Mănăstirea Petru Vodă

DESPRE CINSTIREA SFINŢILOR ÎNCHISORILOR

Cinstirea sfinţilor, chip al bunei-credinţe rânduit de Soborul al Şaptelea Ecumenic, e o faptă absolut necesară pentru mântuirea personală a fiecăruia dintre fiii Bisericii. Nu e gratuitate, nesăbuinţă, bravadă, efemeritate. E ortodoxie.

Faptul trebuie amintit şi înţeles ortodox şi de către noi, pleroma Bisericii, şi de către acuzatorii care spun că cei care cinstesc sfinţii ar face propagandă legionară sau idolatria naţionalismului, acuzatori care vor să scoată în afara legii memoria lor. Textul de faţă nu este nici propunere, nici polemică. Textul de faţă este o lămurire apologetică a bunei cinstiri de Dumnezeu. El nu cere canonizarea sfinţilor, ci argumentează ortopraxia şi hramul Mănăstirii noastre, închinată Sfinţilor din închisori.

Înşine văzând cu ochii minunile, auzind cu urechile mărturiile, şi privind în uimire faptele duhovniceşti pe care ocrotitorii români ai Bisericii le-au adus ca o lumină lumii, îi cinstim pe sfinţi cu dragostea Mântuitorului nostru, după a Sa poruncă. Nu carnea şi sângele ne-au descoperit dragostea de sfinţi – nu pentru că sunt români sau pentru măreţia vreunei virtuţi –, ci pentru chipul dragostei cu care au iubit pe Dumnezeu, căci în aceasta stă unimea inimilor tuturor celor ce cred.

Nici rânduiala canonizării, nici vreun sinaxar nu trece sub tăcere, ca o presupusă discriminare, detaliile vremelnice despre un sfânt, cum sunt cele de rasă, sex, vârstă, etnie, avere, ocupaţie, sau modul săvârşirii. Până în ziua de azi, când asupra mucenicilor se aşterne tăcerea în loc de imediata cinstire, nu a existat vreun precedent de discriminare pe criterii de dregătorie politică. Însă chiar dacă-i este încă greşit-înţeleasă şi îngrădită de către puterile lumeşti, libertatea Bisericii e apărată şi cerută de Însuşi Dumnezeu, de Care Biserica este datoare să asculte, ocrotindu-şi fiii Harului cei încununaţi în ceruri. Unde ar mai fi bucuria de a fi scris în Cartea Vieţii, dacă Biserica şi-ar dispreţui fiii, dându-i pradă hulelor doar ca să placă lumii, sau dacă ar preţui doar pe cei fără nici un fel de dregătorii, doar ca să protejeze somnul conştiinţei celor ce nu pot fi mulţumiţi? Căci Ortodoxia, Mireasa lui Dumnezeu, voieşte nu lumii, ci Mirelui Ei să placă, şi Lui se închină, ca Unui Împărat şi Domn.

Funcţia politică pe care a avut-o Sfântul Cornilie Sutaşul n-are a face cu prezenţa lui în sinaxar. E cinstit nu „pentru că”, nici „în pofida faptului că” era centurion roman, ci pentru mărturisirea lui hristică, apostolică. Sfinţenia transcende amănuntele istoriei, dar nu se teme de ele, aşa cum pasărea lasă în urmă cele ale pământului suindu-se la cer. Pe Sfinţii închisorilor i-a sfinţit Dumnezeu, şi nu (cum insinuează martirologia fanatică) închisorile, care nu-s decât roduri ale minţilor drăceşti ale unui regim ateu. Nici (cum sugerează sociologia agnostică) nu i-a hiperbolizat vreun nou mit mioritic. Rob sau slobod, iudeu sau ellin, orice trup şi orice funcţie are cineva, este egal şi pentru Cel ce sfinţeşte, şi pentru cel care cinsteşte. Stratilat sau simplu ostaş, împărat sau proletar, înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii este aidoma cinstit, dacă acela a cinstit Credinţa. Român sau rus, sârb sau sirian, evreu sau arab, pers sau scit, sângele scrie în Ceruri pe mucenic, iar pe pământ se slăveşte de către toate neamurile. Astfel cugetând se dezleagă, prin judecata lui Dumnezeu, nodul gordian al tabuurilor istorice, tăcerea de frică acolo unde nu era frică, precum lămureşte Mântuitorul: „nu vă temeţi de cei ce pot să ucidă trupul, iar după ce au ucis nu mai pot face nimic, ci să vă temeţi de Cel care poate să arunce în gheenă, de Acela să vă temeţi”.

Iată ce spune Pidalionul, prin Canonul 14 al Sfântului Sfinţit Mucenic Petru, Arhiepiscopul Alexandriei din sec. al III-lea:

„De au pătimit unii multă silă şi nevoie, şi fiind în legături au rămas cu răbdare întru aşezarea credinţei şi au suferit şi a li se arde mâinile, care se aduceau fără de voie la nesfinţita jertfă, precum mi-au scris de trei ori fericiţii mucenici din temniţă, unii ca aceştia, mai ales când împreună-mărturisesc pentru ei şi ceilalţi fraţi, pot fi întru liturghisirea lor rânduiţi între Mărturisitori, precum şi cei care fiind omorâţi întru multele chinuri nu mai puteau a vorbi sau a se mişca spre a sta împotriva celor ce îi silesc în zadar, căci nu s-au învoit cu urâciunea acelora, precum cu adevărat am auzit de la cei împreună-slujitori. Se va rândui între Mărturisitori şi tot cel ce vieţuieşte plecându-se şi el Celui ce zice, după Timotei: «Caută dreptatea, buna-cinstire, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Nevoieşte-te cu nevoinţa cea bună a credinţei, apucă-te de viaţa cea veşnică, spre care ai fost chemat, şi ai mărturisit buna mărturisire înaintea multor martori» [1 Tim 6:11].”

Tâlcuirea Sfântului Nicodim Aghioritul:

„Cei ce chinuiau pe sfinţii mucenici, după alte multe chinuri, cu mare silă, deschizându-le gura, le puneau vin ori carne din cele jertfite idolilor, ori punând tămâie şi cărbuni aprinşi în mâinile lor, îi trăgeau legaţi la capişte, încât, nesuferind durerea arsurii, să arunce tămâia în focul capiştei şi să se arate că au jertfit. Deci dacă au fost statornici în credinţă şi au ales ca mai bine a li se arde mâinile decât a arunca tămâie (pusă cu cărbuni în mâinile lor) în focul capiştei, precum au făcut mucenicii din Libia şi Sfântul mucenic Varlaam, aceştia nu numai că pot să aibă ierosirea şi clerul lor, ci se numără împreună cu Mărturisitorii. Iar cei ce au fost omorâţi cu multe chinuri şi nu puteau grăi sau sta împotriva prigonitorilor care le puneau în gură din cele jertfite idolilor, asemenea se numără împreună cu Mărturisitorii. Sfântul mai adaugă, pentru mărturia conştiinţei, zicând ceea ce scria Apostolul Pavel către Timotei (1 Tim 6:12) că şi cel ce vieţuieşte cu chipul acesta se numără cu Mărturisitorii”.

*

Condiţiile canonizării unui sfânt în Biserica Ortodoxă sunt: viaţa trăită în buna credinţă, mărturisirea ortodoxă şi evlavia poporului către el.

Un demers pentru canonizare ar fi aproape sinonim în esenţă şi dimensiuni cu cultura creştină românească a ultimului veac, şi ar cuprinde:

  1. dovezi că au fost persecutaţi şi martirizaţi pentru credinţa ortodoxă, chiar dacă s-a luat drept pretext unul politic. Acest lucru s-a petrecut mai întâi cu Prorocii Vechiului Testament, iar apoi cu Însuşi Mântuitorul Hristos, condamnat cu pretext politic, dar ucis cu motiv religios. Orice prigoană împotriva creştinilor a folosit motive lumeşti şi vini închipuite; acest fapt însă niciodată nu a împiedicat, de pildă, cinstirea şi canonizarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe sau a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, deţinători de funcţii politice.

Raportarea la Dumnezeu şi raportarea la istorie sunt două lucruri diferite care se pot exclude, se pot include, dar nu se pot confunda şi existenţa lor nu se poate nega. Indiferent de trecutul cuiva, prin credinţa ortodoxă în Iisus Hristos se poate ajunge la sfinţenie. Realitatea sfinţeniei nu anulează realitatea trecutului, ci o depăşeşte. De aceea în icoană sfinţii nu sunt zugrăviţi doar în lumină, ci în asemănarea trupului lor real, şi cu veşmântul dregătoriei efective pe care au avut-o în vremea mărturisirii sau muceniciei lor.

Cinstirea ortodoxă a sfinţilor, ca toate chipurile evlaviei care judecă în Duh şi Adevăr, nu are nimic a face cu idolatrizarea culturală sau ideologia politică. Nu pentru că au fost geniali sau pentru că au fost eroi patrioţi sunt cinstiţi Sfinţii închisorilor. Sfinţenia nu este doar mai mult decât geniul sau virtutea, ea este altceva, ea este nu din lumea aceasta. Ea nu se naşte din cugetul trupesc, ci din Duhul Sfânt.

Hula necredincioşilor pe care o aduce ura luciferică asupra lui Hristos, dispreţuit ca „răzvrătitor al poporului” sau „nesupus al cezarului”, trece şi asupra sfinţilor Săi, precum este scris: „dacă pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor urî”, „căci Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta”, şi iarăşi: „ocara celor ce Te ocărăsc pe Tine a căzut asupra mea”.

La fel cum statutul de deţinut politic, deşi reflectă o prigonire a unei opţiuni spirituale, nu este întotdeauna sinonim cu cel de prigonit pentru credinţă, şi cum statutul de „martir pentru credinţă” nu este întotdeauna sinonim cu cel de mucenic ortodox, cultul cinstirii sfinţilor nu se confundă cu datoria de a cunoaşte trecutul, nici cu respectul datorat înaintaşilor vrednici, nici cu cultul păgân al strămoşilor după trup. Drept dovadă, chiar cei ce au trecut prin temniţe fac această necesară distincţie: pentru unii dintre fraţii lor de suferinţe se roagă cu compasiune, pe alţii îi evocă cu admiraţie, altora li se închină ca unor sfinţi. Prin urmare nu poate fi vorba de fanatism acolo unde discernământul e lămurit prin argumente, atât raţionale, cât şi harice.

Nu orice patriot e sfânt, dar orice sfânt e şi patriot, pentru că sfinţenia lucrează iubirea de oameni. Nu orice erou e sfânt, dar orice sfânt e şi erou, pentru că sfinţenia implică silirea de a depăşi firea. Nu orice deţinut politic din temniţele comuniste e sfânt, ci numai aceia care au înţeles ortodox rostul creştin şi prin puterea crucii şi-au asemănat viaţa cu a Mântuitorului Iisus Hristos.

Istoria elogiază virtutea – orice om care urmează conştiinţei o poate lucra. Biserica, însă, Trup Dumnezeiesc-Omenesc, laudă nu atât virtutea, ca o treaptă nedesăvârşită, cât sfinţenia, care e cununa suprafirească a virtuţilor hristice. Datoria noastră de creştini este să mărturisim prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, acolo unde ea se revelează soborniceşte, indiferent de naţionalitate. Nu putem face discriminare pe criteriu de naţionalitate ori de ocupaţii pământeşti, preferând a cinsti sfinţi din alte veacuri, doar pentru că au dispărut tensiunile politice aferente lor, sau sfinţi din alte ţări, doar ca să nu se cheme că-i preferăm pe cei români. Oare doar pentru faptul că sunt contemporani şi compatrioţi ar trebui să ne prefacem că nu sunt sfinţi? Au doară sfinţenia se acumulează peste veacuri?! Creştinii iudei se sfiesc oare că Hristos S-a născut cu Trup iudeu, sau creştinii romani s-au ruşinat oare că Hristos a fost răstignit ca împărat? Nicidecum vreodată creştinii nu s-au temut de un adevăr mai mic, precum e adevărul istoric, ei, care sunt robi ai Adevărului cel Veşnic.

De ce această introducere, când nu simte nimeni lipsa unui rit de canonizare pentru ceea ce inima Bisericii a canonizat de mult? Pentru că nu trecerea oficială în sinaxare văduveşte pleroma românească în ochii ortodocşilor de alte limbi (care nu sunt forţaţi la vreo prudenţă în cinstirea sfinţilor români), ci, pe de o parte, supunerea mucenicilor la un oprobiu înnoit, iar pe de alta, pericolul ca generaţiile viitoare de creştini să se obişnuiască cu un precedent de laşitate incompatibilă cu credinţa creştină.

Întâmplător sau nu, majoritatea celor despre care facem vorbire în rândurile de faţă au aparţinut mişcării legionare, pe care scrierile vremii şi mărturiile supravieţuitorilor o arată ca mişcare ascetico-mistică de revigorare creştină într-un moment de avânt naţional. Fenomenul, unic în istoria lumii, se opunea ateismului, adică atât comunismului, cât şi fascismului. Dacă a fi credincios şi a fi împotriva ateismului nu înseamnă automat sfinţenie, cu siguranţă nu înseamnă nici păcătoşenie. Însă a căuta virtutea şi a crede lui Hristos a fost doar un pas către mântuire. Până la sfinţenie au trebuit paşi covârşitori – al lepădării de sine, al împlinirii tuturor poruncilor evanghelice şi al răbdării tuturor suferinţelor pentru ele, al rugăciunii neîncetate, al chinurilor îndelungate mărturisind credinţa în Hristos, al Iubirii, şi, în final, al Muceniciei.

Tâlharul de pe cruce a intrat în Rai şi în sinaxar după mărturisirea unui singur cuvânt şi într-un ceas de suferinţă; cum oare nu vor fi intrat în aceeaşi slavă cei ce au suferit zeci de ani şi au mărturisit în fiecare clipă? Femeia cea păcătoasă a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului şi s-a învrednicit de veşnica pomenire cu Sfinţii; cum oare nu vor fi slăviţi cei ce au plâns râuri de lacrimi spălând picioarele unei ţări întregi? De câte ori mai trebuie ucişi cei ce au murit pentru Dumnezeu, ca să-şi dovedească dragostea dumnezeiască pentru El şi pentru oameni?

Dacă creştinilor zilelor de pe urmă li se năluceşte că, cinstind pe Sfinţi, fac politică, vai lor! Şi vai şi celor ce-i duc la asemenea rătăcire! „Vai”-ul nu-l zice Hristos doar către cei ce fac politică în loc de pocăinţă, cât celor ce tăgăduiesc Duhul Sfânt, singurul păcat pentru care nu există iertare (Luca 12:10).

  1. dovezi că au suferit pentru credinţa ortodoxă apostolească şi sobornicească, iar nu pentru derivatele culturale sau social-politice fundamentate pe aceasta. Dacă, în efervescenţa tinereţii, jertfa lor ar fi ţintit o realizare istorică, primele lor revelaţii în detenţie au conferit jertfelniciei lor cele mai profunde sensuri hristice, transcendente oricărei năzuinţe pământeşti. Scopul suferinţei lor atroce şi îndelungate – până la 25 de ani de temniţă, suferinţe şi prigonire care au continuat şi după eliberare – a fost mărturisirea ortodoxiei şi unirea cu Hristos, iar nu un simplu „elan social”.

Dragostea lor creştină pentru Dumnezeu, pentru semeni şi pentru vrăjmaşi, se oglindeşte prin:

  1. viaţa lor curată, în care „au crezut cu inima, au împlinit cu fapta şi au mărturisit cu gura” Sfânta Evanghelie, trăind-o până la moarte. Pocăinţa desăvârşită, smerenia, dragostea covârşitoare, bucuria Harului, sunt trăsături ale împlinirii creştin-ortodoxe pentru care avem împrejur atâta nor de mărturii. Cele mai elocvente dovezi ale credinţei şi sfinţeniei vieţii lor au adus adesea chiar călăii lor.
  2. prezenţa Duhului Sfânt lucrător şi arătat în cuvinte, vieţuirea şi faptele lor, prin mulţimea minunilor săvârşite cu îmbelşugare prin ei, arătându-i vase alese în care s-au lucrat harisma prorociei, harisma străvederii, harisma înainte-vederii, harisma postirii, harisma iubirii de vrăjmaşi, harisma vindecării, harisma luminării, harisma împăcării, şi toate câte sunt, după zisa Apostolului (1 Corinteni 12:8-11, Galateni 5:22, ş.a.).
  3. purtarea în trup a peceţii unor suferinţe care nu pot fi tăgăduite (fracturi, leziuni osoase, ochi scoşi, degete tăiate, pareze, cancere, etc.). Dincolo de aceste chinuri la care au fost supuşi în mod suplimentar, nu ca deţinuţi politic, ci ca persecutaţi religios, stau mărturie mai puţin arhivele Securităţii şi mai mult înseşi osemintele – aspectul şi efectul lor.

Suprafireasca nestricăciune a trupului Părintelui Ilie Lăcătuşu făcătorul de minuni este cea mai bună mărturie a sfinţeniei sale. Şi trupurile celorlalţi mărturisitori, chiar dacă nu au harisma nestricăciunii, au şi ele darul facerii de minuni. Cazul particular al părintelui Gheorghe Calciu este explicat în profeţia sa testamentară şi nu-i tăgăduieşte sfinţenia, ci i-o sporeşte, ca unul pe care izvodirile vrăjmaşului nu fac decât să-l arate cu atât mai strălucit.

Ca o precizare foarte necesară, martirii de alte denominaţiuni decât cea ortodoxă, chiar dacă prezintă aspecte ale unor suferinţe fizice şi morale asemănătoare, întrucât nici faptele, nici osemintele lor nu sunt făcătoare de minuni, ca ale mucenicilor, aceasta îi arată oameni integri şi eroi, iar nu mucenici şi sfinţi.

  1. arhivele puterilor prigonitoare (dosarele Securităţii) dovedesc că nu atât pentru vederile politice se aflau acolo, cât pentru refuzul de a renunţa la credinţa ortodoxă – anchetele şi torturile vizau pervertirea credinţei şi aveau ca scop principal nu atât modificarea crezului politic, cât negarea crezului religios.
  2. ampla literatură de detenţie, în integralitatea ei, descrie felurile pătimirilor sufleteşti şi trupeşti, pe care cu putere mai presus de fire le-au putut trece prin statornicia credinţei lor în ajutorul Domnului Iisus Hristos, şi frumuseţile iubirii dintre om şi Dumnezeu-Hristos, trăite de ei nu ca întâmplări sporadice (care pot fi date de Sus şi omului păcătos ca ajutor în momente extreme), ci ca pe o realitate neîncetată, din slavă în slavă (v. 1 Corintheni 2:9), cum numai sfinţii trăiesc.
  3. dovezi că pentru credinţa ortodoxă au murit stau nu atât certificatele medicale şi cele de deces, cât constatările asupra rămăşiţelor pământeşti ale celor decedaţi în temniţă. Acestea atestă chinuri îndelungate şi de nesuferit, provocate prin torturi felurite, omucideri violente sau leziuni ale organelor interne care au declanşat moartea. Spre deosebire de rămăşiţele pământeşti ale luptătorilor pentru un ideal născut de mintea umană, rămăşiţele acestora care au suferit pentru Ortodoxie se deosebesc prin bună-mireasmă, bună culoare, faceri de minuni, izgoniri de demoni, vindecări de boli, iar acestea toate arată împlinirea cuvântului Mântuitorului către ucenicii Lui (Marcu 16:17-18), şi de aceea ele sunt închinate ca sfinte moaşte în toată lumea ortodoxă.
  4. dovezi că sunt dăruiţi cu sfinte harisme – a facerii de minuni, a vindecărilor, a străvederii, a înainte vederii, a izgonirii demonilor, a mijlocirii iertării, a înlesnirii pocăinţei, a sporirii duhovniceşti, există cu miile în toată lumea. În Sfântul Munte, în Ierusalim, în Apus şi în Răsărit şi oriunde există drept-slăvitori, aceşti mărturisitori şi mucenici sunt cinstiţi ca sfinţi şi numiţi ca atare, arătându-se grabnic-ajutători celor ce le cer mijlocirea la Împăratul Hristos.
  5. dovezi care să ateste evlavia poporului ortodox se găsesc în fiecare casă creştinească din România şi din întreaga lume creştină. Există acatiste, paraclise, icoane, fotografii, slujbe, racle, troiţe, relicvarii, parastase, privegheri, conferinţe, memoriale, martirioane, muzee, cântări, cărţi, reviste, saituri, forumuri şi alte nenumărate manifestări prin care creştinii ortodocşi îşi mărturisesc recunoştinţa pentru harul dumnezeiesc pe care-l primesc de la jertfa şi rugăciunile celor ce au suferit întru Hristos pentru ei. Mulţimea şi varietatea, atât a închinătorilor, cât şi a felurilor de închinare, este atât de mare, încât nu se poate spune, ca oarecând fariseii, că „poporul e prost şi nu cunoaşte legea”, ci că, dimpotrivă, evlavia faţă de mărturisitorii români este sobornicească în întreaga lume ortodoxă. Aidoma, prin Duhul Sfânt, clerici sau mireni, simpli sau eminenţi, creştinii recunosc sfinţenia şi ştiu să o discearnă de detaliile istorice, la fel cum au ştiut să facă în cazul Sfântului Matei care fusese vameş, al Sfântului Pavel care fusese fariseu prigonitor, al Sfântului Ciprian care fusese vrăjitor, al Sfântului Teodor Stratilat care fusese general, al Sfântului Dimitrie care fusese guvernator, ş.a.m.d.

Fie ca Dumnezeu, Martorul Credincios din Cer (Apocalipsa 1:5), Cel care dă cuvânt mărturisitorilor Lui şi putere mucenicilor Lui, să ne dea tuturor dragoste pentru a preţui dragostea plăcuţilor Lui şi să ne mântuiască pentru rugăciunile lor! Amin.

 

Categories:   Apologetică ortodoxă, Comunicate, Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.