Preacuvioși părinți și frați, iată-ne adunați iarăși în jurul Sfântului Prestol, ca în fiecare zi de Duminică și de sărbătoare, iar unii dintre cei mai râvnitori chiar zilnic, în atmosferă de rugăciune și de evlavie păstrând tradiția Apostolilor despre care Scriptura ne spune că „toți aceștia într-un cuget stăruiau în rugăciune împreună cu femeile mironosițe și cu Maria mama lui Iisus”

Ne adunăm și noi în biserică, alături, în chip tainic, de apostoli, de ierarhi, de mucenici, de toți sfinții, și nu în ultimul rând, alături de Maica Domnului, pe care o cinstim în mod deosebit, apropiindu-ne totodată de sărbătoarea Adormirii ei, pregătindu-ne pentru aceasta prin aceste zile specifice de post pe care le-a rânduit Biserica, citindu-i paraclisul și unul dintre acatistele închinate ei, fie al Bunei Vestiri, fie al Acoperământului ei și acordându-i cinstea cuvenită, după exemplul Arhanghelui Gavriil care i-a adus închinăciune și i-a adresat cuvinte de laudă ca acestea: “Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine!”

Iată că în această perioadă a Postului Adormirii Maicii Domnului, s-a rânduit și praznicul acesta de astăzi, al Schimbării la față a Domnului. Deși acest eveniment s-a petrecut cu șase zile înainte de Patima Sa, el nu a fost rânduit de Sfinții Părinți a fi prăznuit la intrarea în Săptămâna Patimilor, ci în Postul Adormirii Maicii Domnului. În Vechiul Testament se povestește că împăratul Nabucodonosor a avut un vis în care un uriaș din fier, lemn, aur și aramă a fost doborât de o piatră mică ce a căzut dintr-un munte. Această vedenie semnifica pe Hristos care avea să se nască din Maica Domnului și să biruiască pe diavolul care avea putere asupra omenirii. Maica Domnului a fost asociată astfel cu Muntele acesta, și de asemenea, cu Muntele Taborului căci prin rugăciunile ei, prin modelul ei de viețuire pe pământ și pentru că L-a născut în chip minunat pe Hristos, are putere de a ne ajuta în suișul nostru duhovnicesc și a ne mijloci mântuirea și intrarea întru slava Împărăției lui Dumnezeu, în veșnicie.   

După cum am aflat din pericopa evanghelică de astăzi, într-una din zile, Iisus Hristos, întrupat pe pământ, i-a luat cu Sine pe Apostolii Petru, Ioan și Iacov, s-au suit într-un munte înalt și iată că acolo fața Lui a strălucit ca soarele și hainele Lui s-au făcut albe ca zăpada. Atunci sau arătat Proorocii Moise și Ilie vorbind cu El, iar Apostolul Petru a zis: ,,Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Poruncește dar să facem trei colibe, una Ție, una lui Moise și una lui Ilie.” Pe când însă ei vorbeau iată că un nor luminos i-a orbit încât au căzut cu fața la pământ. După ce aceste clipe au trecut, Moise și Ilie s-au făcut nevăzuți, iar Iisus I-a luat pe ucenici și au coborât din munte.

Ce semnifică toate aceste cuvinte? Tot ceea ce se întâmplă în Scriptură sunt fapte istorice, reale, confirmate uneori chiar de știința vremii noastre însă, în același timp, ele au o relevanță și o simbolistică inclusiv pentru noi cei de astăzi. Și pentru ca studiind Scriptura, să nu ne pierdem, așa cum spune însuși Apostolul Petru despre unii care tâlcuiesc Scriptura spre a lor pierzare, iată că aceasta ne este tâlcuită de însăși Sfinții și Dumnezeieștii Părinți care L-au trăit pe Hristos, L-au cunoscut pe El în inima lor și prin harul Sfântului Duh, în urma multor nevoințe ascetice dar și duhovnicești au și tâlcuit pentru noi întreaga Evanghelie și de la ei aflăm ce înseamnă fiecare cuvânt și fiecare gest din cele care ni le relatează Sfânta Scriptură.

Iată că evanghelia de astăzi ne spune întâi de toate că Hristos nu i-a luat cu sine pe toți cei doisprezece ucenici ai Săi, ci doar pe trei dintre aceștia, pe Petru, pe Ioan și pe Iacov. De ce numai pe aceștia? Aceasta ne-o explică Sfântul Ioan Damaschin. L-a luat pe Petru, deoarece o dată când Hristos I-a întrebat pe ucenici cine spun oamenii că este El, ei i-au zis că oamenii spuneau că este Moise, alții că este Ilie, iar alții că este un alt prooroc, apoi i-a întrebat: „Dar voi cine spuneți că sunt Eu?” Atunci Sfântul Petru a răspuns: “Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Celui Viu!“ Deci pentru aceasta l-a luat pe Petru ca să îi confirme că într-adevăr El, Hristos este Fiul lui Dumnezeu, prin care a venit mântuirea lumii. Apoi pe Iacov l-a  luat deoarece a fost primul dintre cei doisprezece apostoli care a murit martir și pe Ioan deoarece, fiind cel mai tânăr, era cel mai curat sufletește. Și adaugă Sfântul Ioan Damaschin, că i-a luat cu sine numai pe aceia care excelau în virtuți.  

Viața noastră este de multe ori cu suișuri și cu coborâșuri, însă este de fapt o scară către Împărăția lui Dumnezeu, pe care trebuie să ne silim a o urca fiecare dintre noi, treptele acesteia fiind rugăciunea, postul, milostenia, curățirea inimii, lupta cu gândurile, și celelalte fapte ale credinței creștine până când vom ajunge să reîntipărim în noi chipul și asemănarea cu Dumnezeu, starea de fii ai Lui, cea ce se numește în teologie îndumnezeire.  Însăși fiecare virtute este asemănată în teologia ortodoxă cu un munte. Una dintre cântările bisericii ne îndeamnă: ,,La munți suflete, să ne ridicăm, mergi acolo de unde vine ajutorul.” Ce înseamnă aceste cuvinte? Înseamnă tocmai căutarea virtuților, suișul duhovnicesc, căutarea de a ne ridica la cinstea, la demnitatea de a fi fii ai lui Dumnezeu, prin Hristos Iisus Domnul nostru.

Dacă în lumea de jos găsim multă gălăgie, neliniște și griji, când urcăm un munte aflăm liniște. Așa și cine vrea să Îl primească pe Hristos în inima lui, trebuie întâi să facă liniște înlăuntrul său, adică să potolească patimile din el și să își curățească inima. De aceea și una din Fericirile pe care le-a rostit Hristos spune: ,,Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”(Mt.5,8)

Suindu-Se Hristos în munte, s-au arătat vorbind împreună cu El Moise și Ilie, doi dintre cei mai mari profeți ai Vechiului Testament. Despre Moise știm din Scriptură că a murit, iar despre Ilie că a fost înălțat cu trupul la cer într-un car de foc, iar tradiția spune că la sfârșitul veacului când se va arăta necuratul Antihrist, care se va pretinde a fi Mesia și care va stăpâni și va înșela lumea, se va arăta și Sfântul Prooroc Ilie care îl va mustra, iar acela îl va omorî, și după trei zile de la moartea lui va veni Hristos să judece lumea. Aceasta ne-o confirmă însuși Sfântul Ioan Damachin, care ne spune în lucrarea sa, Dogmatica, o expunere a principalelor învățături  de credință ale Bisericii Ortodoxe, așa:  ,,Și vor fi trimiși Enoh și Ilie Tesviteanul, și vor întoarce inimile părinților spre copii, (adică sinagoga spre Domnul Hristos și spre propovăduirea apostolilor) și vor fi uciși de Antichrist. “

Vorbirea lui Hristos cu Moise și cu Ilie pe Tabor semnifică unirea în comuniune cu El, atât a celor adormiți, cât și a celor vii, întru slava veacului viitor, lucru simbolizat de lumina care a cuprins atunci muntele și pe ucenici. În acea slavă care i-a cuprins pe Hristos și pe ucenici apostolul Petru i-a răspuns atunci: ,,Doamne, bine ne este nouă să fim aici.” Ar fi stat acolo pentru tot restul vieții. Nu era însă atunci momentul, pentru că misiunea lui Hristos precum și misiunea apostolilor nu era încă încheiată. Dar iată că prin lucrarea de mântuire pe care Hristos a realizat-o pe pământ, ne-a dăruit posibilitatea fiecăruia dintre noi, dacă ne asumăm și ne însușim poruncile Lui și modul de viețuire după modelul Lui și prin legătura cu El să ne aflăm în veșnicie, împreună cu El și cu toți sfinții Săi, întru slavă.

Pentru aceasta, Biserica îi cuprinde în rugăciunea ei și pe cei adormiți, căci Hristos, Dumnezeul cel Atotputernic și Împăratul cel nemuritor stăpânește și peste cei vii, și peste cei morți, până ce toți, și cei vii și cei adormiți, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ne vom înfățișa într-o clipeală de ochi, la sunetul trâmbiței arhanghelului Mihail, la Înfricoșătoarea Judecată.

Starea Schimbării la Față este starea veacului viitor, este prefigurarea a ceea ce Sfântul Sofronie Saharov ne spune despre veșnicie, că Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este. Așa cum ne arată și Sfântul Teofan Zăvorâtul, prin schimbarea Sa la față, Domnul arată la ce slavă ridică El în sine, firea omenească. Sfântul Ioan Damaschin scrie în Omilia sa la Schimbarea la Față aceste cuvinte: ,,Limba cea mai grăitoare nu este în stare să spună minunile Tale, căci  Domn al vieții și Stăpân al morții ai chemat pe Moise și pe Ilie în Tabor pentru a da mărturie despre dumnezeirea Ta. Tu, care cu mâinile Tale nevăzute ai format pe om după chipul Tău, Hristoase, ai arătat frumusețea ta pilduitoare în creatură nu ca într-un chip, ci așa cum Ești Tu, Dumnezeu și om deodată. Pe Muntele Taborului, Tu ne-ai descoperit focul dumnezeirii care arde păcatele și luminează sufletele.”

Creștinul care își curățește inima și face din ea un Tabor, adică un loc al luminii lui Hristos prin pocăință și dragoste de Dumnezeu, trăiește în viața sa Schimbarea la Față a Mântuitorului, dar acest lucru prin schimbarea sa, prin pocăință, căci pocăința presupune schimbarea sinelui, a deveni un om mai bun și mai apropiat de Dumnezeu. Acest lucru ne-au învățat atât prin cuvinte, cât și prin faptele lor, sfinții și mai cu seamă, sfinții isihaști.  De aceea Sărbătoarea Schimbării la Față este numită și prazicul sau sărbătoarea isihaștilor.

Ce este ishasmul? Isihasmul înseamnă liniștire.  De-a lugul istoriei mulți dintre oameni mai ales dinte monahi au căutat să găsească  o atmosferă de liniște, pentru a se apropia mai ușor prin nevoințe și osteneli, de Dumnezeu. Iar unii chiar în mijlocul lumii fiind, au reușit să dobândească pacea și liniștea sufletului și a minții și să facă din ei, chip și asemănare, icoană a Lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin ne spune că: “liniștea este maica rugăciunii și rugăciunea este manifestarea slavei dumnezeiești.” 

Cea mai ușoară cale pentru a ajunge la îndumnezeire este practicarea neîncetată a rugăciunii inimii, numită și a minții sau a lui Iisus, rugăcuinea aceasta scurtă: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miuluiește-mă pe mine păcătosul!”

Sfântul Ioan Scărarul spune că: „rugăciunea este, după însușirea ei, unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susținătoarea lumii, este împăcare cu Dumnezeu, maica și fiica lacrimilor, ispășirea păcatelor, pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în fața necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor ființelor netrupești,  izvorul virtuților, pricina harismelor, sporire nevăzută, hrană a sufletului, sporire a minții,  micșorarea mâniei, veselia sihaștrilor, (…)”[1]

Prin rugăciune omul își curățește sufletul, se reapropie de Dumnezeu, de care s-a îndepărtat prin păcat, și astfel se împacă cu El. Prin rugăciune se nasc lacrimile, iar lacrimile de pocăință aduc cu sine rugăciunea. Prin rugăciune, necazurile și ispitele oamenilor găsesc  mângâieri și rezolvări. Prin rugăciunile sfinților și ale oamenilor credincioși, ba chiar uneori și prin ale celor păcătoși, care s-au pocăit, au fost oprite războaie, molime, cataclisme.

Sfântul Ioan Gură de Aur definește și el rugăciunea ca fiind: „lumina sufletului”, „izvorul mântuirii”, „maica filosofiei”, „zidul de apărare al Bisericii”, „pricină a bucuriei” și „armă împotriva duhurilor rele”. 

Rugăciunea este într-adevăr izvorul mântuirii, deoarece cel care are mintea mereu ocupată cu rugăciunea va fi mai atent la faptele sale și se va preocupa mai mult de lucrarea celor necesare mântuirii. De asemenea, rugăciunea este lumina sufletului, deoarece prin rugăciune mintea, inima și sufletul se curățesc de patimi și se luminează. Rugăciunea este zid de apărare al Bisericii, fiindcă rugăciunea este armă împotriva vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Rugăciunea este și pricină a bucuriei duhovnicești aducând numeroase roade pentru cel ce o practică.  

Prima condiție a rugăciunii inimii, este însă păzirea poruncilor lui Hrostos. După ce Hristos s-a arătrat pe Tabor întru slavă, înaintea Apostolilor Petru, Ioan și Iacov, vorbind cu profeții Moise și Ilie, iată că s-a auzit glasul Tatălui din cer care a spus: ,,Acesta este Ful meu Cel iubit, Întru care am binevoit. Pe acesta să-L ascultați!” Însuși Domnul nostru Iisus Hristos ne spune „Nu oricine îmi spune Doamne Doamne va intra în Împărăția lui Dumnezeu ci numai cel ce face voia Tatălui Meu!”

Invocarea numelui lui Dumnezeu nu folosește la nimic dacă lipsește raportarea noastră corectă la El, ascultarea noastră față de El. Sfântul Sofronie Saharov afirmă în acest sens: „Dedându-se nevoinței de a urma lui Hristos prin paza poruncilor Lui, credincioșii pătrund treptat în tărâmul cereștii simfonii. Paza poruncilor lui Hristos apropie credinciosul spre vederea vieții lui Dumnezeu precum este ea în Însuși Dumnezeu din veac și mai înainte de toți vecii.”

Din păcate, putem pbserva că în conștiința oamenilor contemporani, realitatea vieții veșnice, a nemuririi sufletului, a unei vieți după moarte, a învierii, a îndumnezeirii, este o poveste morală, o colecție de simboluri, o idee filosofică, dar nu mai convinge și nu mai zguduie ființa omului, nici nu mai este un răspuns la căutările omului despre sensul vieții sale. Materialismul și modernismul, ba chiar în ultimul timp și ateismul, au acoperit cea mai mare parte a conștiințelor umane, umbrind asemenea unui văl chiar și pe mulți dintre cei care totuși se mai consideră a fi creștini, chiar dintre cei care se mai numesc, cel puțin cu numele, ortodocși. Cu toate acestea, o mică parte dintre aceștia încă mai au nădejdea învierii și a vieții veșnice.

Pentru ca omul să ajungă la nemurire și la îndumnezeire este nevoie să meargă continuu spre o singură direcție, să aibă o singură țintă, Dumnezeu. Această direcție ne este arătată de praznicul de astăzi  al Schimbării la Față a Domnului. Încotro ne îndreptăm? Spre veșnicie! Așa cum spunem în Crez, „aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.”

Schimbarea la Față se mai numește în popor și Probejanie. Ce înseamnă aceasta? Strămoșii noștri erau foarte legați de mediul înconjurător, înțelegând că omului i-a fost dată natura pentru a o guverna, pentru a stăpâni, chiar dacă de multe ori în ciuda acestui fapt, oamenii o distrug. Și ei au înțeles de asemenea, că această lume înconjurătoare le este dată pentru a face din ea o biserică cosmică, un loc al unirii dintre om și Dumnezeu, iar fiecare praznic împărătesc al Bisericii a fost pus și ca reper  pentru curgerea vemii, a anotimpurior și a anilor. Se observă că din această zi natura se schimbă, păsările pleacă, florile se ofilesc, frunzele copacilor cad și însăși natura ne vorbește despre faptul că și noi suntem trecători, că ne apropiem clipă de clipă de ceasul cel de neocolit al morții.

 Moartea ne așteaptă pe fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu și vom merge toți la Judecata lui Dumnezeu, iar acolo stând față în față cu Hristos, vom vedea dacă reflectă în noi chipul Lui, sau dacă oglinda sufletului notru este pătată și chipul lui Hristos dinlăuntrul nostru  este alterat de modul în care noi ne-am petrecut viața. Avem șansa pocăinței, a curățurii sufletului nostru prin  post, prin rugăciune, prin spovedanie, a reducerii distanței dintre noi și Dumnezeu, primind înlăuntrul nostru mărgăritarul cel dumneziesc al Trupului și Sângelui lui Hristos, prin care trupul și sângele nostru se unesc cu Trupul și Sângele Lui, și de asemenea, avem model viețile atâtor mii de sfinți pe care Biserica noastră îi cinstește. Dintre toți aceștia, prima persoană este însăși Maica Domnului. Dacă e-a la născut pe Hristos cu trup, spre mântuirea noastră, ne îndeamnă și pe noi să-L naștem pe El în sufletul nostru. Pentru a realiza însă acest lucru este necesar să trăim asmenea ei. Ea a trăit în curăție, în casa Domnului, de mic copil, petrecându-și timpul cu rugăciunea, cu postul, cu studiul Scriturii și pregăindu-și sufletul ei permanent pentru a fi mireasă a lui Dumnezeu. Însăși Maica Domnului este arătată ca model și ocrotitoare a sfinților ishaști, și iată că nu întâmplător, praznicul Schimbării la Față, “hramul ishaștilor”,este așezat în această perioadă de post închinată ei. Mai mult, Maica Domnului a aceptat voia lui Dumnezeu asupra ei. Dumnezeu are cu fiecare dintre noi un plan. De multe ori însă planul lui nu este același plan cu cel al nostru, iar voia Sa este total diferită de voia noastră. Însă atunci când urmăm voii noastre și nu-L lăsăm să lucreze pe Dumnezeu în viața noastră, după un anumit timp, ajungem să ne dăm seama că totuși voia Lui,  planul lui Dumnezeu cu noi era de fapt mai potrivit, ar fi adus alte rezultate, ne-ar fi dus la un rezultat mult mai bun. Iar voia lui Dumnezeu se rezumă la faptul că vrea să-l mântuiască pe om, să-l facă fiu al Său. Aceasta este voia Lui cu noi în veșncie, și aceasta ne este arătat prin praznicul de astăzi al Schimbării la Față.

Sfântul  Ignatie Briancianinov ne îndeamnă în acest sens: ,,Mântuiți-vă fraților, mântuiți-vă! Viața pământească a fiecăruia dintre noi e foarte scurtă, nici nu-ți dai seama când trece. În ceasul cel înfricoșat al morții, cât de rău ne va părea  că ne-am tăvălit toată viața într-o groapă. Să ne străduim fraților, să trăim evlavios , ca să dobândim Împărăția lui Dumnezeu.” Iar Sfântul Siluan Athonitul ne învață că sufletul care face pocăință, pentru pocăință Dumnezeu îi dă harul Sfântului Duh, și îi dă să cunoască bucuria și slava în Dumnezeu, slava aceasta a lui Dumnezeu despre care ne vestește praznicul de astăzi al Schimbării la Față a lui Hristos.  Atunci va fi întru noi, adaugă Sfântul Siluan Athonitul, Împărăția lui Dumnezeu, a  Căruia fie Slava, în vecii vecilor, Amin!

Ierodiacon Gavriil, Mănăstirea Petru Vodă, 6 August 2023

[1] Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. IX, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 355.

*

Ieromonahul Alexandru, despre Schimbarea la Faţă şi schimbarea omului lăuntric: