Mănăstirea Petru Vodă

Chipul Părintelui Justin Pârvu după două luni de chinuri şi torturi la Securitatea din Roman

Prezenţa Părintelui Justin în dosarele Securităţii date spre cercetare la CNSAS este foarte firavă, pînă astăzi fiind identificate doar două dosare importante, dintre care primul conţine mai puţin de 30 de pagini, în principal delaţiunile unor miliţieni şi ale surselor acestora privitoare la duhovnicul şi stareţul nostru. Un al doilea dosar, cel al grupului de elevi din oraşul Roman arestaţi în luna Mai 1948, conţine mai multe pagini cu declaraţiile rezultate în urma chinurilor, torturilor şi bătăilor la care au fost supuşi zecile de arestaţi. Despre acest moment redăm mai jos un articol din ziarul Lumina al Patriarhiei Române, apărut Vineri, 20 Decembrie 2013, sub semnătura cercetătorului Adrian Nicolae Petcu, urmat de un fragment dintr-unul din primele interviuri date de Părintele Justin după 1990. Redăm şi primele două pagini din dosarul arestării (obţinut de la CNSAS la cererea Civic Media), pentru o incursiune istorică în mentalitatea unui sistem satanic importat cu arme şi tancuri şi aplicat de alogeni cu totul străini de orice este creştinesc şi românesc.


parvu-iustin-1 parvu-iustin-2

p 151 p 152

Ca şi observaţie la caracterizarea făcută părintelui de către anchetatorii Securităţii (“impulsiv, mistic şi puţin sincer”), socotim că nu e bine să trecem sub tăcere ceea ce ne-a zis însuşi Părintele Justin, anume că nu a fost de la Dumnezeu încercarea celor arestaţi de a-i trimite pe piste greşite pe anchetatori, dîndu-le informaţii false ca răspunsuri la întrebările puse, pentru că, în cele din urmă, s-a aflat adevărul şi au căzut în plasa regimului şi oameni cu totul nevinovaţi, iar suferinţa celor torturaţi a fost cu mult mai mare decît ar fi fost nevoie. Gîndul cel din urmă al părintelui a fost că cea mai bună ar fi fost tăcerea, care ar fi scutit pe mulţi din cei încă liberi de arestări şi torturi, chiar dacă sfîrşitul acestei tăceri ar fi fost moartea celui torturat. Oricum cei arestaţi fuseseră bătuţi atît de crunt încît mulţi dintre ei au murit în anchete.

Lumina: “Despre părintele Iustin Pârvu, cunoscutul duhovnic de la Mănăstirea Petru Vodă din Neamţ, s-a scris mult. Ceea ce se cunoaşte mai puţin este trecutul său din vremea prigoanei comuniste. Nu ne propunem să contrazicem unele opinii deja conturate, ci să aducem mai multă lumină cu ajutorul documentelor din arhiva fostei Securităţi. Despre părintele Iustin şi ai săi colegi seminarişti arestaţi şi condamnaţi în 1948-1949 am mai scris la rubrica noastră pe 1 şi 8 februarie anul acesta. Însă săpături recente în arhivele deţinute de CNSAS scot la lumină un nou dosar penal, care conţine detalii legate de arestările din 1948 operate în oraşul Roman cu fotografia inedită a părintelui. Prin aplicarea la nivel naţional a ordinului nr. 5 al Cabinetului ministrului afacerilor interne, toţi cei suspectaţi de activitate legionară au fost arestaţi. Numai în judeţul Roman au fost reţinute 44 de persoane, suspectate că ar duce activitate legionară conspirativă. Dintre acestea sunt numeroşi studenţi, intelectuali (profesori, medici), preoţi şi chiar elevi din liceele romaşcane. Cei mai în vârstă, cu antecedente legionare consemnate până spre 1944, erau consideraţi continuatorii manifestării politice de acest tip, concretizată mai ales prin recrutarea tinerilor liceeni din şcolile din Roman. Documentele întocmite de Siguranţa comunistă încep cu anul 1947, în fapt fiind vorba de denunţuri ale unor informatori, multe confuze şi care nu se verificau în realitate. Dar ordinul politic al regimului procomunist era de a identifica şi lichida şi cea mai insignifiantă manifestare opozantă. Potrivit documentelor pe care le-am consultat, cazul legionarilor de la Roman este supradimensionat de Siguranţă, ca o adevărată conspiraţie menită să participe decisiv la răsturnarea regimului comunist. Numai simplele relaţii pe care părintele Iustin Pârvu le avea cu fostul membru FDC din vremea guvernării legionare, fostul seminarist şi student Dumitru Bârjoveanu, pentru Siguranţă însemnau reactivarea organizaţiei FDC. La o astfel de secvenţă se adăugau delaţiuni relative la ascunderea unei biblioteci legionare în spaţiul Seminarului „Sfântul Gheorghe”, care de altfel nu a fost găsită la percheziţie, şi ţinerea unor şedinţe de cuib, în fond fiind vorba de întâlnirile colegiale, în care părintele Iustin, elev în ultima clasă, era recunoscut cu o autoritate duhovnicească. Astfel, pentru Siguranţa comunistă toate acestea reprezentau activitate legionară, aşa cum se suspecta şi în cazul altor şcoli romaşcane, precum liceele „Roman-Vodă”, Industrial, agricol sau comercial. Totuşi, care era miza acestor arestări? Ne aflăm în anul 1948, după instaurarea regimului democrat-popular, când comuniştii au trecut la instituirea unei alte Constituţii, cu principii preluate din modelul sovietic, prin care opţiunile politice nu existau sau manifestarea religioasă nu-şi avea locul. Se pregăteau mari reforme, precum cea a învăţământului care urma să creeze „omul nou”. Or, astfel de înfăptuiri nu se puteau realiza dacă nu exista o motivaţie, anume compromiterea unor elevi cu presupuse activităţi politice. Prin această înscenare, părintele Iustin a primit o condamnare de 12 ani muncă silnică, pe care i-a executat la Suceava, apoi la Aiud şi Gherla. A prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea. Deoarece era considerat „legionar periculos”, la expirarea termenului de detenţie a fost trimis în lagăr de muncă pentru 72 de luni. Eliberarea părintelui a survenit la 6 mai 1964, întorcându-se în satul natal. Nu i s-a permis să revină în mănăstirea de metanie, la Durău, muncind la exploatările forestiere din zonă. Era urmărit permanent de o Securitate obsedată de continua conspiraţie legionară. În schimb, părintele Iustin se ruga pentru revenirea în mănăstire. La puţin timp, dorinţa i s-a îndeplinit, autorităţile comuniste aprobându-i revenirea la viaţa căreia i se dedicase din tinereţe, viaţa monahală.”

Din primul interviu cunoscut al Părintelui Justin, din vara lui 1991:

Mi-amintesc că pe la începutul lunii mai a anului 1948, pe când eram în ultimul an de studii la seminarul de la Roman, pe neaşteptate am fost înşfăcat de nişte vlăjgani şi împreună cu încă cinci colegi, am fost înghesuit într-o maşină şi dus sub ameninţare la securitate. Totul s-a produs atât de repede, de năucitor, încât pe moment n-am realizat ce se întâmplă cu mine. Ba mai mult, mi-am zis în sine cu naivitate că la mijloc nu poate fi decât o eroare, întrucât nu mă ştiam culpabil cu ceva.

La Securitate, cum toate încăperile erau ticsite cu arestaţi, între care preoţi, avocaţi, medici, profesori, elevi de la alte şcoli din oraş, iar dispoziţia era ca cei aduşi acolo să stea într-o izolare totală spre a nu putea comunica unul cu altul, alături de colegii mei am fost urcat în podul unei clădiri, culcat cu faţa în jos şi pus sub supravegherea a trei haldăi care ţineau pistoalele automate aţintite asupra noastră. Nu aveam voie să facem nici o mişcare, darămite să vorbim.

Pentru necesităţi, sub ameninţarea percuţiei trăgaciului eram scoşi afară, câte unul, dar obligaţi să privim numai în pământ, fără putinţa de a întoarce capul spre dreapta sau spre stânga.

În podul Securităţii, cu faţa în jos, am stat zece zile, într-un întuneric înfricoşător, străpuns de lumina palidă a unei lumânări şi de înjurăturile spurcate ale haidamacilor care ne păzeau, atunci când li se părea că schiţăm vreo mişcare. Căci nu e uşor să stai ca un răstignit, zile şi nopţi în şir, cu faţa în jos, să nu poţi face cea mai neînsemnată şi inofensivă mişcare. Ţin minte că timpul detenţiei în pod a fost un timp de coşmar, de suferinţă şi deznădejde, un timp care mi s-a părut cât veşnicia, căci am trăit senzaţia că nu va mai lua sfârşit.

După zece zile de penitenţă încordată, securiştii au început să-şi dea arama pe faţă, respectiv să ne ancheteze. Unul câte unul eram coborâţi din pod şi duşi în nişte camere unde ni s-au pus tot felul de întrebări, când insinuante, când provocatoare, când mieroase, când ameninţătoare. Anchetatorii, oameni cu experienţă în chinuirea semenilor, se dădeau la tot felul de mârşăvenii, fără teama că vor fi traşi la răspundere sau că încalcă cele mai elementare reguli ale respectului faţă de om.

Dacă te încăpăţânai în muţenie sau căutai să-ţi demonstrezi nevinovăţia, erai imediat dat pe mâna haidamacilor specializaţi în bătăi şi torturi crunte. Aceştia aveau o adevărată plăcere să te chinuie, să te supună la cele mai cumplite suplicii fizice, până îţi pierdeai cunoştinţa. Când constatau că nu mai eşti în simţiri, începeau să toarne găleţi cu apă pe tine până îţi reveneai, după care te luau din nou în primire cu o furie sporită.

Categories:   Fotografii cu Părintele Justin Pârvu, Viaţa Părintelui Justin Pârvu

Comments

Sorry, comments are closed for this item.