Mănăstirea Petru Vodă

Părintele Arsenie Boca, personaj al romanului “Noaptea de Sânziene” al lui Mircea Eliade

Motto : “O lumină neînțeleasă îi scălda necontenit figura. „Am întâlnit un om extraordinar…Trebuie să mă integrez ritmurilor cosmice…Este și acesta un mare secret. L-am învățat de la [călugărul] Anisie” (Stefan Viziru)

Dintr-o declarație scrisă de starețul de la Sâmbăta când a fost prima oară arestat, știm azi că afluxul mare al credincioșilor l-a făcut pe călugărul iconar Arsenie Boca să primească preoția mai târziu cu un an decât ieromonahul Serafim Popescu, călugărul cu care fusese la Sfântul Munte Athos după Sărbătorile Pascale din 1939: „Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim [la Sâmbăta de Sus] cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele [sociale], năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii deși nu eram preot” (ieromonahul Arsenie, 17 iulie 1945, Biroul Siguranței, Poliția orașului Râmnicul Vâlcea). La vremea războiului pentru Basarabia și Bucovina cotropite de Stalin în 1940, starețul de la Sâmbăta de Sus era deja bine cunoscut sibienilor și făgărășenilor care frecventau Mânăstirea Sfinților Brâncoveni. In ce privește informațiile despre „Sfântul Ardealului” care ar fi putut ajunge la Cioran prin corespondența trimisă de la Sibiu de Relu Cioran, acestea fie s-au pierdut odată cu scrisorile trimise în anii de după război, fie au fost „pieptănate” de pasajele în care era menționată frumoasa figură a Sfântului Ardealului. Chiar și reeditatera la Humanitas a primei jumătăți din Filocalia (volumele I-IV, Sibiu, 1945-1948, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/   ) s-a făcut cu cenzurarea numelui „ctitorului Filocaliei românești” (cf. D. Stăniloae) martirizat în toamna lui 1989 de regimul polițienesc comunist (1). Nici în America, Principesa Ileana nu a putut prin anii cincizeci să-i treacă numele în cartea sa I live again, de teamă ca Părintele Arsenie Boca să nu sufere persecuții din partea mercenarilor ocupantului străin care deja îl închiseseră în trei rânduri fără nici o condamnare : o lună în 1945, vreo trei luni în 1948 și peste 14 luni în lagărul de muncă forțată și de exterminare de la Canalul Dunărea- Marea Neagră (2) .

In anul centenarului nașterii lui Cioran observasem că Mircea Eliade a transpus în figura călugărului Anisie trăsăturile „Sfântului Ardealului” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran ca profet al adevăratei sfinţenii, a propos de Mircea Vulcanescu; https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/ivs-ciorancolocviu5a/ ). Probabil de legendarul stareț (căruia filozoful Lucian Blaga îi spusese la Sibiu că „poartă căciula mitului”) autorul Nopții de Sânziene aflase (cum scrie el însuși) de la Cioran cu care întreținea strânse legături de prietenie. Sigur este însă că cel care în deceniul al patrulea avea să capete faima de „Sfânt al Ardealului” l-a cunoscut la București pe universitarul Mircea Eliade în epoca „Criterionului”. Incă din perioada când a urmat Teologia fusese poreclit de colegi „Sfântul”, din cauza ascetismului asumat de bună voie și vocației mistice. Studentul Academiei Andreine din Sibiu citea cu mult interes articolele despre mistică publicate de Eliade, interes consemnat de asemenea în declarația ocazionată de prima sa întemnițare de după impunerea guvernului condus de Petru Groza: „Mă preocupa, studiind prin comparație mistica diferitelor religii superioare, ca să văz prin proprie experiență cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice… Mă ajutau…și studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din București pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie de la București și-mi parveneau pe acestă cale”(Ieromonahul Arsenie, 17 iulie 1945, Biroul Siguranței, Poliția orașului Râmnicul Vâlcea).

Exilatul Mircea Eliade scria în 1974 că nu-l interesează decât “viitorul”. Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra sensului intenţionat, filozoful religiilor specifică felul în care românii îşi pot “împlinii” viitorul care le-a fost hărăzit: “trăind liber orice epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi ursită deznădejdii” (M. Eliade, Incognito la Buchenwald , în rev. „Ethos”, Paris).

În romanul Noaptea de Sânziene – scris la Paris începând din vara anului 1949 (vezi Memorii, vol. I, 1991, p.317) și publicat în franceză șapte ani mai târziu-, numele„Anisie” indică sursa de inspirație : Părintele „Arsenie” (3). La fel, „Biriș”, trimite (prin cuvântul „bir”, dare sau impozit) la Mircea Vulcănescu, filozoful de mare onestitate angajat la un moment dat la Direcția Vămilor, cum își amintește Eliade în primul volum de Memorii(p.239). Numele personajului „Ciru” pare derivat din Cioran, scriitorul originar din mărginimea Sibiului de la care Eliade scrie în romanul său că ar fi aflat de existența Părintelui Arsenie (/„Anisie”). Romancierul imaginează povestirea „E departe stâna” publicată de iubitorul de drumeții montane (Ciru Partenie), unde este descrisă figura singulară a călugărului Anisie.

După Eliade, părintele Anisie ar fi fost o dovadă palpabilă că există Timpul veșnic. In acest Timp trăiește călugărul Anisie „neîntinat” de timpul istoric, probă vie a faptului că „spiritul nu cedează întotdeana timpului, așa cum se întâmplă cu noi, oamenii mărunți și păcătoși…Filozofii vorbesc mereu de transcendent. Eram însetat de cuvântul acesta, de lucrul acesta, de tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deși se află printre noi, în mijlocul nostru” (Mircea Eliade, Noaptea de sânziene). Călugărul Anisie care a putut rămâne „imaculat pe acest pământ” își jertfește viața pământească „ca eu să pot crede, spune Stefan Viziru, să mă pot mântui” (ibid.).

Este de-a dreptul remarcabilă previziunea lui Mircea Eliade legată de rolul pe care urma să-l aibe Sfântul Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu ;https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ) în fenomenul întoarcerii la credința creștină a unei impresionante mulțimi de români „educați” prin învățământul ateu, comunist. Amploarea pelerinajelor la Mănăstirea Prislop a ingrijorat într-o așa de mare măsură responsabilii cu idioțirea mediatică (așa numiții „lideri de opinie”) încât s-a finanțat de la bugetul de stat al României o cercetare „științifică” de trei ani materializată printr-un volum scos de un angajat al Institutului de Istoria Religiilor condus „interimar” (din 2008) de un cronicar plastic devenit ministru al culturii.

Mircea Vulcănescu -întors de doi ani de la studiile doctorale din Franța unde participase la o serie de cercuri de studii religioase (4) – intenționa (în 1930) a cuprinde într-un volum intitulat Gânduri pentru o viață mistică primele sale conferințe pe teme religioase susținute în Franța (La Sainte Vierge dans l’Eglise Orthodoxe; La conception orthodoxe de l’Eglise; Misticismul și teoria cunoștinței; Izvoarele învățăturii ortodoxe ; Doctrinele de autoritate și creștinismul ; Libertate și autoritate ăn viața spirituală, etc.) precum si studiile sale apărute în „Buletinul Asociației Creștine Studențești” și în alte publicații precum „Cuvântul” scos de filozoful trăirist Nae Ionescu,   „Gândirea” (editată de teologul N. Crainic), „Tiparnița literară” a lui Petru Comarnescu, etc. Cu puține zile înainte de a muri în temnița Aiudului, Mircea Vulcănescu observase că „potentații vremii n-au nevoie de cultură. Pseudo-cultura și-a întins tentacolele ca o caracatiță” (cf. Ion Constantinescu Mărăcineanu, în rev. „Memoria”, nr. 43). După apariția Dimensiunii românești a existenței (în primăvara anului 1944) unii au evidențiat (împreună cu filozoful Mircea Vulcănescu) creștinismul mai aparte al creatorilor unei literaturi populare de o surprinzătoare valoare metafizică. Alții l-au taxat pe filozoful creștin drept apologet al „imperialismului românesc” (cf. Ion Călugăru, Șantierele literaturii, în „Scânteia”, nr.150, an 2, 25 febr. 1945). Mircea Eliade s-a numărat printre printre adepții „creștinismului cosmic românesc” de care scrisese prietenul său Mircea Vulcănescu trecut în lumea de dincolo după repetate schingiuiri în temnița comunistă. Una din multele fațete ale romanului Noaptea de Sânziene (București, 2010, vol. I-II) cu simultana (în țară și în exil) încadrare în ritmurile cosmice (adoptate de călugărul Anisie) poate sugera oarecum viziunea creștinismului cosmic schițat de Mircea Vulcănescu în marginea limbii și spiritualității românești de factură populară sau cultă. Semnificativă ar fi pe de-o parte valorificarea exilului ca drum de cunoaștere metafizică inspirat de ritmica deschidere a cerurilor la echinox. Pe de altă parte Eliade transfigurează cele petrecute în România transformată în „gubernie penitenciară” (cf.Virgil Ierunca), cam la fel cum prin arta cinematografică o tânără arsă în Evul Mediu pe rug era înfățișată simultan pe rugul în flăcări și pe o pajiște cu flori într-un decor paradisiac. Romancierul inserează și întâmplarea cu deținutul îngânând balada Miorița în timpul schingiuirilor bestiale, de care aflase   când se afla la Paris (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ).

Foști deținuți politic i-au povestit cutremurătoarele schingiuiri la care a fost supus prietenul său Mircea Vulcănescu: Torturat la un moment dat în aceiași serie cu filozoful îmbolnăvit de TBC la anchetările din 1947 (cf. pr. N. Grebenea, Amintiri din întuneric, vol. I-II, București, 1997), un fost deținut își amintea următoarea scenă : „Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaie pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior târându-l pe jos. Capul i se bălăbănea în dreapta și-n stânga ca o mingie legată cu o sfoară trasă de un copil…Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu e mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația”. (N. Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comuniste). Un alt întemnițat relatase cum filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „Neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii…Vina ? Au propagat idei retrograde”. Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a durerilor acute” (V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, București, 2002, p.246; a se vedea și două mostre ale pseudo-culturii propagate azi : pritocirea maculaturii lăsată la vedere de torționari, fără nici cea mai mică trimitere la mărturiile victimelor, în articolul Ioanei Diaconescu, Deținutul K9320, M. Vulcănescu, în „România literară”, nr. 47/ 2005 și o cinică -sau doar stupidă- îmblătire de vorbe goale din textul lui Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3).

In închisoarea comunistă din Aiud, în noaptea de 28/ 29 octombrie 1952, filozoful Mircea Vulcănescu trecea în veșnicia pe care o cunosc doar sfinții. Ioan Ioanolide și-a amintit cum îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot acest fost deținut politic a scris că Mircea Vulcănescu n-a murit în urma bătăilor și izolărilor în întuneric și frig de la închisoarea din Jilava și că, revenit în închisoarea din Aiud, filozoful a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților”. Iar gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au ucis”( Ioan Ioanolide, Întoarcerea la Hristos, București, 2012, p.307).

Mircea Eliade transpune (într-o ingenioasă contradicție a opușilor) ultimele vorbe ale prietenului său martirizat în temnița comunistă, comutând îndemnul „Să nu ne răzbunați !” pe o imaginată scenă de un dramatism cu totul particular.   (Același tip de dramatism îl regăsim și în romanul Pe Strada Mântuleasa, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau, Despre anchetatoarea din romanul eliadesc Pe strada Mântuleasa ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/ ). În momentele finale, torționarul (/fost prieten) Bursuc ar fi fost de față la moartea deținutului schingiuit. Numele acestui anchetator fost preot a fost astfel ales încât să facă trimitere la alternanța de alb și negru caracteristică blănii de bursuc. În romanul eliadesc nu doar prezența torționarului în haine de preot impresionează. Asemenea prezență e intim corelată cu suferința fizică până la delir și cu faptul că însuși torționarul a rămas să fie cel care trebuie să ducă mai departe mesajul ultimelor cuvinte ale muribundului.

Eliade imaginează o anchetă/ spovedanie, cu un popă-securist urmărindu-și țelul, cu frica omenească de bătaie și cu doctorul închisorii implicat în torturarea dincolo de orice limită. In niște pagini absolut extraordinare (pp. 283-300 din vol. II), Eliade îl înfățișează pe filozoful Biriș schingiuit până în pragul morții discutând cu popa Bursuc în noua sa calitate de angajat al Securității anti-românești. Răs-popitul Bursuc urmărește (ca si anchetatorul Duma, cuvânt ce trimite la „duma”/ parlamentul rusesc) a smulge de la deținutul Petre Biriș (bătut cu ranga la tălpi) nume imaginare ale celor care ar fi complotat împotriva regimului de ocupație sovietică.

Venit în rasă de călugăr la căpătâiul fostului prieten, singurul lucru pe care-l află anchetatorul-torționar de la cel schingiuit metodic este că numele ar fi fost „Legiune”, cum apare și în Biblie în povestea   indrăcitului din ținutul Gherghesenilor (Luca, 8).

Când J. P. Sartre scria că infernul este celălalt, el indica fără să știe esența „regimului criminal comunist” (cf. președintele Traian Băsescu, 18 dec. 2006). Preocupat de misterul totalității, Mircea Eliade notase în jurnalul său că problema fundamentală a cunoașterii omenești nu este decât transcendența (Sacrul), care este și problema religiei. „Altul (5), celălalt –este, de fapt, obiectul” consemna M.Eliade în Jurnalul portughez pe 12 noiembrie 1942.

Spre deosebire de cadrul oferit de religia creștină fostului suplinitor al profesorului de metafizică Nae Ionescu (6), „altul” (ori „celălalt”) în viziunea unui comunist precum Sartre nu putea fi   decât infernul („l’Enfers c’est l’autre”), sau „Legiune” ieșită din cunoașterea pe calea diabolicelor anchetări securiste.

Personajul „Bursuc” este imaginat de Mircea Eliade ca „popă” spre a aminti probabil numele de „Călugăru” purtat de autorul „Copilăriei unui netrebnic” (1936), ziarist de stânga publicat de Nae Ionescu la „Cuvântul”. In anul arestării filozofului Mircea Vulcănescu, faima lui Ion Călugăru a fost cauzată mai puțin de cele scrise în margineaDimensiunii românești a existenței despre inexistentul „imperialism” al națiunii române captive. Acest „procuror ideologic comunist” și-a câștigat la vremea ocupației sovietice de atunci o sinistră faimă instigând (prin „Scânteia” nr. 31 din 28 aprilie 1946) „la distrugerea Rotondei Scriitorilor din Cișmigiu” (7). Din Rotonda Scriitorilor n-a apucat la vremea comunismului să fie dărâmat decât bustul scriitorului Octavian Goga, otrăvit (cum s-a spus în epocă) din pricina volumului Mustul care fierbe (1938).

Mircea Vulcănescu îi scrisese în 1947 din închisoarea Aiudului sorei lui (care urma să aibe și ea parte de detenția politică) despre iadul temniței comuniste făcând o aluzie la călimara cu care Luther ar fi aruncat în diavol : „…am făcut și progrese spirituale-n celulă și am ajuns să văd ca Luther, dar n-am călimară” (Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Ed. Crater, București, 2000, p.111). Prin anii treizeci, comunistul Ion Călugăru fusese criterionist în gruparea care-i reunise pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Petre Manoliu, Cioran, Eugen Ionescu, Dan Botta, Tudor Vianu, Petru Comarnescu si alții.

Anchetatorului Bursuc, filozoful Biriș îi spune înainte de marea trecere că nimănui nu trebuie să-i fie frică de moarte. Acesta a fost chiar mesajul pe care fostul său prieten Bursuc (popă răspopit și torționar securist) trebuia să-l transmită lui Ștefan fugit în Franța și cunoscut ambilor, exilat care și el va trece în lumea de dincolo în noaptea de Sânziene. Biriș dezvăluie adevărul aflat în clipa cea mai lungă a vieții sale, după care moartea ar fi doar o trecere, o ieșire din timpul istoric: „Există o ieșire. Să o caute” și ei, occidentalii rătăciți într-un timp care „macină omul modern și lumea în care trăiește”. Recitind Mai am un singur dor, Eliade are în Portugalia revelația că la Eminescu n-ar fi aici vorba de o dorință de reintrare în Cosmos. Ar fi o regăsire, „prin moarte, a adevăratei sale familii cosmice (apele, munții, astrele, pădurile). Nu reintegrare, ci întoarcere acasă, la ai săi” (Jurnalul portughez, 29 noiembrie 1942).

 Isabela Vasiliu-Scraba

Note și considerații marginale :

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca ; on-line URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/.
  2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu ;https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ .
  3. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Bocahttps://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ghius/ .
  4. In perioada studiilor post-universitare din Franța (toamna 1926-vara 1928) Mircea Vulcănescu (1904-1952) a frecventat Cercul interconfesional de la Meudon, organizat de J. Maritain, un cerc din jurul lui Berdiaev, Cercul de studii ortodoxe de pe lângă Biserica Ortodoxă Românească din Paris, etc. Despre filozoful Mircea Vulcănescu am ținut următoarele conferințe radio-difuzate: „Mircea Vulcănescu despre codul etic al românului” la Radio România Cultural (14 martie 2001) si „Mircea Vulcănescu și duhul lui Anteu” la Radio Sighetul Marmației (27 dec. 2004). Inregistrate și postate pe youtube au fost conferințele de la Colocviul „Mircea Vulcănescu” (Tecuci, 25-26 noiembrie 2011) https://www.youtube.com/watch?v=iewselu7cnI&t=2s (despre Mircea Vulcănescu din perioada „Criterionului”), https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ (despre sfârșitul martiric a lui Mircea Vulcănescu) și https://www.youtube.com/watch?v=bl1ue_zssyw (Mircea Vulcănescu și „hieros topos”), iar în 2012 conferințele despre Mircea Vulcănescu ținute la Biblioteca Metropolitană pe 12 ianuarie 2012 (https://www.youtube.com/watch?v=m1w6W8-zaqk&t=8s   ) si (https://www.youtube.com/watch?v=V8Pndr70irk&t=8s ). Inregistrate au fost și comunicările mele din 25 sept. 2010 la Centenarul nașterii Păruntelui Arsenie Boca sărbătorit la Sâmbăta de Sus; https://www.youtube.com/watch?v=Zi0EOBC1HlY&t=165s și pe 27 martie 2010 la Colocviul „Mircea Eliade”, ediția IV-a, Pitești, https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs (despre Eliade și Părintele Arsenie Boca).
  5. În „Carte pentru Isabel” (o prezentare sub formă epistolară a romanului eliadesc Isabel și apele diavolului), Mircea Vulcănescu precizase că drumul către „altul” (obiect al cunoașterii noumenale prin actul mistic) e parcurs în zbor de sfinți: „Cine este acest alt și pe ce căi ajungi până la El ? Peste ce ape ? Treci lin, tăindu-ți zborul ca o pasăre în văzduh ? Sau zăbovești prin smârcuri și prin cotituri de ape ? Zbori drept dacă ești sfânt, dacă ai făcut odată întâlnirea și ceea ce te conduce este dorul de celălalt”. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Jurnale spirituale din tinerețea lui Mircea Eliade”, în volumul Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 79-90).
  6. vezi vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Petre Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000.
  7. vezi Marian Popa, Istoria Literaturii Române de azi pe mâine, Fundația Luceafărul, București, 2001, vol. II,   p.1093 și p.375

Categories:   Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.