Mănăstirea Petru Vodă

Sfat duhovnicesc între trei Mari Duhovnici: Părintele Justin Pârvu, Părintele Crăciun Oprea și Părintele Ioan Sabău

Părintele Crăciun: Cum îi putem păzi pe cei din lume de ispitele de gând?

Părintele Justin: Astea-s mai ascuțite.

M3352Q-1007Părintele Crăciun: Mai ales că unii dintre ei sunt intelectuali de vârf au făcut câte două facultăți. Lucrează la calculatoare peste măsură și nu-și găsesc liniștea, nici vindecarea. Unii își găsesc liniștea dacă participă zilnic la Liturghie. Asta-i o problemă. O alta e următoarea…

Părintele Sabău: N-am cerut audiență decât pentru un minut!

Părintele Justin: Nu-i nimic, stăm. A doua problemă?

Părintele Crăciun: Ce înțelegeți prin „să nu fim furați de frumusețe străină”?

Părintele Justin: Păi, e foarte clar. Să nu bei apă din fântână străină.

Părintele Crăciun: Cum scapi să nu fii nici cu gândul ispitit?

Părintele Justin: Trebuie să fi ajuns la o performanță, la o înălțime filocalică. Ce se întâmplă acum în viața noastră călugărească? E cam amestecată viața cu nevoile și păcatele astea ale mulțimii. Dacă nu ești atent, ele te pot trage mult în jos și nu te mai ridici.

Părintele Crăciun: Pe cât pot, nu mă amestec între ei, dar nu-i pot nici antrena dacă nu cobor între ei.

Părintele Justin: Da, nu-i poți antrena. Dacă fiecare din deținuții care au fost în pușcărie s-ar ocupa de un schit, am mai trezi oamenii.

Părintele Sabău: Ştiți ce a spus părintele Stăniloae: „Era bine dacă măcar unul din ierarhi trecea prin pușcărie. Vedea lucrurile altfel”. Aici vin uniții și ne tot socotesc ortodoxo-comuniști, că noi n-am avut ierarhi atunci acolo …

Părintele Crăciun: Eu am fost la Pitești oleacă și în celulă m-am trezit cu mediciniști și toți erau de ai lui Maniu.

Părintele Justin: Greco și romano-catolicii din Ardeal sunt mai mult papistași decât ortodocși. Dacă ungurii fac astăzi ceea ce fac în Ardeal, este pentru că sunt ajutați foarte mult de elementele acestea romano și greco-catolice.

Părintele Sabău: În timpul când s-au prigonit ortodocșii noștri acolo, le-au luat bisericile, le-au dărâmat, ortodocșii s-au dus la uniți să aibă o oarecare tutelă, și ei nu i-au primit. Pe când noi, ortodocșii, de multe ori i-am salvat pe ei. Mi-aduc aminte că în timpul primului război au eliminat din facultate trei studenți de ai lor, greco-catolici pentru că la Oradea, pe coridorul Institutului lor, i-au auzit vorbind românește. Atunci românii, scrie părintele Moța în Libertatea, în toate universitățile noastre – Cernăuțiul, Bucureștiul și Chișinăul – au înaintat un memoriu până la Paris. Asistând la un examen de fine de an, soția primului deputat român la Budapesta a observat că întrebările erau în ungurește și a întrebat de ce nu se pun în românește și pentru asta a luat un an de închisoare. Azi ne interzic să mai vorbim românește în „regiunea autonomă” și toți românii care vor să fie funcționari în regiunea asta, trebuie să învețe maghiara.

Părintele Crăciun: În Bucovina am rămas cu impresia că românii, dacă au trăit în tinda Bisericii sub austrieci, și-au menținut și ființa, adică neamul și caracterul de oameni cumsecade.

Părintele Justin: Numai că acum cad ca frunzele. Trec la sectari.

Părintele Crăciun: Ce-i determină?

Părintele Justin: Lipsa lor de tărie, amestecul acesta cu rușii, cu ucrainenii, pe care îl trăiesc ei.

Părintele Sabău: Sunt încurajați în treaba asta.

Părintele Justin: Ştiți prea bine că în Basarabia sunt oameni în toată firea, români de ai noștri și nu știu limba română. Ca și în Ardeal. Procesul de maghiarizare e mare. Profesorii de istorie din Basarabia au cerut revizuirea manualelor și nu li se dă nicio dreptate.

Părintele Sabău: Într-o parohie din Cernăuți, unde era satul soției mele, a fost o școală pur românească cu câte trei sute de elevi. Când au venit ucrainenii a mai rămas o secție. Au ajuns românii să ceară să scoată copiii din școală pentru că ei nu capătă nici un serviciu dacă nu învață ucraineana. Mari șovini sunt ăștia!

Părintele Justin: Păi, nu știți ce era prin Baia Sprie? Românii se amestecau cu ungurii și vorbeau de-a valma ungurește.

Părintele Crăciun: Până în 1928, în satele unde nu voiau să învețe maghiara, făceau școli confesionale ale Bisericii cu învățători, preoți de pe la Arad. În satele unde era preot și învățător ortodox se învăța românește și îi învăța numai facultativ maghiară. În satul vecin unde era școală de stat, nu-ți permitea învățătoarea nici în pauză să vorbești limba română. Cum e acum în Bucovina cu ucrainenii ăștia. Așa că războiul împotriva neamului a fost și de stânga și de dreapta.

Părintele Justin: Au boală că suntem latini ortodocși, că dacă am fi altă națiune, ne-ar iubi altfel.

Părintele Crăciun: Ce atitudine luăm față de catolicii ăștia ai noștri?

Părintele Justin: Dragostea, dar în adevăr.

Părintele Crăciun: Ne putem ruga și pentru ei?

Părintele Justin: Ne putem ruga, dar …

Părintele Crăciun: Nu cu ei, dar pentru ei ne putem ruga. Am văzut cele patru articole ale lui Nae Ionescu pe care le-a citit în lagărele din Germania în 1938, în care explică cum toți protestanții favorizează toată atitudinea asta a trăirii de azi și anume că omul valorează câți bani are. Această atitudine a egoismului, a individualismului care nu mai are treabă nici cu neamul, nici cu credința.

Părintele Sabău: Ecumenismul și globalismul acesta spre asta tind.

Părintele Crăciun: Toate împotriva credinței, a neamului și a lui Hristos și a familiei.

Părintele Justin: Păi, secta ce e? Trecerea de la creștinism la ateism.

Părintele Sabău: Asta e bine susținută de masonerie.

Părintele Crăciun: Cum facem ca preoții și călugării noștri să știe treaba asta și cu înțelepciune să păstreze unitatea credinței noastre?

Părintele Justin: Preotul paroh în vremea comunistă a știut ca după ce lua dispoziția de la colectiv să termine Liturghia la 8, ca să meargă lumea la campania agricolă trebuia să înceapă slujba la 5, 6 și după aceea veneau oamenii cu pomenirea. Secretarul venea și el cu o falcă în cer și cu una în pământ: „Tovarăși, să mergem la muncă”! Oamenii: „Stați puțin să luăm ceva în gură ca să putem merge direct la ogoare. Şi se așeza secretarul cu încă vreo doi, trei și lua un păhărel și așa trecea ziua. Ei plecau acasă, se încheia procesul verbal și așa se mergea înainte. În închisoare sufereai o strivire, o descompunere și sufletească și trupească pentru că cei mai mulți din cei arestați cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viața, trăia cu orice preț ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere și cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în ființa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui și să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colțul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărți.

Părintele Sabău: Părinte, mie mi-e rușine să spun. Doctorul Uță a fost din 1938 condamnat. A făcut 28 de ani de închisoare. A ajuns într-un stadiu de performanță religioasă, încât m-a uimit. Ştia toată Psaltirea pe de rost, toată Evanghelia lui Ioan. Părintele Stăniloae a rămas uimit de cât știa și a mărturisit: „De mă voi mai întoarce la catedră, voi sili pe toți studenții mei să știe pe de rost dacă nu întregul Nou Testament, măcar cele patru Evanghelii.

Părintele Justin: Salvarea noastră a fost tangența cu cei care au fost arestați în timpul lui Antonescu. Ştiau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinții din pustietăți nu erau așa de preocupați.

Părintele Crăciun: Mie, șeful Securității mi-a dat în primire un profesor universitar și el aspru prigonit. Mereu îl vedeam tuns chel și nu știam de ce. Ăștia m-au luat și patru, cinci gealați mă așteptau într-o casă naționalizată. Eram pedagog la un internat de liceu în cadrul facultății și mă ia de la masă flămând „m-au săturat ăia „și, cum am intrat, m-au trântit jos și celelalte pe care le știți. Mi-am împreunat palmele și am zis Tatăl nostru, nu o dată, ci de repetate ori. Nu am știut că mă bat. După ce am colindat prin mai multe închisori, și la Oradea și la Timișoara, când am revenit i-am găsit pe toți cei care au fost cu mine cazați la închisoare și puși în camere mari. Jidanii le aruncau trei pâini la douăzeci de inși. Împarte-le! Unii erau de 16 ani, alții de 23 de ani. Unii erau vlăjgani, de nu se săturau. Şi se uita și cel mare și cel ce era copil în creștere: „Mă, parcă a ăluia e mai mare cu atâta!” Şi între ei era unul venit de la Buchenwald, care informa despre atmosfera din cameră. Cum am venit acolo, am observat că ne încuie seara și nu ne mai descuie. Ne-am pus în genunchi și am zis rugăciuni către Maica Domnului și am pus pe unul care era deosebit de atent să împartă pâinile în așa fel încât și cu o firimitură dacă era porția unuia mai mare, să o pună alături. Ca să fie echitate.

Părintele Justin:La primirea mâncării, intra primul cel cre a fost ultimul ieri. Era rotaţie.

Părintele Crăciun: După ce am ajuns la Tribunalul Militar, acolo am putut fi mai liberi. Am putut să citim Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului şi unul singur a murit din tot lotul pentru că a fost tuberculos când a intrat acolo. Pe toţi îi aminteşte Virgil Maxim. Numai ocrotirea Maicii Domnului ne-a ţinut în viaţă. Pe cine punem să se ocupe de crearea unor şcoli de duhovnici?

Părintele Justin: Astea nu se formează aşa, părinte. Păi în puşcărie s-au format cu metode?

Părintele Crăciun: Nu cu metode, dar să fie unii care au cât de cât afinităţi sufleteşti, înclinaţii către aceasta si să fie adunaţi laolaltă.

Părintele Sabău: Se adună de la sine. Se înţeleg ei.

Părintele Justin: Pentru formare duhovnicească s-au ales seminariile astea, facultăţile de teologie.

Parintele-Justin-Parvu-si-Parintele-Craciun-Oprea1Părintele Crăciun: Aici e baiul. În şcolile de azi nu te mai obligă nimeni să mergi regulat. De exemplu, când am fost în anul întâi şi până atunci, părintele Ilarion Felea pretindea ca din clipa în care ai intrat la Teologie, măcar vesta să nu o mai dai de pe tine. Numai când te culcai.

Părintele Justin: Acum seminariştii sunt mai aprigi în jocuri şi în toate năzdrăvăniile. Ca să formezi oameni îţi trebuie mame. Nimic altceva.

Părintele Sabău: La Radio Reîntregirea am auzit într-o seară o discuţie despre familie. M-a impresionat mult o femeie de la ţară al cărei soţ fusese omorât de un taur de la ciurdă. Ea s-a dus la Catedrala din Sibiu, a nimerit un preot bun şi când a văzut lacrimile ei, a încurajat-o să se roage Maicii Domnului. Şi a reuşit să-l salveze de la moarte, dar a rămas neputincios. Toată lumea a îndemnat-o să se recăsătorească. Ea, însă l-a îngrijit 22 de ani împreună cu cei şase copii, făcând cu rândul. Intelectualii noştri n-ar putea face aceasta. Frica de Dumnezeu creează familiile. În tinereţea mea mi-aduc aminte că atunci începuse teoria lui Malthus, cu programarea căsătoriilor. El avea un principiu nemţesc: numai doi copii să fie programaţi. Atunci magnaţii unguri l-au chemat pe Coşbuc la masă zicându-i: „Domnule, nu ai putea face aşa o poezie la repezeală pentru români?” Stă Coşbuc, se gândeşte: „Românul e un om voios la el în casă şi cu mulţi copii la masă” (făcând aluzie la această programare). N-ar fi cazul ca acum, când ţara aceasta vorbeşte despre salvarea neamului – pentru că peste 50 de ani vom fi în minoritate şi ne măcinăm ca neam -, statul să ne pună pe noi, preoţii, cateheţi în fiecare sat ca să putem sădi în oamenii de mâine frica de Dumnezeu? Ăştia spun că peste 30 de ani, populaţia matură, adică pensionarii, depăşesc 70%. Cum vor putea cei 30% să-i poată susţine, ca să poată rămâne echilibrul economic?

Părintele Crăciun: Dacă îngăduie să-ţi pună cip, atunci îţi dau ei salariu şi pensie.

Părintele Sabău: Măcar sufleteşte, societatea civilă trebuie să înţeleagă că e necesară intervenţia aceasta a infuzării maselor în frica de Dumnezeu.

Părintele Justin: Frica de Dumnezeu a venit din simplitatea omului, de la societatea creştină modestă, simplă. Cu tehnica de azi nu mai putem sădi mare lucru, decât dacă ne întoarcem la mama aceea jertfitoare de care vorbeaţi. Vă amintiţi că şi în Fraţii Karamazov, părintele Zosima a trimis ucenicul să îngrijească de un bătrân. A stat vreo două, trei zile acolo şi s-a dus la părintele stareţ: „Părinte, nu pot, că e greu”. „Mai du-te o dată, mai încearcă!” Se duce a doua oară iarăşi vreo trei, patru zile, şi mai greu. „Părinte stareţ, dă-mi altă ascultare!” „Du-te a treia oară şi mai încearcă o dată!” Din nou ucenicul nu mai poate, iar stareţul îi zice: „Du-te de unde ai venit, că acesta în suferinţă este Hristos”. Dacă nu poţi să suferi greutăţile şi suferinţa bolnavului, nu eşti pentru mănăstire. Trebuie să ne scuturăm ca de o zgură de duhul lumii de azi, să ne rezumăm la sapa de lemn şi la plugul de lemn. Ieri, prin Vânători, mi-era milă când am văzut doi oameni mergând cu văcuţele la jug după lemne.

Părintele Sabău: Dar ce facem? că vine Europa şi pe acesta cu văcuţele îl scoate afară.

Părintele Justin: Să rămână acolo unde este cu văcuţa lui fără să-l intereseze Europa şi cipul ei. Să-i arătam că noi trăim şi fără ajutorul ei.

Părintele Sabău: Existenţa aceasta ar fi salvarea neamului nostru.

Părintele Justin: Eu, când eram la 14, 15 ani, în Paşcani am văzut locomotivele de tren. Atunci mi-am zis: „Gata, şef de tren mă fac!” Părintele Crăciun: Păi, acum sunteţi sef de tren. Nu vin aici oameni de tot felul, ca şi în vagoane?

Părintele Justin: Monahul, ce este în fond? Viaţa lui de sărăcie şi de puritate sufletească, de smerenie; este prototipul creştinului desăvârşit. Acum nu mai vin tineri la mănăstire. Au luat gustul dolarului, al facultăţilor. Greu faci din ei oameni adevăraţi.

Părintele Sabău: Mi-aduc aminte că, pe când eram în legături bune cu părintele Dometie de la Râmeţ şi căra într-o noapte o bârnă de vreo 6 metri, zice, săracul: „Ştii ce au de gând ăştia cu mine?” Voiau să-l trimită la Geneva, să-l facă episcop. Zice: „Mă rog la Dumnezeu să-mi anchilozeze picioarele atunci când mă mută de aici”. Şi bietul de el, aşa a ajuns. A venit inundaţia mare, el căra în spate varză de la Teiuş, vreo 11 km., ca să aducă la maici, şi trecând pe dealuri, a căzut sub povara sacilor. Ştiţi că el şi Antonie Plămădeală au fost hirotoniţi o dată la Prislop de părintele Arsenie Boca. El a fost un mare trăitor şi om de jertfă şi mi-a zis: „Atunci când vor ajunge mănăstirile noastre în civilizaţia aceasta a lumii, ne prăbuşim”.

Părintele Justin: Părintele Antim Găină de la Mănăstirea Secu o dată sau de două ori pe an venea la Târgu Neamţ; îşi mai lua câte ceva şi pensia de acolo. Cursa merge de trei ori pe zi. Dar el mergea pe jos. O dată îl întreb: „Părinte, de ce mergeţi pe jos când este cursă?” După jumătate de an mi-a răspuns: „Am multe păcate pe sufletul meu. Nu vreau să mai înmulţesc si tehnica asta. Ăsta e iadul nostru!” În căsuţa noastră nu trebuie să avem decât atât ce ne trebuie şi apoi formezi şi frica de Dumnezeu în om. Eu, când am fost la Sf. Munte, am văzut un călugăr că aducea din pădure nuiele cu ţepi şi dându-şi sarcina jos de pe umeri s-a zgâriat tot şi avea numai sânge pe dulamă, pe gât şi pe umeri. Dacă nu mutăm Athosul aici, nu prea facem multă treabă.

Părintele Crăciun: Părintele ştie părerea Sf. Ioan Gură de Aur, că şi noi, preoţii de mir, tot călugări suntem.

Părintele Justin: Cât va mai exista Liturghia, vom mai exista şi noi.

 

(Discuţia a mai continuat, dar până la acest moment a fost înregistrată. Convorbirea a avut loc în chilia Părintelui Stareț Justin Pârvu, în anul 2006, la Mănăstirea Petru Vodă, şi a fost publicată în Revista Atitudini, nr. 23)

trei-Mari-Duhovnici-Parintele-Justin-Parvu-Parintele-Craciun-Opre-si-Parintele-Ioan-Sabau1

Categories:   Cuvinte de folos, Fotografii cu Părintele Justin Pârvu, Interviurile Părintelui Justin Pârvu, Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.