3. Nu aparţine tuturor, vouă, celorlalţi, să filosofeze despre Dumnezeu. Nu e o calitate ce se cîştigă ieftin şi a celor ce se tîrăsc pe jos. Voi mai adăuga că nu se poate face aceasta totdeauna, nici în faţa tuturor, nici în toate, ci uneori şi în faţa unora şi într-o anumită măsură. Nu aparţine tuturor, ci celor ce s-au exercitat şi au fost învă­ţaţi în contemplaţie şi, înainte de aceasta, celor ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel putin se curăţesc într-o anumită măsură. Căci celui necurăţit nu-i este asigurată atingerea de cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui. Dar oare cînd se produce aceasta? Arunci cînd ne desprindem de noroiul şi tulburarea din afară şi cînd partea conducătoare din noi nu se amestecă şi nu se lasă întipărită de chipuri urîte, ca de nişte litere strîmbe, întipărite în cele frumoase, sau ca buna mireasmă ames­tecată cu cea neplăcută. Căci trebuie să se ocupe cineva în adevăr cu cunoaşterea lui Dumnezeu, ca, atunci cînd avem prilej, să şi judecăm (Ps. 73, 3) cele drepte ale teologiei. înaintea cui? înaintea celor pentru care lucrul acesta este serios şi care nu flecăresc cu plăcere ca des­pre altceva, ca despre cursele de cai şi despre teatre şi cîntece şi despre cele ale pîntecelui şi despre cele de sub pîntece – care văd şi în aceasta un motiv de desfătare, ca şi în cele contrare acestora, cînd li se spun.

Despre ce trebuie deci să se filosofeze şi în ce măsu­ră? Despre cele ce ne sînt apropiate şi în măsura în care ascultătorul este deprins să înţeleagă şi are puterea spre aceasta, ca să nu-i vatăme ca nişte glasuri copleşitoare auzul, sau ca nişte mîncări prea multe trupurile, sau, de voieşti, ca nişte poveri mai presus de putere pe cei ce le sînt supuşi, sau ca nişte furtuni prea tari care să vatăme pămîntul. Aşa ca şi aceştia, ca să zic aşa, apăsaţi şi îm­povăraţi de nişte cuvinte prea tari, să nu fie păgubiţi în puterea lor dinainte.

4. Şi nu zic aceasta pentru că nu ar trebui să ne amin­tim totdeauna de Dumnezeu, ca să nu se pornească îm­potriva noastră cei grăbiţi în a o face. Căci trebuie să pomenim pe Dumnezeu mai des decît respirăm. Şi dacă putem spune şi aceasta, nu trebuie să facem altceva mai mult decît aceasta. Şi eu sînt dintre cei ce laudă cuvîn­tul, care porunceşte “să se cugete ziua şi noaptea” (Ps. 1, 2) şi “să se postească seara şi dimineaţa” (Ps. 54, 19) şi “să se binecuvînteze Domnul în toată vremea” (Ps. 33, 1). Iar de trebuie, să se spună şi cuvîntul lui Moise: “Cînd şezi acasă, cînd pleci şi cînd călătoreşti” (Deuter. 6, 7), sau orice altceva faci, întipăreşte-ţi amintirea de curăţie. Deci nu te împiedic să-L pomeneşti neîncetat, ci să con­vorbeşti despre El. Nu te împiedic nici să discuţi despre Dumnezeu ca despre un lucru lipsit de evlavie, dar să nu o faci aceasta la vremea nepotrivită. Nu opresc nici învăţătura despre El, ci lipsa de măsură. Gustarea de miere pînă la saturare produce vărsătură (Pilde 25, 16), deşi e miere adevărată. “Orice lucru îşi are vremea lui” (Eccl. 3, 1), cum socoteşte Solomon şi eu însumi; şi bi­nele nu e bine cînd nu se face bine, precum floarea e ne­potrivită în vremea iernii, precum femeii îi este nepotri­vită podoaba bărbătească, precum bărbatului podoaba femeiască şi geometria plînsului, iar lacrimile, ospăţului. Vom nesocoti oare acolo vremea, unde se cere mai mult vremea potrivită?

(din întîia cuvîntare teologică a Sfîntului Grigorie de Nazianz – Omilia a 27-a, Vorbire începătoare către eunomieni)