Tîlcuirea Sfîntului Theofylact de Ohrida la Apostolul din Sîmbăta săptămînii a cincea după Înviere (Fapte 15:35—41)

„Întorcîndu-ne, să cercetăm cum se află fraţii noştri (…)”

Se cuvine a însemna că lucrul povăţuitorilor este a-i iscodi şi a-i cerca pe cei luminaţi de dînşii, dacă sînt sănătoşi cu credinţa ori nu, ci şchiopătează şi trebuie să fie îndreptaţi.

„Drept aceea, s-a făcut neînţelegere între ei (…)”

Între Pavel şi Varnava s-a făcut oarecare micşorare de suflet – unul avînd dreptate, iar altul nu – însă fiecare făcînd aceasta cu scop binecuvîntat. Iar pricina micşorării de suflet este aceasta: Acel Marcu fusese călătorind împreună cu dînşii în drumul evanghelic de la Palestina pînă la Perga Pamfiliei. Apoi, punînd la cale Apostolii drumul cel întins, Marcu, obosind ca un om, s-a lăsat de drumul Apostolilor şi s-a întors în Palestina, nu de Hristos lepădîndu-se, ci lăsîndu-se de drumul cel îndelungat, ca de unul ce era greu. Iar Pavel şi Varnava s-au întors din nou plini de roadele bunei-credinţe, bine-vestind Bisericii [Creştinilor] din Ierusalim întoarcerea şi pocăinţa „neamurilor”. Şi, fiindcă toţi i-au lăudat pe Pavel şi pe Varnava pentru isprăvile cele bune, Marcu s-a mîhnit şi s-a rănit la suflet, socotind că, dacă ar fi fost părtaş Apostolilor, poate s-ar fi făcut acum şi părtaş al laudelor. Deci a voit să alerge iarăşi împreună cu dînşii. Şi Varnava l-a primit, după ce s-a pocăit, dar Pavel se pricea, zicînd că nu se cade să-l mai ia pe cel ce nu a mers împreună cu dînşii la lucrul Domnului. Şi prigonirea şi micşorarea de suflet nu era pentru nedreptate, ci pentru dreptate: căci Pavel căuta dreptatea, iar Varnava iubirea de oameni. Deci, despărţindu-se cu socoteala, se uneau întru blagocestie. Şi nu s-au despărţit cu credinţa, nici cu aşezarea, ci cu omenească micşorare de suflet. Şi aceasta a fost din iconomie [dumnezeiască]. Fiindcă, după ce s-au despărţit, Varnava şi Marcu ieşind şi mergînd pe drumul lor, pe Marcu l-a folosit luarea-aminte cea cu de-amănuntul a lui Pavel, căci s-a sîrguit să-şi acopere lenevirea dinainte prin osîrdie. Iar Pavel a poruncit bisericilor să nu-l primească pe Marcu nu ca să-l scîrbească, ci pentru a-l face mai sîrguitor. Iar după ce l-a văzut cuprins de sîrguinţă şi dezvinovăţindu-se de lenevirea dinainte prin cele de acum, a început să-l arate şi să-l laude pe dînsul, zicînd: „Se închină vouă (…) Marcu, nepotul lui Varnava, pentru care aţi luat porunci. De va veni la voi, să-l primiţi cu cinste” (Coloseni 4:10).

Încă şi între Prooroci aflăm această deosebire, adică şi ei au avut multe feluri de socoteli şi de aşezări. Astfel, Ilie era aspru, iar Moisi blînd. Aşa şi aici, cu adevărat, Pavel e mai aspru. Dar vezi-i şi blîndeţea, căci nu s-a mîniat, ci i-a cerut lui Varnava cu blîndeţe. Deci ce vom zice? Că s-au despărţit învrăjbiţi? Să nu fie! Căci vezi-l după acestea pe Varnava dobîndind multe laude de la Pavel întru epistole. Iar mie mi se pare că despărţirea s-a făcut cu învoire, zicînd unul către altul: De vreme ce eu voiesc, iar tu nu voieşti, ca să nu ne sfădim, să împărţim locurile [în care vom merge]. Şi deci făceau acest lucru supunîndu-se foarte unul altuia. Şi acestea s-au scris spre pilda noastră, ca să nu cădem. Căci nu este cu putinţă, oameni fiind, să nu ne supărăm şi să nu ne tulburăm; dar, după ce ne supărăm şi ne tulburăm, se cuvine să ne întoarcem şi să ne schimbăm. Şi foarte mult l-a folosit pe Marcu sfada aceasta. Căci înfricoşarea lui Pavel îl întorcea [la sîrguinţă], iar bunătatea lui Varnava îl făcea să nu se mai lase. Pentru că, văzînd că Pavel voieşte ca el să fie despărţit şi să rămînă, s-a temut şi s-a mustrat pe sine foarte. Apoi, văzîndu-l pe Varnava că se ţine de dînsul aşa de mult, l-a iubit pe el foarte. Şi ucenicul sta atît de departe de a se sminti din sfada dascălilor, încît chiar se îndrepta din aceasta. Drept aceea, cei doi se sfădesc cu adevărat, dar la sfîrşit Marcu dobîndeşte cîştigul.

„Şi străbătea Syria şi Kilikia, întărind Bisericile.”

Nu se duce către alte cetăţi mai-nainte de a le cerceta pe acelea care primiseră cuvîntul lui Dumnezeu. Aceasta să o facem şi noi: să-i învăţăm şi să-i iscusim pe cei dintîi, ca nu cumva aceştia să se facă împiedicare celor de pe urmă.