Generaţia care a înfăptuit Unirea şi generaţia care s-a născut odată cu România Mare au murit în temniţele comuniste. Drept aceea socotim de cuviinţă mai ales la sărbătoarea cîştigată de jertfa lor semnalarea apariţiei unei cărţi – sinaxar.

Lucrarea Părintelui Dr. Vasile Ungureanu Sinaxarul martirilor români sub cele cinci dictaturi, propusă în două volume, este o lucrare de pionierat, care vine în completarea lucrării Fresce în versuri de sinaxar, apărută în patru volume, începând cu anul 2017 la Editura PIM din Iași [toate cele 6 volume aghiografice fiind finanţate exclusiv de autor şi de ucenicii sfinţiei sale – n.n.]Volumele propuse cuprind sinaxarele unor oameni sfinți care au murit ca mărturisitori în temnițele comuniste în timpul celor cinci dictaturi; de aici și sintagma „sfinții închisorilor”. În accepțiunea curentă, sintagma metaforică „sfinții închisorilor” vizează pe unii dintre fiii și fiicele Bisericii noastre care au murit pentru credință în gulagul concentraționar românesc, instaurat și la noi de către dictatura comunismului ateu, după modelul experimentat de sovietici. Termenul „sfinții închisorilor” are doar un caracter generic și se referă expres la modul exemplar de viețuire creștinească al acestor oameni, urmând ca Dumnezeu, Cel care le cunoaște sfințenia, împreună cu poporul drept credincios, care le păstrează memoria, să determine înscrierea lor, prin canonizare, în ceata martirilor și mărturisitorilor Bisericii noastre Ortodoxe.

Ceata martirilor constituie elita sfinților și temelia propriu-zisă a jertfei euharistice în biserică. Mucenicii primelor secole creștine, succesorii întâiului mucenic Ştefan, au fost canonizați cu titlul liturgic de Mare Mucenic sau Muceniță, Purtător de chinuri sau Purtător de biruință. Însă noi știm din cuvântul Mântuitorului (Luca 21, 12-19) că vocația martiriului este o constantă a vieții bisericești. De aceea Sinaxarul Bisericii consemnează mucenicii vremurilor mai noi, în special pe cei din vremea turcocrației, cu titlul de Noul Mucenic, precum Ioan Valahul (+1662). Dacă va fi voia lui Dumnezeu, unii dintre cei desemnați prin sintagma „sfinții închisorilor” vor fi înscriși în Calendarul nostru bisericesc cu titlul de „nou mucenic”, după exemplul noilor mucenici și mărturisitori din gulagul sovietic, înscriși recent în Calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse, cu zi obștească de pomenire în duminica cea mai apropiată de 25 ianuarie, stil vechi, zi în care în 1918 a fost martirizat primul mucenic al terorii bolșevice, mitropolitul septagenar Vladimir al Kievului și Galiției. Oricum, cauzele martiriului sunt comune ambelor Biserici surori, după cum inspirat le-a imortalizat profesorul de teologie Teodor M. Popescu (|1973), în celebra lui conferință inaugurală intitulată „De la Nero la Stalin”, publicată în anul 1942: „Creștinismul a cunoscut multe epoci de greutăți și de criză, dar niciuna cu tâlcul celei de acum. De la Nero la Stalin se înșiră pe veacuri opoziții și persecuții sângeroase, lovituri și sfâșieri dureroase, martiri și mărturisitori, apostați fricoși sau cinici, nedreptăți, batjocuri și profanări scandaloase, amenințări și insulte grave aduse lui Iisus Hristos și Bisericii. Nimic până acum n-a egalat însă, ca impietate și ca primejdie, acțiunea anticreștină desfășurată de un sfert de secol în Republica Sovietelor și – ce e mai grav – pregătită acolo pentru a se revărsa ca un torent de lavă sufocantă și ucigătoare asupra Bisericii și a lumii întregi” (Prof. Teodor M. Popescu – prelegerea inaugurală ținută de Facultatea de Teologie din București – noiembrie 1941, Gândirea – ianuarie 1942, pp. 22).

În anul 1945, anul de răscruce al istoriei europene, când s-a încheiat a Doua Conflagrație Mondială și s-au schimbat brutal sisteme politice, alianțe și chiar frontiere, acest torent de lavă bolșevică, sufocantă și ucigătoare s-a revărsat asupra României și a Bisericii noastre Ortodoxe. Noua ordine geopolitică s-a impus prin forța armatei sovietice „eliberatoare” și de ocupație – care a rămas la noi în țară, vizibilă, până în anul 1958 – reușind, prin vârful ei de lance, Partidul Comunist din România, să instaureze un sistem politic după chipul și asemănarea dictaturii staliniste, diametral opus monarhiei constituționale, pe care a obligat-o să abdice la sfârșitul anului 1947.

Ca forță politică, Partidul Comuniștilor din România n-a constituit un element de putere. A apărut în 1921, prin scindarea unei aripi maximaliste din Partidul Social Democrat, care, afiliindu-se la Comintern (A III-a Internațională Comunistă, cu sediul la Moscova), a devenit o agentură de propagandă bolșevică, instigatoare la destrămarea unității statale și a ordinii sociale, pentru care motive a fost scos, în 1924, în afara legii. A rămas în ilegalitate până la 23 august 1944.

Peste țară s-au abătut evenimentele istorice antebelice cu grave consecințe asupra poporului și a Bisericii noastre. Anul 1940 este an de cumpănă în istoria românilor, Regatul României pierzând prin pactul și dictatul puterilor europene provincii și ținuturi din trupul țării, însumând peste o treime din teritoriu și peste un sfert din populație. Astfel, în iunie 1940, ca urmare a Ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită să evacueze, cedând fără luptă, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Evacuarea armatei și administrației române din aceste teritorii a fost însoțită de acțiunile antiromânești săvârșite de sovietici. întreaga structură administrativ-bisericească a fost desființată, ocupația sovietică desfășurând o campanie de distrugere a ființei naționale românești prin deportări în masă și prin interzicerea valorilor românești.

La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forțat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul” (partea sudică a Dobrogei) a fost cedat Bulgariei.

Anul 1941 este anul intrării României în al II-lea Război Mondial, începând de la 22 iunie până la 27 iulie, Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța au fost eliberate de către unități ale armatelor germană și română, terminându-se astfel, din punctul românesc de vedere, războiul legitim de apărare. Hitler i-a cerut însă lui Antonescu să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug și să rămână alături de forțele Axei până la victoria finală. Prin acordul dat, Antonescu a pierdut sprijinul societății românești și a determinat forțele politice din țară: Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist, toate aflate în afara activității parlamentare, să înceapă tratative cu Puterile Aliate pentru ieșirea României din război. Soarta războiului este bine cunoscută.

La 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a fost înlăturat prin decret regal din funcția de prim-ministru și conducător al statului, regele numind un nou guvern de militari condus de generalul Sănătescu. În această Românie controlată de trupele sovietice de ocupație, la 6 martie 1945, Stalin a impus numirea guvernului Petru Groza, controlat de Partidul Comunist, care deținea 14 ministere. La 1 iunie 1946, mareșalul Ion Antonescu a fost executat. La 19 noiembrie 1946 au avut loc primele alegeri parlamentare postbelice, fraudate atât de evident, încât românii au pus pe seama lui Stalin butada „nu contează cine votează, ci cel care numără voturile”. Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe Tătărescu, PNȚ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Național Popular) învinge prin fraudă partidele istorice. La 30 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău, liderii PNȚ-ului sunt arestați și condamnați la închisoare, iar partidul este dizolvat. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL- Tătărescu este eliminată din Parlament și din Guvern. Rămăsese monarhia ca ultima piedică în calea instaurării depline a regimului comunist, dar a fost și ea înlăturată la 30 decembrie 1947, prin abdicarea silită a Regelui Mihai I și plecarea sa în exil forțat.

Ca să-și consolideze puterea, Partidul Comunist, condus de Gheorghiu-Dej și de Ana Pauker, având la interne pe Teohari Georgescu, au dezlănțuit în anul 1948 un val uriaș de arestări. Statisticile arată că în anul 1950 – în lagărele de muncă silnică din România – erau în jur de 80.000 de deținuți; dintre aceștia 40.000 numai la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Toată elita țării era în pușcăriile comuniste; peste 2 milioane de români au cunoscut regimul concentraționar comunist. Putem afirma că se urmărea decimarea populației din România.

Pentru a elimina „dușmanii poporului, burghezo-moșierimea exploatatoare, dușmanii de clasă, chiaburii și alte elemente dușmănoase”, Partidul Comunist din România a preluat și a implementat modelul sovietic de penitenciar, celebrul gulag, mai ales pentru deținuții politici, organizând 44 de închisori și 72 de lagăre de muncă silnică.

Închisorile comuniste ale gulagului românesc au fost împărțite în penitenciare de anchetă: Rahova, Malmaison și Uranus; penitenciare de tranzit: Jilava și Văcărești; închisori pentru femei: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc și Dumbrăveni; locuri de detenție pentru minori: Târgșor, Mărgineni și Cluj; locuri de detenție pentru deținuții bolnavi: spitalele Târgu Ocna și Văcărești; lagăre de muncă silnică: Canalul Dunăre – Marea Neagră, Valea Neagră – Peninsula, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanța, Midia, Capul Midia, Cernavodă și Balta Brăilei; lagăre de reeducare: Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Târgșor, Brașov, Ocnele Mari, Peninsula și lagăre de exterminare: Sighet, Râmnicu Sărat, Galați, Aiud, Craiova, Brașov, Oradea și Pitești.

Viața din închisorile comuniste ale gulagului românesc era una de tortură fizică, psihică, morală și intelectuală. Cele mai întâlnite modalități de tortură aplicate deținuților politici – care se împotriveau fizic sau verbal ordinelor venite din partea conducerilor penitenciarelor – erau carcera, munca la ocnă, bătăi, ocări și insulte, lovituri în părțile sensibile ale trupului, lovituri repetate aplicate tălpilor, loviri cu obiecte dure, pironirea, strivirea degetelor și scoaterea unghiilor, smulgerea părului din cap, arderea cu foc a anumitor părți ale trupului, adâncirea rănilor și presărarea lor cu sare. Deținuților din gherlele comuniste li se pregătea mâncare din produse nevandabile în magazinele publice: arpacaș, orz, varză, dovleci, gulii, cartofi, napi, gheare, copite, bojoci, buze, pielițe, capete de animale, la masă predominând terciul de orz. Ca pedeapsă erau înfometați și obligați să mănânce excremente – o practică curentă în Penitenciarul de reeducare de la Pitești. Dormeau pe jos, pe rogojini, pe scânduri sau direct pe priciuri, în celule reci și, uneori, lipsite de lumină, suprapopulate; peste toate acestea nu li se acordau îngrijiri medicale, fiind aproape în totalitate lipsiți de asistența medicală, bolile și suferințele lor trupești fiind știute doar de Dumnezeu, Care nu de puține ori le-a mijlocit minunate tămăduiri.

Nici Biserica nu a trecut neobservată. Erau hotărâți să extermine orice religie. Ideologic, credința în Dumnezeu era definită ca „opium pentru popor”, incompatibilă cu înfăptuirea himerei egalitarismului social. Cu legea dragostei lui Hristos și cu spiritul îngăduitor sădit de Biserică în neamul nostru ortodox, nu se putea purcede la lichidarea dușmanului de clasă. De aceea, vechea Biserică trebuia înlocuită cu „biserica” materialismului științific și dialectic, care avea propriile zile de sărbătoare, proprii ei „sfinți” ilegaliști, proprii predicatori ai dogmelor ateismului științific, apt să formeze omul nou. Experiența bezbojnicilor sovietici le arătase însă că istoriei nu-i place graba. Ei dărâmaseră deja bisericile de zid, dar nu și biserica din sufletele oamenilor, biserica de acasă. Ai noștri au separat mai întâi școala de Biserică, au izgonit-o din spațiul public, izolând-o între pereții locașului de cult. Apoi i-au „naționalizat” proprietățile – un nume nou pentru vechea „secularizare” – și i-au creat nenumărate îngrădiri peste care numai mila lui Dumnezeu a trecut-o. După vechiul tipic liber-cugetător a urmat descălugărirea, legiferată la 19 noiembrie 1959, prin diabolicul Decret nr. 410 privind regimul general al cultelor religioase, lată și textul Decretului: „Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române decretează: Art. 1. – Decretul nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase se modifică după cum urmează: După Art. 7 se introduce articolul 7/1 având următorul cuprins: Art. 7/1. – Monahismul poate funcționa numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcționare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenții școlilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut stagiul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism numai dacă au vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de ani, femeile, dacă renunță la salariu sau la pensia de la stat, dacă nu sunt căsătorite și dacă nu au obligații deja stabilite pe baza Codului Familiei. În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcții bisericești și să primească salariul cuvenit. Dispozițiile de mai sus se aplică și mănăstirilor si monahilor existenti”. Este ediția revăzută si înrăită a vechiului „Decret organic pentru reglementarea schimei monahicești”, din 30 noiembrie 1864. Decretul 410/1959 a obligat călugării și călugărițele sub vârsta de 55 și, respectiv, 50 de ani să părăsească mănăstirile. Cei care s-au opus acestei de a doua descălugăriri, fie au fost condamnați la temniță, fie au apucat calea munților, ascunzându-se prin locuri neumblate, ca părinții Cleopa, Arsenie Papacioc și atâția alții. Aplicarea Decretului 410/1959 – între anii 1959-1964, prin forță și amenințări – a făcut ca Biserica străbună să cunoască o perioadă de cruntă apăsare și de tristă amintire pentru monahismul românesc. Securitatea se raporta la călugări – după cuvintele unui oficial comunist, adresate Patriarhului Justinian – ca la o „armată neagră”; peste zece mii de monahi și monahii au fost supuși amintitului decret și peste 100 de mănăstiri au fost desființate, închise sau transformate în așezăminte sociale. Mult după căderea regimului comunist, prin anul 2002 – după nenumărate intervenții din partea fericitului întru adormire Patriarhul Teoctist, adresate Ministerului Culturii și Cultelor – a fost anulat Decretul 410/1959; de abia atunci putem considera că o parte dintre români – și autoritățile în solidar cu ei – au conștientizat răul care i s-a făcut Bisericii și vieții monahale.

Răsfoind paginile Dicționarului Biserica întemnițată. România: 1944 – 1989, apărut în 1998 sub egida Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, din cele peste 2544 de nume, 1725 sunt preoți ortodocși. Iar în Studiul introductiv al amintitului dicționar apar 31 de ierarhi ortodocși scoși din scaun, sechestrați sau exilați; unii dintre ei fiind declarați morți în împrejurări suspecte. S-au consemnat peste 1500 de cazuri de personal ecleziastic auxiliar care a fost epurat.

Datorită unor vrednici slujitori – monahi sau de mir – multe dintre celulele – din acele locuri de suferință, de torturi fizice și psihice, de umilință și mortificare – au fost transformate în chilii monastice, din care nu lipsea pravila, Rugăciunea lui Iisus, Sfânta Liturghie, Vecernia, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos și al Maicii Domnului; nu lipsea nici lectura Sfintei Scripturi și a Filocaliei.

Postul din Vinerea Mare – sau din zilele de miercuri și de vineri ale fiecărei săptămâni – însoțit de Spovedanie și Pocăință, nu a fost în zadar; toate acestea – încununate de primirea Sfintei împărtășanii – au avut un puternic rol transfigurator, după cum spunea Valeriu Gafencu, numit sfântul închisorilor: „Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!”. Oare nu asta înseamnă convertirea lui Nicolae Steinhardt, înduhovnicirea unor slujitori și gânditori creștini? Ioan Ianolide spunea: „Cer să nu loviți Adevărul și Dreptatea, căci eu pot să mor, dar ele nu”.

Toate atrocitățile unui regim totalitarist – cum a fost cel comunist – au fost biruite numai prin credință; și această biruință a Crucii au purtat-o și cei din interiorul închisorilor și cei din afara acestora. De fapt întreaga țară a devenit – cum spunea Ianolide – „închisoarea cea de toate zilele”; de fapt, însuși regimul comunist-ateu recunoștea că țara a fost transformată într-un lagăr, din moment ce făcea parte din „lagărul comunist”.

Așadar, perioada celor cinci dictaturi, cu precădere cea dintre ani 1945- 1989, ale căror suferințe sunt prezentate în versuri în aceste pagini de sinaxar de Părintele Vasile Ungureanu, un iscusit teolog, poet, scriitor și un patriot necunoscut, care a gustat din plin, sfinția Sa și familia sfinției Sale, din teroarea ultimului regim, care va rămâne pentru totdeauna un memento mori al neamului românesc; dar și un îndemn puternic – simbolizat în mod excepțional de Memorialul de la Aiud, înălțat în acea vale a Robilor și a plângerii – de a ne strădui spre permanenta înălțare duhovnicească, transformându-ne viața într-un urcuș spre înviere.

Calinic Botoșăneanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

 

Volumele de sinaxare versificate, în excelentă condiţii grafice (400 pagini full color, cu fotografiile martirilor şi ale locurilor de detenţie), se pot comanda la tel. 0740 490215.

Cuprinsul volumului 1:

IANUARIE

VIRGIL MATEIAŞ – UN EROU (+ 02 IANUARIE 1995)
PĂRINTELE FLOREA MUREȘAN (+ 04 IANUARIE 1961) 
GHEORGHE STĂNESCU (+ 06 IANUARIE 2003)
ARHIMANDRIT MITROFAN VASILE VASILACHE (+ 06 IANUARIE 2003)
IEROMONAHUL ILIE CIORUȚĂ (+ 08 IANUARIE 1997) 
IONEL ZEANĂ (+ 08 IANUARIE 2003)           
POETUL ŞI GRAFICIANUL SIMION LEFTER (+ 08 IANUARIE 1993)        
BUCUR STĂNESCU (+ 08 IANUARIE 2003)
MONAHUL PROF. ANDREI GRIGORE ZAMFIROIU (+ 10 IANUARIE 1997)  
ŞERBAN MIRONESCU (+ 11 IANUARIE 2008)
SAVANTUL CONSTANTIN MOTAȘ (+ 15 IANUARIE 1980)        
VADIM PIROGAN (+ 16 IANUARIE 2007)
CUVIOSUL IOV – ION VOLĂNESCU (+ 19 IANUARIE 1976)        
PROFESOR ALEXANDRU MIRONESCU (+ 20 IANUARIE 1973)           
ASPAZIA OȚEL PETRESCU (+ 23 IANUARIE 2018) 
PAUL PĂLTANEA (+ 24 IANUARIE 2008)
PĂRINTELE CONSTANTIN BURDUJA (+ 25 IANUARIE 2014)  
PĂRINTELE CICERONE IONIȚOIU (t 26 IANUARIE 2014)       
TRAIAN POPESCU (MACĂ) (+ 27 IANUARIE 2010)
TRAIAN MARIAN (+ 30 IANUARIE 1997) 

FEBRUARIE          

SIMION GIURGEACĂ (+ 02 FEBRUARIE 2008)
PĂRINTELE TEOFIL BALIBAN (+ 03 FEBRUARIE 1964)         
DOCTORUL DUMITRU UȚĂ (+ 05 FEBRUARIE 1980)          
ION MIHALACHE (+ 05 FEBRUARIE 1963)
LUCIA GRECU – ÎNGERUL DIN CETĂȚUI (+ 05 FEBRUARIE 1939)
PĂRINTELE GRIGORE BĂBUŞ (+ 07 FEBRUARIE 2008)         
PĂRINTELE CORIOLAN BURACU (+ 11 FEBRUARIE 1964)          
PĂRINTELE GHEORGHE COTENESCU (+ 12 FEBRUARIE 1965)
DAN MIHAIL MIHĂILESCU (+ 15 FEBRUARIE 1956)          
IOAN IANOLIDE (+ 15 FEBRUARIE 1986) 
PĂRINTELE GHEORGHE VAMESIU (+ 15 FEBRUARIE 1992)     
PĂRINTELE IOAN SABĂU (+ 16 FEBRUARIE 2009)         
PĂRINTELE RADU ŞERBAN (+ 16 FEBRUARIE 1951)           
VALERIU GAFENCU – SUPRANUMIT „ SFÂNTUL ÎNCHISORILOR” (+ 18 FEBRUARIE 1952)          
ÎNALT-PREASFINTITUL VASILE LĂZĂRESCU (+ 21 FEBRUARIE 1969)           
DRAGOŞ MORĂRESCU (+ 22 FEBRUARIE 2005)         
PETRE ĂNCULIA (+ 22 FEBRUARIE 1949) 
PAUL GĂLESANU (+ 23 FEBRUARIE 2001)
MAICA TATIANA RĂDULEȚ (+ 24 FEBRUARIE 1986)          
MAICA NICODIMA VASILACHE (t 25 FEBRUARIE 1991)           
EMANOIL MIHĂILESCU (+ 27 FEBRUARIE 2019)          
CORNELIU DENESAN (+ 27 FEBRUARIE 2019)          
PĂRINTELE DUMITRU MARCU (| 28 FEBRUARIE 1999 )         
CORNELIU NIŢĂ (+ 28 FEBRUARIE 1950) 
PĂRINTELE ATANASIE ȘTEFĂNESCU (+ 28 FEBRUARIE 2008)          

MARTIE     

EPISCOPUL GRIGORIE LEU (+ 01 MARTIE 1949)        
SERGIU AUREL MANDINESCU (+ 01 MARTIE 1964)    
CANONICUL IOAN GEORGESCU (+ 04 MARTIE 1968)      
PREOT IOAN GHINDEA (+ 06 MARTIE 1952) 
VASILE NETEA (+ 06 MARTIE 1989)           
CEZAR FLAMURĂ (+ 06 MARTIE 2006)           
MIHAI BURACU (+ 06 MARTIE 2011)           
CONSTANTIN CARAGAȚĂ (+ 08 MARTIE 2006)    
PĂRINTELE LIVIU GALACTION MUNTEANU (+ 08 MARTIE 1961)
ZAHU PANĂ (+ 11 MARTIE 2001)    
PĂRINTELE DUMITRU ZAMISNICUL (+ 15 MARTIE 1974)       
PĂRINTELE DUMITRU ILIESCU PALANCA (+ 17 MARTIE 1963)         
VIRGIL MAXIM (+ 19 MARTIE 1997)           
PATRIARHUL IUSTINIAN MARINA (+ 20 MARTIE 1977)
TUDOR ILIE (+ 22 MARTIE 2015)   
PĂRINTELE DUMITRU MIHĂILESCU (+ 23 MARTIE 1950)       
PĂRINTELE AUREL BAZILESCU (+ 24 MARTIE 1970)     
PĂRINTELE IOAN MITRICĂ (+ 24-25 MARTIE 1945)      
PĂRINTELE NICOLAE (NIL) DOROBANTU (+ 27 MARTIE 1977)
PĂRINTELE NICOLAE STEINHARDT (+ 30 MARTIE 1989)       

APRILIE     

PROFESOR GEORGE MANU (+ 02 APRILIE 1961)      
IOAN VICTOR PICA (+ 02 APRILIE 2004)
TEODOR M. POPESCU (ț 04 APRILIE 1973) 
MITROPOLITUL IRINEU MIHĂLCESCU (+ 05 APRILIE 1948)                
GHEORGHE POPESCU-VÂLCEA (+ 07 APRILIE 1998)      
PĂRINTELE CRĂCIUN OPRE (+ 08 MARTIE 2012)     
PĂRINTELE VASILE SERGHIE (+ 11 APRILIE 2005)     
CONSTANTIN GANE (+ 12 APRILIE 1962) 
GHEORGHE STĂNICĂ (+ 13 APRILIE 2012)
ALEXANDRU GHICA (+ 16 APRILIE 1982) 
PĂRINTELE DIMITRIE BALAUR (+ 19 APRILIE 1996)      
PĂRINTELE ALEXANDRU CAPOTĂ (+ 20 APRILIE 2012)
MONAHIA MIHAELA IORDACHE (+ 20 APRILIE 1963)      
PĂRINTELE CONSTANTIN STOICESCU (+ 22 APRILIE 1981)      
PĂRINTELE DIODOR TODEA (+ 24 APRILIE 1972)      
VASILE VOICULESCU (+ 26 APRILIE 1963) 
TRAIAN TRIFAN (+ 27 APRILIE 1990)
DELIU IULIAN BĂLAN (+ 27 APRILIE 1990)
PĂRINTELE ROMAN BRAGA (+ 29 APRILIE 2016)      
RADU DEMETRESCU GYR (+ 29 APRILIE 1975)      
VASILE TĂCU (+ PRIMĂVARA ANULUI 1993)      

MAI  

ILIE MOCANU (+ 04 MAI 2005)     
ARHIEPISCOPUL GEORGE GUȚIU (+ 05 MAI 2011)         
PĂRINTELE ILIE BORZ (+ 07 MAI 1954)           
NIȚĂ BRAȘOV (+ 08 MAI 1950)       
PROFESOR IOAN D. SANDU (+ 08 MAI 1955)  370
PĂRINTELE ILARION ARGATU (+ 11 MAI 1999)  
MIHAI TIMARU (+ 13 MAI 2005)    
PĂRINTELE VASILE TEPORDEI (+ 14 MAI 2002) 
PĂRINTELE IOAN IOVAN (+ 17 MAI 2008)
IOAN BUJOIU (+ 20 MAI 1956)         
PĂRINTELE ZOSIM OANCEA (+ 20 MAI 2004) 
PĂRINTELE NICOLAE GEORGESCU-EDINEȚ (+ 21 MAI 1952)
LAURENȚIA ARNĂUȚOIU (+ 24 MAI 1962) 
BLONDINA GOBJILA (+ 24 MAI 1971)          
PĂRINTELE GHEORGHE BEȘCHEA (+ 25 MAI 1986)         
GHEORGHE JIMBOIU (+ 27 MAI 1963)           
GHEORGHE ARSENESCU (+ 29 MAI 1962) 
PAUL LIMBEREA(+ 30 MAI 1951)    
NICOLAE MAZĂRE (+ 31 MAI 2012)           

IUNIE          

PĂRINTELE IOAN AGEU (+ 01 IUNIE 1979)
ALICE VOINESCU (+ 03 IUNIE 1961)           
PĂRINTELE VICTOR FANEA (+ 04 IUNIE 1960)          
ION FLUERAŞ (+ 07 IUNIE 1953)    
IEROMONAHUL MINA DOBZEU (+ 07 IUNIE 2018)          
PĂRINTELE AUREL LAZAROV (+ 07 IUNIE 1960)          
IEROMONAHUL BENEDICT GHIUȘ (+ 12 IUNIE 1990)     
PĂRINTELE RADU STANCIU (+ 14 IUNIE 1959)          
VIRGIL VASILIU (+ 14 IUNIE 1959)
PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU (+ 16 IUNIE 2013)          
PĂRINTELE PETRE FOCŞĂNEANU (+ 17 IUNIE 1953)     
TRAIAN DORZ (+ 20 IUNIE 1989)  
PĂRINTELE MIHAI ENESCU (+ 22 IUNIE 1959)          
PĂRINTELE ȘTEFAN METES (+ 30 IUNIE 1977)