Mănăstirea Petru Vodă

Virgil Maxim – Poeme inedite

Despre Virgil Maxim (+19 Martie 1997): S-a născut în ziua de 4 decembrie 1922 şi, începând din 1942 şi până în 1964, a fost deţinut politic al regimului antonescian şi al celui comunist. Ceilalţi doi fii ai unei familii de ţărani au fost, unul, condamnat la peste douăzeci de ani de închisoare, iar celălalt, membru al grupului de rezistenţă al maiorului Dabija din Munţii Apuseni, executat de securişti. Între 1966 şi 1985, anul pensionării sale, a fost silit să lucreze ca zidar. Frate de cruce, deţinut politic, zidar şi poet, Virgil Maxim este mai întâi de toate un martir, adică un mărturisitor.

Întunericul iadului închisorilor comuniste i-a dezvăluit lui Virgil Maxim lumina cea neapropiată, iar suferinţele îndurate l-au întărit în umanitatea şi credinţa sa. Cei 22 de ani de recluziune l-au apropiat de condiţia de monah, nedepărtându-l însă nici de statura de poet care-şi interzice orice porniri telurice şi care îşi înţelege arta ca pe o continuă rugăciune având ca ţel, spre bucuria celor care ajung să aibă în faţă versurile sale, aşezarea cuvintelor omeneşti sub puterea Cuvântului lui Dumnezeu.

Nici un dicţionar de literatură română nu îl include pe Virgil Maxim şi e firesc să fie aşa: pentru ca lucrurile să stea altfel va fi nevoie nu ca poezia lui să fie alta, ci ca felul în care este preţuită poezia la noi să se schimbe.

           Dar de nuntă

Am căutat în toată lumea un dar
Să Ţi-l aduc, la nuntă, pentru Fiul Tău…
Şi n-am găsit Stăpâne, la nimeni…, nicăieri.
Un dar mai scump în lume, ca al meu…

De-aceea,
pe mine însumi m-am adus Stăpâne
Dar-Viu-de-Nuntă pentru Fiul Tău…
Pe mine însumi m-am adus în dar
Şi lasă-mă la urmă, de voieşti,
Să fiu surpriza celor de sub Har
Şi bucuria Oştilor-Cereşti…

Pe mine însumi m-am adus în Dar…

 

           Jertfă

Ca bobul din spic Te-ai copt, Cuvântule,
în holda neamului…
şi aşteptăm,
doar Ziua hotărâtă plinirilor,

Plinirii-n veşnicie…
………………………………….
Ne bucurăm când Secera-i aproape
Şi ne plecăm cu spicul greu de roadă
pe mâna’ndemânatecă şi bună
a îngerului rânduit s-adune
din cele patru margini ale lumii,
în Jitniţa Stăpânului, doar grâul…

Prescură vrem să fim!

Belşug de dar,
pe Masa-Sfântă-a Punerii-înainte,
frângerii ne dăm!…

O, Sfântă Liturghie…
„Ale Tale dintru ale Tale“…
„Luaţi, mâncaţi“,

căci suntem Astăzi,
în Trupul lui Hristos,
Flămânzilor,
împărătească Hrană…

„Se frânge şi se împarte,
se risipeşte şi nu se desparte”…

Stăpâne, în Iubirea Ta,
Neghina
arde-n Focul propriei osânde…

 

       La crucea purtată

imn
Cu ocazia sfinţirii monumentului de la Aiud

O, cruce a Domnului Hristos crescută-n noi
ca pe un Copac al cunoştinţei şi al Vieţii
te-am adăpat cu sânge cald şi tânăr şi cu ploi
de lacrimi revărsate-n psalmii dimineţii.
Suntem cu Simon Cireneul toţi sub tine
izbăvitoarea noastră din temniţele morţii.
Ne-am răstignit pe tine surâzând
durerile răsfrânte-n prăbuşirea dorinţelor de viaţă vinovată şi păcat.
Purificaţi sub har
durerea noastră am preschimbat-o în iubire
şi i-am iertat
pe cei ce-n amăgirea lor din cuget
ne-au junghiat.
Credeau în biruinţa lor de ceas pătat
şi ne-am sculat din giulgiul morţii
la ceasul rânduit de Cel Prea-înalt
să fim acelaşi leat cu Domnul nostru în lumină
la judecata lumii.
La marea şi sfânta
şi singura prea dreapta
înfricoşătoarea Judecată
din Valea Iosafat…
O, cruce a Domnului Hristos crescută-n noi!
Să te purtăm ca pe-un stindard biruitor
în veacul de acum
şi-n veacul de apoi.
Amin, amin, amin, în veci amin, amin.

 

       Cocori de Slavă

în fiecare dimineaţă
Şi-n fiecare seară
privesc,
în depărtări cum trec cocorii…
Şiraguri nesfârşite de-amintiri,
Speranţe înşelate
de ieri
de azi
de mâine, poate…

În fiecare dimineaţă
şi-n fiecare noapte privesc
din depărtări, cum vin cocorii…
Zădărnicii, bătând acelaşi drum
pe care ieri,
S-au scuturat petale moarte…

E scris în cartea vieţii noastre
Să alergăm spre culmi de soare pline
Şi obosiţi de-atâta alergare
Să ne-ndoim sub bulgării ţărânii?!…

Ci, Noi,
Cocori ai unei Vieţi-de-Slavă
şiraguri nesfârşite de lumini
ne-om ridica pe Aripi-de-Nădejde
Slavoslovind în Cor de Heruvimi…

 

Cu puţine săptămâni în urmă, Virgil Maxim s-a ridicat la Domnul.

*

imn-pentru-crucea-purtatavoli-ii-virgil-maxim-p22339-0Poeziile de mai sus şi scurta introducere au fost publicate în revista Scara nr. 1, Aprilie 1997, p. 95-98. Ele mi-au fost dictate de Virgil Maxim la a doua noastră întîlnire, după ce se apucase de scris lucrarea sa fundamentală – Imn pentru crucea purtată. Poemul Jertfă a fost scris doar pe caietul îngropat în pilonul căminului de nefamilişti de la combinatul Brazi şi ţinut minte de autor, care l-a considerat prea intim pentru a fi pus în volumul NUNTAŞUL CERULUI (ISIHAS) – poeme creştine cu teme isihaste, publicat în anul 1992. Mi l-a dăruit ca un semn de preţuire pentru cei ce vor dori să-şi închine viaţa lui Dumnezeu.

Este neapărat necesar ca generaţiile de astăzi să ştie că lui Virgil Maxim, la fel ca lui Traian Popescu, Dumnezeu le-a dat acolo, în chinurile temniţelor, darurile de nepreţuit ale poeziei, respectiv ale muzicii, fără ca vreunul dintre ei să le ceară. Amîndoi au fost purtătorii de Duh ai unei rugăciuni neîncetate, de care au rămas nedespărţiţi şi în cele de aici, şi în veşnicie.

Virgil Maxim - Nuntasul ceruluiMarin Naidim mi-a spus despre Virgil Maxim că era, dintre toţi “misticii” de la Aiud, tînărul cu cea mai puţină înclinaţie spre viaţa contemplativă, dar, cu toate acestea, prin lucrarea Dumnezeiescului Har, i-a depăşit pe cei mai mulţi dintre cei ce începuseră să-şi facă din rugăciunea neîncetată crez de viaţă. Virgil Maxim mi-a spus, la începutul anului 1996, că niciodată nu şi-a propus să scrie vreo poezie, şi nici măcar în anii de liceu curmaţi brusc de dictatura antonesciană nu a încercat să scrie versuri. Acolo, în temniţă, într-un ceas de luminare dumnezeiască, i s-au dat aceste străfulgerări filocalice, şi le-a ţinut în sipetul minţii pînă cînd vremea a îngăduit să le aştearnă pe hîrtie. Întîi la sfîrşitul anilor 1960, la combinatul Brazi, cînd lucra ca zidar, o parte dintre ele fiind fotografiate pe ascuns de organele de Securitate (Virgil Maxim a bănuit că Securitatea ar fi putut să ajungă la aceste scrieri, şi acesta este motivul pentru care le-a prins pe toate într-un caiet zidit în structura de rezistenţă a căminului de la Brazi, după cum mi-a spus cînd l-am întrebat cum le-a ţinut minte atîta vreme), apoi după 1990, cînd a reuşit să le tipărească pe o parte dintre ele în volumul NUNTAŞUL CERULUI (ISIHAS).

m. Filotheu Bălan

 

Categories:   Cultura românească, Poezie, Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.