– Care ar fi acum, părinte, la ceas de derută, interesul naţional pentru neamul românesc?

– Redresarea morală, lupta împotriva patimilor din noi, reînnoirea vieţii noastre spirituale şi revenirea la făgaşul nostru de origine.

– Deţinem oare noi, românii, vreo comoară de se înverşunează toţi şi toate împotriva noastră?

– Comoara românilor este credinţa ortodoxă. Toată lucrarea răului este îndreptată împotriva ei. Câtă vreme există viaţă monahală nu e totul pierdut. Cei înverşunaţi împotrivă nu ne vor neapărat numai teritoriile, ci, mai ales, distrugerea spiritului românesc, secătuirea lui picătură cu picătură. Se lucrează extrem de subtil la aceasta!

– Tăvălugul vieţii moderne de consum cu orice preţ, nu mai poate fi oprit!

– Viaţa modernă este cu atât mai periculoasă cu cât noi ne îndepărtăm de originea noastră. Nu mai avem tradiţii, obiceiuri, straiele noastre, ţinuta noastră, … Le-am anulat, îmbrăţişând tot ceea ce este străin spiritului nostru. Aceasta este o slăbiciune – să iei mai întâi tot răul de la celelalte popoare.

– În cine stă nădejdea salvării?

– Tinerii! Şcoala trebuie să-i recâştige pentru viaţa morală spre regenerarea spirituală. Şi familia! Dacă un tânăr creşte într-o familie sănătoasă, el va putea, prin şcoală şi biserică, să se împlinească şi în societate.

– Dar tinerii au nevoie de modele!

– Vieţile sfinţilor şi modelele de viaţă ale înaintaşilor noştri, de la Ştefan cel Mare, dacă nu mai dinainte şi până în zilele noastre. Altele nu pot fi!

– Pe ce ar trebui să se sprijine ţara şi omul?

– Ţara pe biserică, armată şi şcoală, iar omul pe familie.

– Ce-i sfătuiţi pe români acum, când toţi par derutaţi!

– Să asculte numai de gândul lui Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”

 

 

România – Grădina Maicii Domnului

– De ce în popor i se spune Ţării – “Grădina Maicii Domnului”?

– Când Dumnezeu a împărţit neamurilor teritoriile ca moştenire a sa, românii, cu bunul lor simţ caracteristic au dat întâietate tot altora. Când au ajuns şi ei, în sfârşit, la mila Domnului, nu mai era nimic de împărţit. Sfântul Petru a dat din umeri şi atunci, văzând smerenia românilor, Dumnezeu a spus: “Petre, dă-le un colţ din Grădina Raiului”. Dincolo de poveste, adevărat este că Maica Domnului e aici, cu noi.

 

 

Despre “neghinele vieţii bisericeşti”

– Părinte Iustin, în partea noastră de lume, Europa este centrul vortexului. De la marea schismă, cele două jumătăţi ale unui întreg firesc sunt ireconciliabile, căci continuă să se raporteze diferit la Dumnezeu. Aproape 1000 de ani de dezbinări! De ce?

– Apostolul Pavel rezumă toate filosofiile neamului omenesc la două: filosofia cea după om şi filosofia cea după Dumnezeu – Omul (Coloseni 2, 8-10): “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea.”

Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “de-o fiinţimii” şi filosofia ariană, eretică şi occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiasco-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului.

Biserica este Trupul Dumnezeului-Om Hristos. Este o greşeală fundamentală ca Biserica să se împartă în mici organizaţii naţionale. În mersul lor de-a lungul istoriei, multe biserici locale s-au mărginit la naţionalism, printre care şi a noastră. Biserica s-a adaptat poporului, în timp ce regula e inversă: poporul trebuie să se adapteze Bisericii. Ştim că acestea au fost “neghinele” vieţii noastre bisericeşti, “neghine” pe care omul nu le smulge, ci le lasă să crească împreună cu grâul, până la seceriş. Este de acum vremea, este ceasul al doisprezecelea, ca reprezentanţii noştri bisericeşti să înceteze a fi exclusiv sclavi ai naţionalismului, e vremea să fie arhiereii şi preoţii ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească!

Misiunea Bisericii este de a cultiva în sufletul poporului simţământul şi cunoştinţa faptului că fiecare mădular al Bisericii este o persoană sobornicească, veşnică şi dumnezeiască-omenească, pentru că este al lui Hristos, şi pentru aceea, frate al tuturor ortodocşilor. Care sunt mijloacele cu care se poate realiza acest scop? Mijloacele dumnezeieşti- omeneşti ale Bisericii sunt: credinţa şi dreapta credinţă, postul şi rugăciunea, dragostea, blândeţea şi smerenia, răbdarea şi umilinţa. A fi al lui Hristos înseamnă să te simţi necontenit răstignit în lume, prigonit de lume, ocărât, scuipat şi luat în batjocură. Lumea nu suferă pe oamenii purtători de Hristos, aşa cum nu L-a suferit nici pe Hristos. Mediul în care creştinul aduce roadă este jertfa martirică. Lucrul acesta trebuie să-l învăţăm pe român. Pentru ortodocşi, martiriul este un foc curăţitor!

Prin aceste nevoinţe şi fapte bune poruncite de Biserică se mântuieşte sufletul de lume şi de toate organizaţiile atee stricătoare de suflet şi ucigătoare de oameni ale lumii. Ateismul cultivat şi antropofagiei poleite a civilizaţiei contemporane trebuie să le opunem personalităţi purtătoare de Hristos, care, cu blândeţea mielului vor birui patimile cele aprinse ale lupilor urâtori de Hristos, şi cu nevinovăţia porumbeilor vor izbăvi sufletul poporului de plăgile produse de civilizaţie şi politică. Civilizaţiei europene (şi americane), în numele omului fără de Dumnezeu, putred şi desfigurat, trebuie să-i opunem nevoinţă săvârşită în numele lui Hristos. Pentru aceasta, datoria principală a bisericii noastre este de a crea nevoitori purtători de Hristos. Temelia se poate pune numai având arhieirei, preoţi parohi, călugări şi mireni nevoitori. Cuvântul care trebuie să se audă înlăuntrul bisericii astăzi este: înapoi la nevoitorii purtători de Hristos, la Sfinţii Părinţi!

 

 

Omul european s-a proclamat pe sine Dumnezeu

– Ar rezulta, părinte, că există în sânul civilizaţiei noastre două culturi: una Dumnezeu-omenească şi alta doar omenească, teren de manipulare politică a sufletului şi de lucrare a răului. În înfruntarea dintre ele cine va birui?

– Cultura europeană are ca temei omul. Prin om se epuizează programul şi scopul civilizaţiei europene, mijloacele şi conţinutul ei. Umanismul este principalul ei arhitect! El e clădit în întregime pe principiul şi criteriul sofistic: măsura tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute este omul – şi anume europeanul. El e supremul creator şi dătător de valoare. Adevăr este ceea ce el va proclama ca adevăr; sensul vieţii este acela pe care el îl va proclama ca sens al vieţii; binele şi răul sunt acelea pe care el le va proclama ca atare. Ca s-o spunem simplu şi sincer: omul european s-a proclamat pe sine Dumnezeu. Oare n-aţi observat cât de constantă este dorinţa lui de a face pe Dumnezeu? De a face pe Dumnezeu prin ştiinţă şi prin tehnică, prin filosofie şi prin cultură, prin religie şi prin politică, prin artă şi prin modă? Să facă pe Dumnezeu cu orice preţ, chiar prin inchiziţie şi prin papism, chiar prin foc şi sabie, chiar prin trogloditism şi antropofagie? El a declarat, pe limba ştiinţei sale umanisto-pozitiviste, că Dumnezeu nu există! Şi călăuzit de această logică, a atras plin de curaj următoarea concluzie: “De vreme ce Dumnezeu nu există, înseamnă că eu sunt Dumnezeu!” nimic nu vrea mai mult omul european decât să se prezinte ca Dumnezeu, chiar dacă este în universul acesta ca un şoarece în cursă. Ca să arate şi să dovedească dumnezeirea sa, a proclamat că toate lumile de deasupra noastră sunt goale: fără Dumnezeu şi fără fiinţe vii. El vrea, cu orice preţ, să domnească asupra naturii, să o supună sieşi – drept care a organizat o campanie sistematică împotriva naturii – campanie pe care a numit-o “cultură”. La ea a înhămat filozofia şi ştiinţa sa, religia şi etica sa, politica şi tehnica sa. Şi a izbutit să defrişeze o bucăţică pe suprafaţa materiei, dar n-a transfigurat-o. Luptându-se cu materia, omul n-a reuşit să o înomenească, ci ea a reuşit să îl restrângă pe om şi să-l limiteze la ceea ce e de suprafaţă, să îl reducă la materie. Şi omul, îngrădit din toate părţile de materie, se conştientizează pe sine ca materie.

Şi ştiţi cine a învins? Este o ironie: civilizaţia l-a făcut pe om rob al materiei, rob al lucrurilor. Atotproclamatul Dumnezeu se închină lucrurilor, idolilor pe care el însuşi şi i-a făurit. E limpede că omul european nu e Dumnezeu, ci un simplu rob al lucrurilor. În campania sa împotriva a tot ce e mai presus de fire, el a înlocuit cu produsele civilizaţiei sale orice năzuinţă spre cele mai presus de materie: a înlocuit cerul, a înlocuit sufletul, a înlocuit nemurirea, a înlocuit veşnicia, a înlocuit pe Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat şi a promovat cultura ca Dumnezeu: fiindcă omul nu poate, pe planeta aceasta întunecată, rezista fără Dumnezeu, oricum ar fi acest Dumnezeu, fie el chiar un Dumnezeu mincinos – aceasta e fatala ironie a sorţii omului cu astfel de dispoziţie sufletească.

Oare n-aţi observat că omul european, în culturomania sa, a transformat Europa într-o fabrică de idoli! Aproape toate produsele culturii au devenit idoli! Drept care, epoca noastră este, mai înainte şi mai presus de toate, o epocă a închinării la idoli. Nici un continent nu e atât de inundat de idoli ca Europa actuală! Nicăieri oamenii nu se închină atât înaintea lucrurilor şi nu trăieşte atât de mult prin lucruri şi de dragul lucrurilor, ca în Europa. Aceasta este o închinare la idoli de cea mai rea speţă, fiindcă e o închinare în faţa lutului. Spuneţi-mi, nu se închină, oare, omul lutului roşu atunci când îşi iubeşte cu egoism trupul lui de lut şi susţine cu încăpăţânare:”trup sunt, şi numai trup”? Spuneţi-mi, nu se închină omul european lutului roşu atunci când proclamă ca ideal al său lupta de clasă, sau naţia, sau omenia ?

În conformitate cu filosofia Dumnezeu-omenească a vieţii, şi omul şi societatea, şi poporul şi statul trebuie să se acomodeze cu biserica întocmai ca şi cu prototipul lor veşnic. Acomodarea bisericii cu ele este cu totul inacceptabilă, cu atât mai mult subjugarea bisericii de către ele. Un popor numai atunci când posedă valorile reale când trăieşte şi pune în aplicare faptele bune, evanghelice şi întrupează în istoria lui etosul Dumnezeu-omenesc. Ceea ce valorează pentru popor, valorează şi pentru fiecare stat şi pentru fiecare societate. Scopul poporului, ca totalitate, este acelaşi cu scopul omului ca persoană singulară. Şi scopul acesta este întruparea în toate manifestările vieţii lui a dreptăţii, dragostei şi sfinţeniei evanghelice. Orice neam trebuie să devină “popor al lui Dumnezeu”, “popor sfânt”, care pune în evidenţă şi propovăduieşte, prin istoria lui, adevărul Dumnezeu-omenesc, al vieţii şi etosul Dumnezeu-omenesc al ei.(v. 1 Petru 2, 9-10; 1, 15-16).

 

 

Blestemul Occidentului – ura împotriva clerului şi evreilor

– În adâncul sufletului lor naţional, toate popoarele Europei sunt conştiente că rătăcesc… şi, totuşi, o fac! Se poate sau nu explica acest fenomen?

– Cea mai înaltă fericire pentru oameni este arătarea lui Dumnezeu în trup; dar şi cea mai înaltă nefericire este îndepărtarea lor de Dumnezeul acesta şi întoarcerea lor la slujirea lui Satana. Nenorocirea asta îşi are originea la popoarele apusene ne-ortodoxe şi pentru două motive: primul este ura împotriva clerului eretic. Iar al doilea, ura împotriva evreilor. Amândouă aceste uri au răsărit în inima omenirii apusene din aceeaşi sămânţă, iar sămânţa este strădania atât a clerului creştin cât şi a evreilor de a stăpâni deplin în viaţa poporului şi a statului în toate direcţiile. Ura împotriva unui astfel de cler s-a transformat în ura împotriva bisericii, iar ura împotriva evreilor a cuprins şi pe Domnul Iisus, ca – vezi, Doamne – evreu. În realitate, Hristos a fost evreu doar după mamă şi după poporul în mijlocul căruia S-a arătat pentru prima oară. Cu toate acestea, însuşi acest popor L-a tăgăduit cel dintâi şi L-a ucis cu o moarte înfricoşătoare. Dar ce? Dacă cineva este îm­­potriva evreilor, cum să fie împotriva lui Hristos, împotriva Căruia evreii luptă de două mii de ani? Dar unde îşi vâră Satana ghearele, acolo nu mai încape logică!

Conduse de ura împotriva clerului şi a evreilor, popoarele apusene au îndepărtat treptat-treptat pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au exclus din toate sectoarele şi instituţiile poporului şi statului şi au mărginit rămânerea Lui numai în biserici. De la Acela Care, după slăvita Sa Înviere din mormânt, a zis: “Datu-Mi-s-a puterea în cer şi pe pământ (Mt.28, 18)”, de la Acela, oamenii cei orbiţi au anulat toată puterea! Şi nu numai aceasta, ci şi orice influenţă pe pământ, în şcoală, în societate, în politică, în artă, în raporturile dintre oameni şi în raporturile internaţionale, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte.

 

 

Invincibilii – cei ce luptă pentru Dumnezeu şi neamul lor

– În acest context, pentru fiecare neam în parte, cuvintele lui Petre Ţuţea “Între Dumnezeu şi neamul meu”, par să indice singurul pivot de sprijin pentru spiritul omului căutător de echilibru. Şi totuşi nouă, românilor, dacă îl invocăm pe Dumnezeu, ne este parcă, în schimb, ruşine sau frică, de la un timp să ne proclamăm calitatea de români.

– Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său nu va fi învins niciodată! Câteodată, pe acestă linie a neamului se ridică numai indivizi izolaţi, părăsiţi de generaţiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morţi şi de martiri ai trecutului şi viaţa de mâine a neamului.

Aici nu interesează majoritatea fie ea şi de 99%, cu părerile ei.

Nu părerile majorităţii determină această linie de viaţă a neamului! Ele, majorităţile, se pot numai apropia sau îndepărta de ea, după starea lor de conştiinţă şi virtute, sau de inconştienţă şi decădere.

Neamul nostru n-a trăit prin milioanele de robi care şi-au pus gâtul în jugul străinilor. Ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii care, în faţa jugului străin, nu s-au supus, ci şi-au pus fiinţa-n spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin “majorităţile” laşe şi “cuminţi”. Ei înving şi mor; indiferent. Pentru că atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se onorează din onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca nişte chipuri de aur care, fiind pe înălţimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari şi de numeroase, se aşterne întunericul uitării şi al morţii. Aparţine istoriei naţionale, nu acela ca va trăi sau va învinge – cu sacrificarea liniei vieţii neamului – ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menţine pe această linie!

 

 

Pământul – baza existenţei naţiei

– De ce oare toate neamurile s-au luptat, se luptă şi se vor lupta necontenit pentru apărarea pământului lor?

– Pământul este baza de existenţă a naţiei. Naţiunea stă ca un pom, cu rădăcinile ei înfipte în pământul ţării, de unde îşi trage hrana şi viaţa. Nu există neam care să poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care să trăiască atârnat în aer. O naţie care nu are pământul său, nu poate trăi, dacât dacă se aşează pe pământul altei naţii, sau pe trupul acesteia, sugându-i vlaga.

Sunt legi făcute de Dumnezeu care orânduiesc viaţa popoarelor. Una din aceste legi este legea teritoriului. Dumnezeu a lăsat un teritoriu determinat fiecărui popor pentru ca să trăiască, să crească, să se dezvolte şi să-şi creeze pe el cultura sa proprie.

Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva şi s-au aşezat pe pământul care trăiesc, istoria ne dă date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor etc. Un singur neam nu a venit de nicăieri. Acela suntem NOI. Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ odată cu stejarii şi cu brazii! De ei suntem legaţi nu numai prin pânea şi existenţa pe care ne-o dă muncindu-l din greu, dar şi prin toate oasele strămoşilor care dorm în ţărâna lui! Toţi părinţii noştri sunt aici. Toate amintirile noastre, toată gloria noastră războinică, întreaga noastră istorie aici, în acest pământ stă îngropată.

 

 

“Mistica naţională”, democraţia şi sfărâmarea globalizatoare a naţiunilor

– Din păcate dragostea de pământ şi de neam este astăzi terfelită sub acuza “naţionalism” (termen care nu ar trebui să aibă nimic insultător, în sine) de către o autoproclamată “elită” care se erijează în Dumnezeu şi ale cărei valori declarate sunt “democraţia” (tradusă în practică prin cel mai necruţător stalinism) şi “globalismul” (o răsturnare tot în practică a fostului “internaţionalism proletar”). Ce trebuie să înţeleagă românul, omul simplu, zilnic agresat prin mijloacele media, de indivizi care, aparent, îi vor binele dar care-l acuză tocmai pentru că îşi apără credinţa, tradiţiile, într-un cuvânt?

– Dacă mistica noastră creştină, cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un “salt din natura umană în natura divină” (Crainic), mistica naţională nu este altceva decât contactul oamenilor sau al mulţimilor cu sufletul neeamului lor, printr-un salt pe care aceştia îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istoric, ci trăind, cu sufletul lor. Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, împărţindu-l, învrăjbindu-l şi expunându-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii Anticristului, într-un greu moment al istoriei sale.

Numai acest argument este atât de grav pentru existenţa noastră, încât ar fi un suficient motiv ca această democraţie să fie schimbată cu orice ne-ar putea garanta unitatea: deci viaţa. Căci dezunirea noastră înseamnă moartea.

Democraţia transformă milioanele de străini de neam în cetăţeni români. Făcându-i egali cu românii! Dându-le aceleaşi drepturi în stat. Egalitate? Pe ce bază? Noi suntem aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma! Cu munca şi cu sângele nostru! De unde egalitate cu cei ce de abia de … 100, de 10 sau de 5 ani, sunt aici? Privind trecutul … Noi am creat statul acesta! Privind viitorul … Noi, Românii, avem răspunderea istorică întreagă a existenţei României Mari. Ei n-au niciuna! Ce răspundere pot avea apatrizii în faţa istoriei pentru dispariţia statului român?

Prin urmare: nici egalitate în muncă, jertfă şi luptă la crearea statului şi nici egalitate de răspundere pentru viitorul lui. Egalitate? După o veche maximă: egalitate înseamnă a trata inegal lucrurile inegale.

Democraţia este incapabilă de continuitate în efort. Pentru că, împărţită în partide care guvernează câte un an, doi sau trei, este incapabilă de a concepe şi a realiza un plan de lungă durată. Un partid anulează planurile şi eforturile celuilalt. Ce s-a conceput şi construit de unul astăzi, se dărâmă în ziua următoare de altul.

Într-o ţară în care este nevoie de construcţie, al cărei moment istoric este însăşi construcţia, acest dezavantaj al democraţiei este o primejdie. Ca într-o gospodărie în care s-ar schimba în fiecare an stăpânii, venind fiecare cu alte planuri, stricând ce au făcut unii şi apucându-se de alte lucruri care şi ele să fie stricate de cei ce vor veni mâine.

Democraţia pune în imposibilitate pe omul politic de a-şi face datoria către neam.

Omul politic de cea mai mare bunăvoinţă devine în democraţie, sclavul partizanilor săi, întrucât, ori le satisface poftele personale, ori aceştia îi distrug gruparea. Omul politic trăieşte sub tirania şi permanenta ameninţare a agentului electoral!

El e pus în situaţia de a alege: ori desfiinţarea muncii sale de o viaţă, ori satisfacerea partizanilor. Şi atunci omul politic le satisface poftele! Dar nu din buzunarul său, ci din buzunarul ţării. Creează posturi, funcţii, misiuni, comisiuni, sinecure, toate puse în sarcina bugetului ţării, care apasă tot mai mult pe spinarea, din ce în ce mai istovită, a poporului.

Democraţia este incapabilă de autoritate. Pentru că lipseşte puterea sancţiunii! Un partid nu ia măsuri în contra partizanilor lui, trăind din afaceri scandaloase de milioane, din hoţie şi pradă, de frică să nu-i piardă. Nici împotriva adversarilor, de frica acestora, să nu-i demaşte propriile afaceri şi incorectitudini!

Democraţia este în slujba marii finanţe. Din cauza sistemului costisitor şi a concurenţei dintre diferitele grupări, democraţia cere să fie alimentată cu bani mulţi. Ca o consecinţă firească, ajunge sluga marii finanţe internaţionale care o subjugă, plătind-o. În modul acesta soarta unui neam este dată pe mâna unei caste de bancheri.

 

 

Nu pâine cu orice preţ, ci onoare cu orice preţ!

– Pentru că aţi vorbit despre egalitate … Se spune astăzi tot mai frecvent semnul egalităţii între popor sau neam şi naţiune. Conform prevederilor Constituţiei noastre şi ale constituţiilor tuturor statelor moderne ale acestui început de mileniu, cetăţeni ai României şi fii ai naţiunii române sunt toţi cei născuţi pe acest pământ şi toţi cei care optează pentru acest statut, bucurându-se de toate drepturile dar şi având toate îndatoririle ce decurg din această dublă calitate. Cum mai putem defini atunci poporul sau neamul românesc?

– Când zicem neamul românesc, înţelegem nu numai pe toţi românii trăind pe acelaşi teritoriu, având acelaşi trecut şi acelaşi viitor, acelaşi port, aceeaşi limbă, aceleaşi interese prezente. Când zicem neamul românesc, înţelegem toţi românii vii şi morţi, care au trăt de la începutul istoriei pe acest pământ şi care vor mai trăi şi în viitor.

Neamul cuprinde:

1. Toţi românii aflători, în prezent, în viaţă.
2. Toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor.
3. Toţi cei ce se vor naşte români.

Un popor ajunge la conştiinţa de sine, când ajunge la conştiinţa acestui întreg, nu numai la aceea a intereselor sale.

Neamul are:

1. Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sângele.
2. Un patrimoniu material: pământul ţării şi bogăţiile.
3. Un patrimoniu spiritual, care cuprinde:
4. Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă. Această concepţie formează un domeniu, o proprietate spirituală. Frontierele acestui domeniu sunt fixate de marginile strălucirii concepţiei lui. Există o ţară a spiritului naţional: ţara viziunilor lui, obţinute prin revelaţie şi prin proprie sforţare.
5. Onoarea lui ce străluceşte, în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, normele izvorâte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă.
6. Cultura lui: rodul vieţii lui născut din propriile sforţări în domeniul gândirii şi artei. Această cultură nu este internaţională. Ea este expresia geniului naţional, a sângelui. Cultura este internaţională ca strălucire, dar naţională ca origine. Făcea cineva o frumoasă comparaţie: şi pâinea, şi grâul pot fi internaţionale, ca articole de consumaţie, dar vor purta pretutindeni pecetea pământului în care s-au născut!

Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor! Pe toate un neam trebuie să şi le apere! Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual, pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate peste toate veacurile.

Grecii antici nu trăiau prin fizicul lor, oricât de atletic – din el n-a rămas decât cenuşa – şi nici prin bogăţiile materiale – dacă le-ar fi avut – ci prin cultura lor.

Un neam trăieşte în veşnicie prin concepţia, onoarea şi cultura lui. De aceea conducătorii naţiilor trebuie să judece şi să acţioneze nu numai după interesele fizice sau materiale ale neamului, ci ţinând seamă, de linia lui de onoare istorică, de interesele eterne. Prin urmare, nu pâine cu orice preţ, ci onoare cu orice preţ!

 

 

Interesul naţional este Învierea!

– Concluzia pe care o putem sublinia, pentru cititori, ar fi aceea că interesul naţional se identifică pentru orice neam, cu ţelul său final. Care este el şi pentru noi şi pentru alţii, viaţa neamului sau eternitatea scânteii sale divine?

– Dacă este viaţă, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează spre a şi-o asigura. Toate sunt bun, chiar şi cele mai rele!

Se pune deci problema: după ce se conduc naţiunile în raport cu alte naţiuni? După animalul din ele? După tigrul din ele? După legea peştilor din mare sau a fiarelor din pădure?

Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea! Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos! Creaţia, cultura, nu-s decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine această Înviere. Ele sunt rodul talentului, pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, “Învierea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.

Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ. Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta.

Sfântul Ioan, povestind ceea ce vede dincolo de pământuri, spune: “Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi luminătorul îi este Mielul”.

“Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea” (Apocalipsa 21, 23-24).

Şi în altă parte: “Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate” (Apocalipsa 15,4).

– Rămâne de văzut cum se va prezenta neamul nostru şi mai ales, cum se vor prezenta “regii şi împăraţii” săi, la marea Judecată!

Interviu de Maria Mihălcescu, publicat în revista Interesul Naţional, anul I, nr. 2, iunie 2001