Mănăstirea Petru Vodă

Împotriva anarhiei

România e paradoxală, iar paradoxurile ei – posibilităţi ascendente. Paradoxul se reduce la absurd când devine punctiform şi naşte judecăţi ale Accidentului asupra Categoriei, deturnându-le. De pildă, un ludic ecolog dublat de un progresist, un geometru care neagă necesitatea adevărului unic, un liber-cugetător să anatemizeze cvasi-cugetătorul, un ştiinţific să pretindă obiectivitate absolută, absolutizând observabilul. În toate aceste anti-specii care se exprimă dar nu se manifestă niciodată categoric se iţeşte duhul primordialei revoluţii. Chiar dacă azi „Marele Anarhist” e numit „Mare Arhitect”.

Trecând prin ambele diateze ale iconomiei libertăţii, adică de la a fi ales la a alege, singura luptă cu Dumnezeu sub semnul demnităţii e silirea iacoviană sau antoniană. Azi voga aureolează doar revolta (in-dignarea) împotriva nu a „ceea ce pare a fi dar nu este” (Apocalipsa 17:8,11), ci împotriva Însuşi Celui-Ce-Este. Prin ce chip? Confundând. Părerea cu revelaţia, principiul cu dogma, etc. (adică relativul cu absolutul). Dintr-o presupusă apologetică a virtuţii împropriată din diatribele demagogice elline, se pune semnul egal între greşelile unor creştini cu întreaga Putere Hristică. Prin urmare anticlericalismul, ca fundament nu protestant, ci luciferic, ia chip „legitim”. Însă de bună seamă ridiculizările care nu sfărâmă ridicolul sunt însele ridiculităţi, iar legitimitatea revine lui Dumnezeu, Cel care dă virtuţii dor şi atingere prin căi revelate.

Confuzia („unuia” cu „pleroma”) e mai puţin o chestiune de educaţie a gândirii, cât una care reflectă caracterul, prin alegere liberă. Particularităţile (răuvoitor numite micimi doar pentru că sunt în curs de devenire), se reflectă în opera personală, dar Categoria e tangentă şi martoră Absolutului. O presă „naţională” într-o naţiune orientată crucipet nu e verosimilă ca taliban moralist, fără Poezia Infinitului care operează şi cu tuşuri a-categorice: adică nu poţi trăi fără Dumnezeu, doar pentru că protestezi faţă de nedumnezeirea cuiva. Iraţionalul neagă supra-raţionalul; e cel mai uşor mod de a depista o cugetare atee. Ori, specia umană nu suferă existenţa fără coordonata transcendenţei. Dacă nu venerează pe Dumnezeu, venerează partidul, omul, moartea, în fine, orice care pare a avea imagine supraistorică. Cu cât miopia spirituală e mai acută, cu atât surogatul deificat e mai grosolan şi în acelaşi timp mai abstract, mai elusiv, mai ireal – dumnezeul celor ce „trăiesc clipa” pipăind-o pe din afară nu poate fi decât puterea de a trece prin ea, adică fix puterea unei nanoparticule.

Respingerea viciilor este o datorie umană care se împlineşte, iar apoi se pretinde, nu invers. Viciul e o eroare în Timp. Eresul e o eroare în Absolut. Prima se poate corecta şi adesea nu afectează decât pe cel în cauză. Al doilea afectează toată comunitatea. De aceea Dumnezeu preţuieşte în primul rând acordarea cu Absolutul, revelaţia, acel sine qua non al mântuirii. Legea firească a conştiinţei (morala), e o luptă a omului cu sine, care nu implică, prin împlinire, Revelaţia, fiindcă Revelaţia e Dar, nu răsplată. Ca şi Virtutea. Dumnezeu nu-i răsplăteşte cu Sine nici pe cei virtuoşi, nici pe cei păcătoşi, ci pe cei care recunosc Darul. Că dacă judeci după Dreptate, învinuieşti şi omenirea că nu merită Harul, şi pe Dumnezeu că îl dă, ba, mai mult, te faci însuţi opac Lui, şi cine e mai nenorocit decât cel care dispreţuieşte Mila?

Scandalizarea, evident orchestrată, dar şi cumva aşteptată, a poporului faţă de păcătoşenia unora din cler, a „eşuat” dintr-un exerciţiu cu intenţie de tâmpire într-unul de însănătoşire credinţei, fiindcă numai dacă crezi că trebuie şi că poţi să fii desăvârşit ceri altuia să fie aşa. Dincolo de „nurii îndoielnici” ai animatorilor din think-tank-uri (thinking optional), sancţionarea justă a comunităţii faţă de lideri e un exerciţiu al trezviei, cu condiţia să aibă decenţă sau o fervoare autentică. Însuşi Iisus S-a făcut foc şi pară pe unii. I-a scos afară cu biciul. N-a zis, ca simandicoşii: Io în biserica ăstora nu mai calc – deşi prin dubla Lui perfecţiune avea tot dreptul, ca un neprihănit împlinitor al legii şi ca Dătător al Legii (bine, acum fie vorba între noi, nici n-a mai călcat cu Duhul pe acolo, după Învierea Lui). În timp ce îi articula cu biciul, le-a zis, nu duios ca zeniştii-origenişti, ci cu şfichiuiri, aprig: „Nu faceţi Casa Tatălui Meu peşteră de tâlhari”. N-a zis: Casa voastră, ci Casa Tatălui Meu! Fiindcă nici atunci, înainte de legea harului, Harul Tatălui n-a ţinut seama de păcatele preoţilor, fiindcă tocmai prin ei sfinţea şi poporul. Asta nu înseamnă că zisa „unde s-a înmulţit păcatul a prisosit harul” îndeamnă la păcat. Harul nu ţine seama de păcatul preotului numai când păcatul respectiv nu e eresul. Cardul de sănătate, de pildă, nu e un păcat „nu de moarte”, cum zice Sfântul Ioan Evanghelistul, ci e un eres, şi prin urmare alungă harul. Poate virtutea preotului să compenseze eresul? Nicidecum.

Chiar dacă leviţii nu erau exponenţi ai harului, aşa cum sunt ierosiţii Cincizecimii, totuşi erau păstrători ai mărturiilor Lui. Subliniind distincţia, Iisus zice: „Toate câte vă zic (preoţii) să le faceţi, faceţi-le, dar câte le fac ei, voi să nu le faceţi!” (Se referea la leviţi; Creştinătăţii, ca neam împărătesc şi preoţesc, i se porunceşte desăvârşirea tocmai pentru că i s-a conferit şi puterea desăvârşirii). Ori azi ceea ce fac nu e atât de mare problemă pe cât e ce tac: ofensiva cyborgizantă sau atomizantă asupra antropologiei creştine, asocierea cu comunismul, lipsa de cateheză, promovarea relativismului, nepăsarea faţă de iconoclasmul actual, destrămarea sau hipercentralizarea bazei materiale a Bisericii, simonia, toate acestea sunt ofense grave aduse Ortodoxiei chiar de unii presupuşi reprezentanţi ai ei.

Înfierarea greşelilor de credinţă ale clerului trebuie făcută şi ferm, dar şi după regulile bunei-cuviinţe şi ale dreptului bisericesc, adică după Sfintele Canoane, nu cu fluierături de presă ca în zilele exaltatei revoluţii franceze. În aceeaşi ordine de idei, dar din cealaltă perspectivă, tăcerea pioasă când credinţa şi semenii sunt în primejdie e invenţie drăcească. Niciodată sfinţii n-au tăcut pios înaintea unor sfidări ale Absolutului. Strigau, însă nu în aceeaşi gamă cu ateii. Că poţi striga şi tăcând, o arată Moisi, care-şi frângea sufletul pentru mântuirea poporului, şi căruia Dumnezeu îi răspunde imediat: Ce strigi aşa, măi, că te-am auzit…

Pentru Judecătorul inimilor, nepăsarea faţă de Revelaţie şi împietrirea faţă de durerea omenească sunt lucruri pentru care clerul va da greu răspuns. Însă nimic nu scuză cuiva ateismul, blasfemia, indiferentismul, somnul, delăsarea, spaima şi Nimicul. Nimicul nu scuză lipsa de iubire, singurul păcat de care vom fi cu adevărat luaţi la rost la Judecata cea Mare: şi mărturisitorii hipotensivi care nu vor să fie deranjaţi de somările Vieţii, şi cei hipertensivi care, extruzându-le în căutare de sens, ies înşişi din context.

m. Neonila

Categories:   Apologetică ortodoxă

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE