Părintelui Iustin Pârvu, la doi ani de la strămutarea sa la cele veşnice

Sintagma metaforică „sfinţii închisorilor“ îi vizează pe unii dintre fiii şi fiicele Bisericii noastre care au murit pentru credinţă în gulagul concentraţionar românesc, instaurat de către dictatura comunismului ateu, după modelul experiat de sovietici.

Sigur, ceata martiri­lor constituie elita sfin­ţilor şi temelia propriu-zisă a jertfei euharistice în Biserică. Muce­nicii primelor secole creştine, succesorii Întâiului mucenic, au fost canonizaţi cu titlul li­tur­gic de „Mare Mucenic sau Muceniţă“, „Purtător de chinuri sau Purtător de biruinţă“. Vocaţia martiriului este o constantă a vieţii bisericeşti. De aceea Sinaxarul Bisericii consemnează mucenicii vremuri­lor mai noi, în special pe cei din vremea turcocraţiei, cu titlul de Noul Mucenic, precum Ioan Valahul (†1662). Dacă va fi voia lui Dumnezeu, unii dintre cei desemnaţi prin sintagma „sfinţii închisorilor“ vor fi în­scrişi în Calendarul bisericesc cu titlul de „Nou mucenic“, du­pă exemplul noilor mucenici şi mărturisitori din gulagul sovie­tic, înscrişi recent în Calen­darul Bisericii Ortodoxe Ruse, cu zi obştească de pome­nire în duminica cea mai apropiată de 25 ianuarie, stil vechi, zi în care, în anul 1918, a fost marti­ri­zat primul mucenic al teroa­rei bolşevice, mitropolitul septuagenar Vladimir al Kievului şi Galiţiei.

Cităm, spre exemplificare: „Creştinismul a cunoscut multe epoci de greutăţi şi de criză, dar niciuna cu tâlcul celei de acum. De la Nero la Stalin, se înşiră pe veacuri opoziţii şi persecuţii sângeroase, lovituri şi sfâşieri dureroase, martiri şi mărturisitori, apostaţi fricoşi sau cinici, nedreptăţi, batjocuri şi profanări scandaloase, ameninţări şi insulte grave aduse lui Iisus Hristos şi Bisericii. Nimic până acum n-a egalat însă, ca impietate şi ca primejdie, acţiunea anticreştină desfăşurată de un sfert de secol în Republica Sovie­telor şi – ce e mai grav – pregătită acolo pentru a se revărsa ca un torent de lavă sufocantă şi ucigătoare asupra Bisericii şi a lumii întregi“. (Prof. Teodor M. Popescu, De la Nero la Stalin, prelegerea inaugurală ţinută de Facultatea de Teologie din Bucureşti în no­iem­brie 1941, GÂNDIREA, ianuarie 1942, p. 22)

1940 – an de cumpănă în istoria românilor

În anul 1945, anul de răs­cru­ce al istoriei europene, când s-a încheiat a Doua Confla­gra­ţie Mondială şi s-au schimbat brutal sisteme politice, alianţe şi chiar frontiere, acest torent de lavă bolşevică, sufocantă şi ucigătoare s-a revărsat asupra României şi a Bisericii noastre Ortodoxe. Nouă ordine geopoli­ti­că s-a impus prin forţa armatei sovietice „eliberatoare“ şi de ocupaţie – care a rămas la noi în ţară, vizibilă, până în anul 1958 – reuşind, prin vârful ei de lance, Partidul Comuniş­tilor din România, să instaureze un sistem politic după chipul şi asemănarea dictaturii staliniste, diametral opus mo­nar­hiei constituţionale, pe care a obligat-o să abdice la sfârşitul anului 1947.

Ca forţă politică, Partidul Comuniştilor din România n-a constituit un element de putere. A apărut în 1921, prin scin­darea unei aripi maxima­lis­te din Partidul Social Demo­crat, care, afiliindu-se la Co­min­tern (A III-a Internaţională Comu­nis­tă, cu sediul la Mos­cova), a devenit o agentură de propagandă bolşevică, instigatoare la destrămarea unităţii statale şi a ordinii sociale, pentru care motive a fost scos, în 1924, în afara legii. A rămas în ilegalitate până la 23 august 1944.

Peste ţară s-au abătut evenimentele istorice antebelice cu grave consecinţe asupra poporului şi a Bisericii noastre. 1940 este an de cumpănă în istoria românilor, Regatul Româ­niei pierzând prin pactul şi dictatul puterilor europene pro­vin­cii şi ţinuturi din trupul ţării, însumând peste o treime din teritoriu şi peste un sfert din populaţie. Astfel, în iunie 1940, ca urmare a Ultimatu­mului dat de Uniunea Sovie­tică, România a fost nevoită să evacueze, cedând fără luptă, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Evacuarea armatei şi administraţiei române din aceste teritorii a fost înso­ţită de acţiunile antiromâneşti săvârşite de sovietici. Întreaga structură administrativ-bisericească a fost desfiinţată, ocupaţia sovietică desfăşurând o campanie de distrugere a fiinţei naţionale româneşti prin deportări în masă şi prin interzicerea valorilor româneşti.

„Nu contează cine votează, ci cel care numără voturile“

La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forţat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord“, pentru a fi deosebită de „Tran­sil­vania de Sud“, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tra­tatul de la Craiova, „Cadrila­terul“ (partea sudică a Dobro­gei) a fost cedat Bulgariei.

Anul 1941 este anul intrării României în al II-lea Război Mondial. Începând de la 22 iunie până la 27 iulie, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa au fost eliberate de către unităţi ale armatelor germană şi română, terminându-se astfel, din punctul de vedere românesc, războiul legitim de apărare. Hitler i-a cerut însă lui Antonescu să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug, şi să rămână alături de forţele Axei până la victoria finală. Prin acordul dat, Antonescu a pierdut sprijinul societăţii româneşti şi a determinat for­ţele politice din ţară: Parti­dul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul So­cial Democrat şi Partidul Co­mu­niştilor din România, toate aflate în afara activităţii parlamentare, să înceapă tratative cu Puterile Aliate pentru ie­şirea României din război. Soar­ta războiului este bine cu­noscută.

La 23 august 1944, mareşa­lul Ion Antonescu a fost înlăturat prin decret regal din funcţia de prim-ministru şi conducător al statului, regele numind un nou guvern de militari condus de generalul Sănătescu. În a­ceastă Românie controlată de trupele sovietice de ocupaţie, la 6 martie 1945, Stalin a impus numirea guvernului Petru Groza, controlat de Partidul Co­mu­niştilor din România, care deţinea 14 ministere. La 1 iunie 1946, mareşalul Ion An­tonescu a fost executat. La 19 noiembrie 1946 au avut loc primele alegeri parlamentare postbelice, fraudate atât de evident, încât românii au pus pe seama lui Stalin butada că „nu contează cine votează, ci cel care numără voturile“. Blocu­lui Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe Tă­tă­rescu, PNŢ-Anton Alexan­dres­cu, Frontul Plugarilor, Par­tidul Naţional Popular) în­vinge prin fraudă partidele istorice. La 30 iulie 1947, în ur­ma înscenării de la Tămădău, liderii PNŢ-ului sunt arestaţi şi condamnaţi la închisoare, iar partidul este dizolvat. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL – Tătărescu este eliminată din Parlament şi Guvern. Rămă­sese monarhia ca ultima piedi­că în calea instaurării depline a regimului comunist, dar a fost şi ea înlăturată la 30 de­cem­brie 1947, prin abdicarea s­i­li­tă a Regelui Mihai I şi pleca­rea sa în exil forţat.

Elita ţării era în puşcăriile comuniste

Ca să-şi consolideze puterea, Partidul Comunist, condus de Gheorghiu-Dej şi de Ana Pau­ker, având la interne pe Teo­hari Georgescu, a dezlăn­ţuit în anul 1948 un val uriaş de a­restări. Statisticile arată că în anul 1950 – în lagărele de mun­că silnică din România – erau în jur de 80.000 de deţinuţi; dintre aceştia 40.000 numai la Canalul Dunăre-Marea Nea­gră. Toată elita ţării era în puş­căriile comuniste; peste 2 mili­oane de români au cunoscut re­gimul concentraţionar comunist. Putem afirma că se ur­mă­rea decimarea populaţiei din România.

Pentru a elimina „duşmanii poporului, burghezo-moşieri­mea exploatatoare, duşmanii de clasă, chiaburii şi alte elemente duşmănoase“, Partidul Co­mu­nist din România a preluat şi a implementat modelul sovietic de penitenciar, celebrul gulag, mai ales pentru deţinuţii politici, organizând 44 de închi­sori şi 72 de lagăre de muncă silnică.

Închisorile comuniste ale gulagului românesc au fost îm­păr­ţite în: penitenciare de an­chetă: Rahova, Malmaison şi U­ra­nus; penitenciare de tran­zit: Jilava şi Văcăreşti; închi­sori pentru femei: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc şi Dum­brăveni; locuri de detenţie pentru minori: Târgşor, Mărgineni şi Cluj;locuri de detenţie pentru deţinuţii bolnavi: spitalele Târgu Ocna şi Văcăreşti; lagă­re de muncă silnică: Canalul Du­năre – Marea Neagră, Valea Neagră – Peninsula, Poarta Al­bă, Salcia, Periprava, Constan­ţa, Midia, Capul Midia, Cerna­vodă şi Balta Brăilei; lagăre de reeducare: Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsula şi lagăre de exterminare: Si­ghet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov, Oradea şi Piteşti.

Torturile din gulagul românesc

Viaţa din închisorile comuniste ale gulagului românesc era una de tortură fizică, psihică, morală şi intelectuală. Cele mai întâlnite modalităţi de tortură aplicate deţinuţilor politici – care se împotriveau fi­zic sau verbal ordinelor venite din partea conducerilor peni­ten­ciarelor – erau carcera, mun­ca la ocnă, bătăi, ocări şi insulte, lovituri în părţile ruşinoase ale trupului, lovituri repetate aplicate tălpilor, loviri cu obiecte contondente, pironi­rea, strivirea degetelor şi scoa­terea unghiilor, smulgerea pă­rului din cap, arderea cu foc a anumitor părţi ale trupului, adâncirea rănilor şi presărarea lor cu sare ş.a.

Deţinuţilor din gherlele comuniste li se pregătea mâncare din produse nevandabile în magazinele publice: arpacaş, orz, varză, dovleci, gulii, car­tofi, napi, gheare, copite, bojoci, buze, pieliţe, capete de anima­le; la masă predomina terciul.

În penitenciarul de reeducare de la Piteşti, ca pedeapsă, erau înfometaţi şi obligaţi să mănânce excremente.

Dormeau pe jos, pe rogojini, pe scânduri sau direct pe priciuri, în celule reci şi, uneori, lipsite de lumină, suprapopulate; peste toate acestea nu li se acordau îngrijiri medicale, fiind aproape în totalitate lipsiţi de asistenţa medicală, bolile şi suferinţele lor trupeşti fiind ştiute doar de Dumnezeu, care nu de puţine ori le-a mijlocit minunate tămăduiri.

Peste zece mii de monahi şi monahii scoşi din mănăstiri

Nici Biserica nu a trecut neobservată. Erau hotărâţi să extermine orice religie. Ideolo­gic, credinţa în Dumnezeu era de­finită ca „opium pentru po­por“, incompatibilă cu înfăptui­rea himerei egalitarismului social. Cu legea dragostei lui Hris­tos şi cu spiritul îngăduitor sădit de Biserică în neamul nostru ortodox, nu se putea purcede la lichidarea duşmanului de clasă. De aceea, vechea Biserică trebuia înlocuită cu „biserica“ materialismului şti­in­ţific şi dialectic, care avea pro­priile zile de sărbătoare, pro­prii ei „sfinţi“ ilegalişti, proprii predicatori ai dogmelor ate­ismului ştiinţific, apt să for­meze omul nou. Experienţa bez­bojnicilor sovietici le ară­tase însă că istoriei nu-i place graba. Ei dărâmaseră deja bisericile de zid, dar nu şi biserica din sufletele oamenilor, biserica de acasă. Ai noştri au separat mai întâi şcoala de Biserică, au izgonit-o din spaţiul public, izolând-o între pereţii locaşului de cult. Apoi i-au „naţionalizat“ proprietăţile – un nume nou pentru vechea „secularizare“ – şi i-au creat nenumărate îngră­diri peste care numai mila lui Dumnezeu a trecut-o.

După vechiul tipic liber-cu­ge­tător a urmat descălugări­rea, legiferată la 19 noiembrie 1959, prin diabolicul Decret nr. 410 privind regimul general al cultelor religioase. Iată şi textul Decretului: „Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române decretează: Art. 1. Decretul nr. 177 din 4 au­gust 1948, pentru regimul ge­neral al cultelor religioase se modifică după cum urmează: După Art. 7 se introduce articolul 7/1 având următorul cu­prins: Art. 7/1. – Monahismul poa­te funcţiona numai în mă­năs­tiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut stagiul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism numai dacă au vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu sau la pensia de la stat, dacă nu sunt căsă­torite şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului Familiei. În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcţii bisericeşti şi să primească salariul cuvenit. Dispoziţiile de mai sus se aplică şi mănăstirilor şi monahilor existenţi“. Este ediţia revăzută şi înrăită a vechiului Decret organic pentru regle­men­tarea schimei monahiceşti, din 30 noiembrie 1864. Decre­tul 410/1959 a obligat călugării şi călugăriţele cu vârsta mai mică de 55 şi, respectiv, 50 de ani să părăsească mănăstirile. Cei care s-au opus acestei de a doua descălugăriri fie au fost condamnaţi la temniţă, fie au apucat calea munţilor, ascunzându-se prin locuri neumblate, ca părinţii Cleopa, Arse­nie Papacioc, Arsenie Boca, Iustin Pârvu şi mulţi alţii. Aplicarea Decretului 410/1959 – între anii 1959-1964, prin forţă şi ameninţări – a făcut ca Biserica străbună să cunoască o perioadă de cruntă apăsare şi de tristă amintire pentru monahismul românesc. Securitatea se raporta la călugări – după cuvintele unui oficial comunist, adresate Patriarhului Justi­nian – ca la o „armată neagră“; peste zece mii de monahi şi monahii au fost supuşi amintitului decret şi peste 100 de mănăstiri au fost desfiinţate, închise sau transformate în aşezăminte sociale.

Mult după căderea regimului comunist, prin anul 2002 – după nenumărate intervenţii din partea fericitului întru adormire Patriarhul Teoctist, adresate Ministerului Culturii şi Cultelor – a fost anulat De­cretul 410/1959; de abia atunci putem considera că o parte din români – şi auto­rităţile în solidar cu ei – au conştientizat răul care i s-a făcut Bisericii şi vieţii monahale.

„Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!“

Răsfoind paginile Dicţiona­rului Biserica întemniţată. Ro­mâ­nia: 1944-1989, apărut în 1998 sub egida Institutului Na­ţional pentru Studiul Totalita­ris­mului, din cele peste 2.544 de nume, 1.725 sunt preoţi ortodocşi. Iar în Studiul introductiv al amintitului dicţionar apar 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun, sechestraţi sau exilaţi; unii dintre ei fiind de­cla­raţi morţi în împrejurări sus­pecte. S-au consemnat peste 1.500 de cazuri de personal e­cleziastic auxiliar, care a fost epurat.

Datorită unor vrednici slujitori – monahi sau de mir – multe dintre celulele din acele locuri de suferinţă, de torturi fizice şi psihice, de umilinţă şi mortificare, au fost transformate în chi­lii monastice, din care nu lipsea pravila, Rugăciunea lui Iisus, Sfânta Liturghie, Vecer­nia, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi al Maicii Dom­nului; nu lipsea nici lectura Sfintei Scripturi şi a Filocaliei.

Postul din Vinerea Mare – sau din zilele de miercuri şi de vineri ale fiecărei săptămâni – însoţit de Spovedanie şi Pocă­inţă, nu a fost în zadar; toate acestea – încununate de primirea Sfintei Împărtăşanii – au avut un puternic rol transfigurator, după cum spunea Vale­riu Gafencu, numit „sfântul închisorilor“: „Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!“ Oare nu asta înseamnă convertirea lui Nicolae Steinhardt, îndu­hov­nicirea unor slujitori şi gânditori creştini?!

Toate atrocităţile unui re­gim totalitarist – cum a fost cel comunist – au fost biruite numai prin credinţă; şi această biruinţă a Crucii au purtat-o şi cei din interiorul închisorilor şi cei din afara acestora. Întreaga ţară a devenit – cum spunea Ioan Ioanide – „închisoarea cea de toate zilele“; de fapt, însuşi regimul comunist-ateu recu­noş­tea că ţara a fost transfor­ma­tă într-un lagăr, din moment ce făcea parte din „lagă­rul comunist“.

Aşadar, perioada anilor 1945-1989 va rămâne – pentru totdeauna – un Memento mori al neamului românesc; dar şi un îndemn puternic – simboli­zat în mod excepţional de Me­mo­rialul de la Aiud, înălţat în acea Vale a Robilor şi a plângerii – de a ne strădui spre permanenta înălţare duhovniceas­că, transformându-ne viaţa în­tr-un urcuş spre Înviere.

Prea-Sfinţitul Calinic Botoşăneanul