Mănăstirea Petru Vodă

La 600 de ani de la săvîrşirea Marelui Mircea cel Bătrîn, mică ofrandă a realităţii sale istorice

MIRCEA CEL BĂTRÂN: 1386 p. septembrie 231 – †1418 ianuarie 31.

Asociat la domnie cu fiul său Mihail I înainte de 1391 decembrie 27 – 1418 ianuarie 313.

Înmormîntat în biserica mănăstirii Cozia.

Începe domnia după data morţii fratelui său Dan I. Primul document păstrat de la Mircea cel Bătrân este din 27 iunie 1387, şi în el este vorba de „sfântrăposatul fratele domniei mele, Io Dan voievod” (D.R.H., B, I, p. 22-25).

Mircea, singurul domn român care nu a încheiat nici o legătură vasalică, ci doar tratate la nivel de egalitate cu puterile vecine, care din 1388 a oprit şi a deviat la Dunărea de Jos săgeata direcţiei principale de atac a turcilor otomani, hotărând astfel de la început sensul evoluţiei ulterioare a raporturilor româno-otomane, nu şi-a întrerupt niciodată lunga domnie de peste trei decenii, una dintre cele mai însemnate din istoria românilor, jalonată doar de datele limită ale urcării în scaun şi morţii sale, de aceea nici nu ocupă un spaţiu întins în această lucrare. A reuşit să străbată perioada din a doua jumătate a anului 1394 până la începutul lui 1397, poate cea mai dificilă din istoria Ţării Româneşti sub aspectul confruntării cu turcii otomani, fără îndoială cea mai puternică forţă militară care acţiona atunci în Europa, învingându-l atât pe Baiazid I la „Rovine” sau lângă apa Argeşului, cât şi pe regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg în 1395, într-o trecătoare din munţii Banatului, şi în cele din urmă îndepărtându-l pe Vlad I, care îi contestase domnia în 1396 (cf. infra), fără a părăsi domnia şi a căuta ajutor în afară (Constantin Rezachevici, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2001, p. 159-173, şi analiza izvoarelor şi a bibliografiei perioadei la Alexandru V. Diţă, Mircea cel Mare între realitatea medievală şi ficţiunea istoriografică modernă, Bucureşti, 2000).

Data morţii în cronicele sârbeşti: „Anul 6926 (1418) s-a pristăvit marele voievod al Ungrovlahiei, Io Mircea, ianuarie 31″ (Ljubomir Stoianovic, Stari srpski rodoslovi i letopisi (Vechile genealogii şi cronici sârbeşti), Belgrad, 1927. p. 224-225; cf. şi P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 344 şi nota 175 (despre alte date de zi „greşite de copişti”); Anca Iancu, Ştiri despre români în izvoarele istoriografice sârbeşti (secolele XV-XVII), în Studii istorice sud-est europene, I. Bucureşti, 1974, p. 18 şi nota 64). Şi Mihail Moxa, Cronica universală, p. 216, înregistrează: „Anul 6926 [1418], [muri] Mircea voevod, domnul rumânesc”.
Asocierea la domnie cu „preaiubitul meu fiu Mihail voievod”, care întăreşte de multe ori actele tatălui său, durează, de fapt, dinainte de 27 decembrie 1391, şi a fiinţat până la moartea lui Mircea cel Bătrân, dar obiceiul bizantin al cancelariei domneşti de a nu data, de obicei, documentele emise, face improbabilă o determinare anterioară a începutului acestei asocieri [D.R.H., B. I, p. 31-32, 36-39.48-49,53-54,57-58, 67, 75-76. 80-81; Emil Turdeanu, Un manuscris religios din timpul lui Mircea cel Bătrân, în „Fiinţa românească“, Paris, VII (1968), p. 58-68, datat 23 februarie 1411, şi scris „în zilele lui Mircea voievod şi ale fiului său Mihail voievod”; Letopiseţul Ţării Româneşti, ed. St. Nicolaescu, în „RIAF“, XI (1910), p. 108; G. Severeanu, Ducaţii Ţării Româneşti cu numele a doi domnitori, în „Bucureştii“, 1935, nr. I, p. 51. Cf. şi Emil Vîrtosu, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie, p. 143-144, 281-292; P.P. Panaitescu, op. cit., p. 53-57; Octavian Iliescu, Domni asociaţi în ţările române, p. 45-46].

Mircea cel Bătrîn şi fiul său, Mihail I (fresca originală de la Mănăstirea Cozia, profanată de invadatorii turci şi germani).

Înmormântat în ctitoria sa, biserica mănăstirii Cozia (Istoria Ţării Româneşti, ed. 1960, p. 3), în partea de sud a pronaosului, într-un sarcofag de piatră, scobit în forma trapului omenesc, după moda apuseană, având deasupra o lespede capac dăltuită în forma a trei trunchiuri de piramidă, aşezate în trepte, vădind o influenţă central-europeană, sau mai degrabă sârbo-bosniacă, venită de la sudul Dunării, lespede din care s-au păstrat doar două fragmente sub pardoseală [Virg. Drăghiceanu, Mormântul lui Mircea Vodă cel Bătrân, în „BCMI”, XXIV (1931), p. 20-24; Pavel Chihaia, Necropola primilor Basarabi, p. 11, nota 13; Horia Teodora, Mormântul lui Mircea cel Bătrân, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi, Bucureşti, 1965, p. 641-643; Adrian loniţă, Observaţii asupra sarcofagului lui Mircea cel Bătrân, în „Arheologia medievală“, Reşiţa, II (1998), p. 125-127]. Inscripţia originală nu s-a conservat, o alta, alcătuită după izvoare aflate la Cozia, fiind aşezată peste mormântul lui Mircea înainte de 1778 [C. Bălan, La pierre tombale de Mircea l’Ancien (Quelques contributions), în „RRH“, XXV (1986), nr. 1-2, p. 45-51]. După St. Nicolaescu, în „RIAF“, XVI (1922), p. 225, ar fi fost înmormântat la 4 februarie 1418.

Mormântul lui Mircea cel Bătrân nu a fost niciodată uitat. La 8/18 noiembrie 1602 călugăriţa Theofana, care nu e alta decât Teodora, mama lui Mihai Viteazul, mărturisea într-o frumoasă limbă românească, că, ajunsă la bătrâneţe, s-a retras la mănăstirea Cozia „şi la răpausul răposatului Mircei voevod” (D.I.R., B, XVII-1, p. 65).

La 1917 însă, în vremea primului război mondial şi a ocupaţiei germane, mormântul a fost profanat şi lespedea care îl acoperea a fost distrusă. Abia la 15 mai 1938 din iniţiativa Comisiunii Monumentelor Istorice şi cu participarea Episcopiei Râmnicului au fost reînhumate solemn osemintele lui Mircea, aşezându-se deasupra o copie după prima lespede tombală (aflată cu ocazia săpăturilor), pe care se citeşte: „Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418″ (Arhim. Gamaliil Vaida, Mănăstirea Cozia. Ieri şi astăzi, ed. a Il-a, Râmnicu Vâlcea, 1983, p. 27).

Portretul lui Mircea cel Bătrîn în fresca originală a bisericii lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, pictat de Dobromir din Tîrgovişte la ~1520. Astăzi se află la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti.

După Constantin Rezachevici – Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova între anii 1324-1881, vol.1, p. 79-81

Categories:   Istoria Bisericii

Comments

Sorry, comments are closed for this item.