne-am trezit, stăm mult timp pe gânduri, apoi ieşim spre a ne îndeplini nevoile trupeşti, după aceea ne spălăm faţa şi mâinile; apoi luăm cizmele şi hainele, iar pentru toate acestea trece mult timp. Acolo (în mănăstire), însă, nimic din toate acestea. Nimeni nu cheamă pe slugă, căci fiecare se slujeşte singur; nu are nevoie de haine multe, nu are nevoie a se lupta mult până ce va alunga somnul, ci imediat ce a deschis ochii, el seamănă cu unul care a privegheat mult, datorită trezviei sale.

Căci inima nu se scufundă în mâncări multe, şi deci nu este îngreuiată, nu are nevoie de mult timp spre a se ridica în sus, ci de-ndată este trează. Mâinile apoi sunt curate. Somnul este liniştit, căci nimeni nu aude acolo horcăind, nici suflând din greu, şi nici zvârcolindu-se prin somn în toate părţile, nici cu trupul gol, ci cu toţii stau culcaţi mai cu bunăcuviinţă chiar decât cei ce priveghează. Dar toate acestea vin din buna orânduială ce se găseşte în sufletul lor. Cu adevărat că aceştia sunt sfinţi, şi printre oameni sunt îngeri. Cel ce are cu sine multă frică de Dumnezeu, nu se lasă a fi adâncit în somnul cel mai profund, şi să-şi scufunde cugetul, ci în timp ce pare că doarme, el aproape că este treaz. Tot aşa sunt şi visurile lor, nu fantastice, nici ciudate, ci după cum am spus, îndată ce a cântat cocoşul, proestosul intrând, scutură puţin de picior pe cel ce doarme, şi aşa pe toţi îi trezeşte. Acolo nu este slobod de a fi dezbrăcat când doarme.

Apoi, sculându-se, de-ndată stau cu toţii drepţi şi cântă imnuri profetice cu multă simfonie, şi cu melodii armonioase. Nici chitara, nici naiul, nici alt organ muzical nu scot un glas atât de plăcut, ca acel ce se poate auzi pe când cântă acei sfinţi în liniştea aceea a pustietăţii. Dar chiar şi cântările lor sunt potrivite şi pline de dragoste către Dumnezeu. „Noaptea ridicaţi mâinile voastre spre cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul” (Psalmi 133:2), adică spre Dumnezeu. Şi iarăşi: „Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte, duhul meu năzuieşte spre Tine” (Isaia 26:9). Dar şi cântările lui David scot multe lacrimi din ochi, căci iată ce cântă, zicând: „Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmi 6:7); şi iarăşi: „Că cenuşă am mâncat, în loc de pâine” (Psalmi 101:10); şi iarăşi: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-1 socoteşti pe el?” (Psalmi 143:3); şi iarăşi: „Nu te teme când se îmbogăţeşte omul şi când se va înmulţi slava casei sale”; şi iarăşi: „de şapte ori în zi Te voi lăuda, întru judecăţile dreptăţii tale”, şi iarăşi: „În miezul nopţii m-am deşteptat ca să mă mărturisesc Ţie întru judecăţile dreptăţii Tale”, şi iarăşi: „Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului”, şi iarăşi: „De voi merge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti”, şi iarăşi: „Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă întru întuneric, de reaua întâmplare şi de diavolul cel de miazăzi”, şi iarăşi: „Socotitu-ne-am ca oile cele de jertfă.” Acestea le spun ei cântând împreună cu îngerii, fiindcă şi îngerii cântă atunci: „Lăudaţi pe Domnul din ceruri”, zice, în timp ce noi căscăm, sforăim, horcăim, sau stăm tolăniţi pe paturi si ne gândim la mii de viclenii. Si câţi nu sunt aceia care întreaga noapte şi-o petrec în acest fel!

Când apoi urmează a se face ziuă, se liniştesc şi ei; şi pe când noi începem cu lucrul, atunci şi ei au timp de repaus. Făcându-se ziuă, fiecare din noi cheamă pe altul, se ia de vorbă pentru cele cheltuite, trimite în târg, se prezintă stăpânitorului, tremură de frică, sau că se gândeşte la răspundere; un altul se urcă pe scenă, iar celălalt la afacerea sa. Aceia iarăşi, sfârşindu-şi rugăciunile dimineţii şi imnurile, se apucă de citit Sfintele Scripturi. Sunt unii apoi care au învăţat a scrie şi cărţi. Fiecare, apoi, luând câte o locuinţă anume rânduită, are acolo o linişte veşnică, nimeni nu flecăreşte, nimeni nu spune nimic de prisos. Apoi, săvârşesc rugăciunile din ceasul al treilea, din ceasul al şaselea şi din ceasul al nouălea, precum şi rugăciunile de seară. În fine, împărţind ziua în patru părţi, fiecare parte este plină de psalmodii, şi cu imnuri laudă pe Dumnezeu. În timpul acesta, cei din lume ospătează, râd, joacă sau li se sparge pântecele din cauza îmbuibărilor, iar aceştia stăruie în cântări şi imnuri închinate lui Dumnezeu. Niciodată nu au timp de masă lungă, şi nici de bucate multe.

După masă iarăşi se îndeletnicesc de aceleaşi, fără a se da somnului. Cei din lume dorm şi ziua, pe când aceia şi noaptea priveghează. Cu adevărat că sunt fii ai luminii! Apoi, cei din lume, cheltuindu-şi mult timp dormind, se scoală cu capul greoi, pe când aceia priveghează stând nemâncaţi, şi dăinuiesc în imnuri şi cântări. Venind apoi seara, unii aleargă la băi, sau la desfătări, pe când aceia tocmai atunci sfârşind ostenelile zilei, se apropie spre masă, neavând droaia aceea de slugi, nici nu aleargă prin odăile cele multe ale casei, şi nici făcând vuiet. Nu vei vedea apoi întinzându-s şi pe masă bucate scumpe, şi nici încărcate de grăsimi, ci unii având dinainte numai pâine şi sare, iar alţii având şi untdelemn, în timp ce alţii care sunt poate mai slabi se îndulcesc şi din verdeţuri şi din fasole, bob sau linte. Apoi, stând puţin, sau mai bine zis totul încheind cu imnuri, se culcă pe frunze de copaci puse înadins pentru odihnă numai, iar nu pentru dezmierdare.

Acolo nu este frică de stăpânitori, nu este uşurătatea stăpânilor, nu este frica slugilor, nu este vuietul femeilor, nu este tulburarea copiilor, nu este mulţimea cuferelor sau a lăzilor, nici depozit de haine de prisos, nu este aur, nu este argint; nu sunt santinele şi strajă şi parasantinele, fiindcă nu este casierie de bani, sau altceva de acest fel, ci totul e plin aşa-zicând de rugăciuni, de imnuri; toate sunt pline de bune miresme duhovniceşti, şi nimic acolo nu este trupesc. Aceia nu se tem de vreun atac al tâlharilor, fiindcă nu au ce să piardă; bani nu sunt acolo, ci numai trupuri şi suflete, şi dacă le vor lua acestea, atunci nu i-au păgubit, ci încă i-au folosit — „Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1:21) —, încă i-au scăpat de legături. Cu adevărat că „glas de bucurie este în corturile drepţilor” (Psalmi 116:15), precum zice psalmistul. Acolo nu se aude niciodată plângere şi suspin, căci acel locaş este curat de asemenea bocete, curat de asemenea strigăte.

Mor desigur şi cei de prin mănăstiri, căci nu sunt nemuritori cu trupul; însă ei nu cunosc moartea ca pe moarte. Cu imnuri petrec pe cei ce pleacă de aici, şi petrecerea aceasta ei o numesc pompă sau alai, iar nicidecum ducerea unui cadavru la groapă. De îndată ce se vesteşte că a murit cineva, mare le este bucuria, mare le este plăcerea, şi mai bine zis nici nu îndrăzneşte cineva să spună că acel cineva a murit, ci că şi-a sfârşit călătoria din viaţa aceasta. Apoi mulţumiri din toate părţile, slavă multă, bucurie, şi fiecare rugându-se de a avea un astfel de sfârşit, de a termina în acest chip lupta aceasta, de a se odihni de osteneli şi de lupte, de a vedea pe Hristos. De cumva vreunul se îmbolnăveşte, nu vei vedea lacrimi, nici suspine, ci iarăşi rugăciuni. Nu vei vedea mâinile doctorilor, ci numai credinţa de multe ori a vindecat pe cel bolnav. Iar de cumva ar fi nevoie şi de doctor, apoi şi atunci vei vedea multă filosofie, multă răbdare în suferinţă. Nu stă de faţă atunci nici femeia cu părul despletit, nici copiii bocindu-se că au rămas orfani, şi nici pe slugi rugând pe cel ce se zbate cu moartea ca să-i asigure cu ceva, ci sufletul este slobod de toate acestea, şi la un singur lucru se gândeşte atunci: cum s-ar putea ca, ducându-se de aici, să fie iubit de Dumnezeu. De cum îi vine vreo boală, nu din pricina îmbuibării îi vine, sau din pricina beţiilor, ci chiar cauzele bolilor lor sunt încărcate de laude, iar nu de hule, ca bolile celor din lume, precum, de pildă, din cauza privegherilor, din cauza postului îndelungat, sau şi altele de acest fel, care le pricinuiesc boli, pentru care şi lesne se izbăvesc de aceste boli, şi de multe ori scapă de ele chiar fără să fi suferit mult .

„Spune-mi, zice, dacă a spălat picioarele sfinţilor?” Aceştia se pot găsi şi în biserici. Dacă am povestit viaţa celor din mănăstiri, prin aceasta nu am voit a dispreţui pe cei de prin biserici, fiindcă de multe ori se găsesc chiar în mijlocul bisericilor mulţi de felul acelora, şi poate că fără să se ştie. Nu deoarece colindă casele oamenilor, sau pentru că se duc prin piaţă, sau pentru că stau în fruntea altora, îi vom dispreţui, fiindcă şi aceasta a poruncit-o Dumnezeu: „Judecaţi săracului, şi faceţi dreptate văduvei” (Isaia 1:17), zice. Multe sunt căile virtuţii, după cum şi deosebirea dintre mărgăritare este mare, deşi toate se numesc mărgăritare, căci unul este strălucitor şi rotund din toate părţile, iar altul poate că nu are această frumuseţe, ci o alta. Şi care anume? Precum mărgăritarul prin meşteşug devine lunguieţ, iar colţurile ce le avea au dispărut, pe când un altul este mai încântător prin culoarea lui cea albicioasă; iar altul, verde, este mai încântător decât orice verdeaţă, altul este mai frumos prin culoarea sângelui decât orice altă culoare, un altul mai albastru decât marea, altul iarăşi are multe culori, şi ar putea găsi cineva în el culorile soarelui. Astfel sunt şi sfinţii, unii se împodobesc pe sine, iar alţii împodobesc şi bisericile.

„De a spălat, zice, picioarele sfinţilor, de a ajutat celor necăjiţi.” Să ne punem deci pe lucru, ca să ne mândrim acolo, că am spălat picioarele sfinţilor. Dar dacă noi trebuie a spăla picioarele lor, apoi cu atât mai mult încă a le da cu mâna ajutoare.